SCOPUL LECȚIEI: să descriem dialogul dintre Habacuc și Dumnezeu, să deosebim între prima parte din Habacuc 2:4 și cea de-a doua parte a versetului, în lumina versetelor Romani 1:17, Galateni 3:11 și Evrei 10:37:38 și să formulăm propria noastră afirmație care să înceapă cu „eu tot mă voi bucura în Domnul”, în ciuda situațiilor dificile care continuă în viața noastră.
TEXTUL LECȚIEI: Habacuc 2:1-5
VERSETUL DE AUR: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit.” (Habacuc 2:3)
CONTEXTUL LECȚIEI:
Cartea Habacuc nu ne oferă nicio informație despre „Habacuc prorocul” (Habacuc 1:1). Numele lui mai apare doar o singură dată după primul capitol (vezi 3:1). Chiar și atunci, textul nu ne spune nimic altceva despre acest om. Comparându-l cu alți proroci ai Vechiului Testament (exemple: Isaia 1:1, Ieremia 1:1-3), despre viața lui Habacuc nu știm mai nimic.
Totuși, anumite indicii din textul acesta ne pot ajuta să tragem anumite concluzii despre om și despre vremea în care a trăit. La începutul cărții, Domnul promite să-i ridice pe babilonieni (numiți și haldeeni) pentru a pedepsi pe Iuda (Habacuc 1:6). Folosind ca reper exilul babilonian din anul 586 î.Cr., care încă nu avusese loc, putem spune că Habacuc a slujit în ultima decadă a secolului a șaptelea înainte de Cristos; lucrul acesta s-ar fi întâmplat în timpul domniei împăratului Ioiachim, renumit pentru răutatea sa (609-598 î.Cr.).
După divizarea Israelului în cele două regate în jurul anului 931 î.Cr. (1 Împărați 11:43-12:24), lucrurile au luat o întorsătură negativă pentru ambele teritorii. Regatul „Israel” (10 seminții la nord) și „Iuda” (2 seminții la sud) au fost învrăjbite vreme de 200 de ani până când semințiile din nord au fost cucerite și exilate de asirieni în 722 î.Cr. (2 Împărați 17). Iuda a scăpat ca prin urechile acului de aceeași soartă (18:13-19:36), chiar dacă s-a făcut vinovat de aceeași purtare care a dus la distrugerea regatului de nord (17:18-20).
Un secol mai târziu, imperiul babilonian devine o superputere regională, după ce îi învinge pe asirieni și pe egipteni în bătălia de la Carchemiș în anul 605 î.Cr. (Ieremia 46:2). Regele Iosia al lui Iuda face mișcarea neînțeleaptă de a se implica, contribuind doar la victoria babiloniană; fapta lui îl costă viața (2 Cronici 35:20-27). Așa cum ni se promite în Habacuc 1:6, forțele babiloniene cotropesc pe Iuda și îl dau jos pe rege (vezi 36:5-8).
Timp de câțiva ani, regii Iudei au fost vasali Babilonului, dar înțelegerea nu a durat multă vreme. În ultimul an al domniei regelui Zedechia (586 î.Cr.), Ierusalimul și regatul Iuda au căzut în fața Babilonului, după aproape un deceniu de conflict (vezi 2 Împărați 25).
Babilonienii au făcut o serie de deportări din Iuda – câte una în anii 605, 594 și 586 î.Cr. Cel mai probabil, Habacuc a slujit înaintea primei deportări, dat fiind timpul viitor folosit în Habacuc 1:6, lucru care îl face pe Habacuc un contemporan al lui Ieremia. Ambii proroci au primit avertizarea că poporul Ierusalimului va suferi consecințe sumbre din pricina purtării sale.
STRUCTURA LECȚIEI:
- O conversație (Habacuc 2:1-3)
- Prorocul așteaptă (v. 1)
- Domnul răspunde (v. 2-3)
- Două popoare (Habacuc 2:4-5)
- Cei mândri, partea întâi (v. 4a)
- Cei credincioși (v. 4b)
- Cei mândri, partea a doua (v. 5)
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:
- Care sunt căile prin care credinciosul poate „sta de strajă” pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu?
- Cum ne putem exersa răbdarea atunci când așteptăm răspunsul Domnului la rugăciunile noastre?
- Care aspect al lecției de astăzi ți se pare cel mai greu de înțeles sau de acceptat?
APLICAȚII PRACTICE:
E bine să chestionăm acțiunile (aparente) sau lipsa acțiunii din partea lui Dumnezeu? Răspunsul corect este: depinde. Îl vedem pe Dumnezeu că tolerează, ba chiar primește întrebări în multe situații (exemple: Judecători 20:18, Iacov 1:5, 4:2). Un lucru pe care Dumnezeu însă nu îl tolerează sunt întrebările care Îi pun la îndoială dreptatea (vezi Iov 40:8, Ezechiel 18:25-29; Ieremia 2.29). Prorocul Habacuc aproape că a făcut și el lucrul acesta. Privește următoarea schiță a cărții:
Întrebarea 1: Doamne, de ce tolerezi păcatele poporului Tău?
Răspunsul 1: Nu-ți face griji – îi trimit pe babilonieni să-i pedepsească.
Întrebarea 2: Este drept să-i trimiți pe cei necredincioși să-i pedepsească pe cei mai credincioși?
Răspunsul 2: Nu-ți face griji – babilonienii își vor primi și ei pedeapsa.
Dumnezeu încheie discuția: Liniște!
Atunci când suferința noastră ni se pare „nedreaptă”, ne vin în minte în mod natural o mulțime de întrebări. Dumnezeu nu avea nicio obligație să-i răspundă lui Habacuc, la fel cum nu are nicio obligație să ne răspundă nici nouă. Habacuc avea nevoie de credință pentru a se rezema pe planurile Domnului, indiferent dacă planurile Sale aveau noimă pentru ființa umană.
Dumnezeu îi amintește lui Habacuc că cel mai important lucru este o viață caracterizată de credincioșie. Iar credința despre care vorbim nu este una „oarbă” – o credință unde omul pur și simplu crede. Credința despre care vorbim se bazează pe dovezi. Dumnezeu are un lung șir de situații în care și-a ținut promisiunile. Pe acest trecut se întemeiază credința noastră. Genul acesta de credință se încrede în controlul lui Dumnezeu asupra oricărei circumstanțe. Prin urmare, putem avea siguranță în El, indiferent dacă înțelegem sau nu planurile Sale.