SCOPUL LECȚIEI: să subliniem ideile principale ale textului lecției, să identificăm acțiunile care dau dovadă de încredere și sacrificiul de care a fost nevoie pentru aceste fapte și să aflăm împreună cum să ne încredem mai mult în Domnul într-o situație dificilă.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 22:1-14

VERSETUL DE AUR: „Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice și azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă».” Geneza 22:14

CONTEXTUL LECȚIEI:

Scriptura îl recunoaște pe Avraam ca pe un om al credinței (Geneza 15:6; Romani 4:16-22; Galateni 3:6-9; Evrei 11:8-12, 17-19), însă credința lui nu a fost una perfectă. A demonstrat o mare încredere în Dumnezeu atunci când a părăsit casa sa din Ur (Geneza 12:1-4), dar până la sfârșitul aceluiași capitol, își convingea soția, Sara, să mintă și să spună că este sora lui (Geneza 12:10-20).

Mai târziu, când Sara nu putea avea copii, Avraam a ales să aibă un copil cu slujitoarea ei, Agar, în loc să caute voia Domnului. Aceasta a dus la tensiuni serioase în familia lui (Geneza 16:1-6). Chiar și după ce Dumnezeu i-a promis că Sara îi va da un fiu, Avraam a repetat greșeala și a predat-o din nou pe soția sa unui rege păgân (Geneza 20:1-18), dovedind încă o dată lipsa de încredere în Dumnezeu.

Cu toate acestea, Dumnezeu a rămas credincios față de Avraam și Sara. I-a izbăvit din mâinile mai multor regi puternici, a vegheat asupra situațiilor dificile legate de Lot, Agar și Ismael, fiul lui Agar. Și, în cele din urmă, Dumnezeu le-a dăruit fiul făgăduit, Isaac, pe care Avraam și Sara îl așteptaseră atât de mult.

Și totuși, ajungând la Geneza 22, ne putem întreba: Oare Dumnezeu nu Și-ar fi putut pierde răbdarea? Avraam a trăit suișuri și coborâșuri spirituale. Credința lui era puternică, dar inconsecventă. Cititorul rămâne cu întrebarea: Cine era cu adevărat Avraam? Poate că și el se întreba același lucru. Mai era el omul plin de credință care lăsase totul în urmă ca să urmeze chemarea lui Dumnezeu? Sau anii de peregrinare îi slăbiseră credința?

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Dumnezeu oferă o încercare (Geneza 22:1-2)

• Chemarea (v. 1)
• Cerința (v. 2)

2. Avraam trece la fapte (Geneza 22:3-10)

• Călătoria și pregătirea (v. 3-6)
• Întrebare și răspuns (v. 7-8)
• Sosire și intenție (v. 9-10)

3. Dumnezeu intervine (Geneza 22:11-14)

• Oprirea jertfei (v. 11-12)
• Oferirea darului pentru jertfă (v. 13-14)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt elementele pe care trebuie să le îndepărtezi din viața ta pentru a-L auzi mai bine pe Dumnezeu atunci când îți vorbește?
2. În calitate de credincioși, cum ne putem pregăti mai bine pentru a face munca la care ne cheamă Dumnezeu?
3. Te-au ajutat vreodată cuvintele unui copil să-L cunoști mai bine pe Dumnezeu sau să-ți întărești credința?
4. După părerea ta, cum arată viața și comportamentul unui om care se teme de Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

Testele dezvăluie pregătirea celui încercat. Unele probe scot la iveală și caracterul celui testat. Încercarea la care Dumnezeu l-a supus pe Avraam, descrisă în textul biblic de astăzi, a arătat în mod clar încrederea, loialitatea și devotamentul acestuia. Testul a confirmat autenticitatea credinței sale—credință pentru care Dumnezeu l-a socotit neprihănit (Geneza 15:6; vezi și Iacov 2:21-23).

Această încercare nu a fost doar o dovadă a credinței lui Avraam, ci și o demonstrație a credincioșiei lui Dumnezeu față de poporul Său. Dumnezeu a păzit viața lui Isaac și, astfel, și-a reafirmat promisiunile de a înmulți urmașii lui Avraam și de a binecuvânta toate neamurile prin el.

Poporul lui Dumnezeu va continua să treacă prin încercări și teste. Nu toate vor veni de la Dumnezeu în același mod în care a fost încercat Avraam, dar ele vor verifica tăria și sinceritatea credinței noastre (1 Petru 1:6-7). Chiar dacă nu vom auzi o voce divină la sfârșitul fiecărei încercări, avem siguranța că Dumnezeu va fi alături de noi, ajutându-ne să creștem în credință, în perseverență și în maturitate (Iacov 1:2-4).

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al termenilor din legământului Domnului cu Noe, să sugerăm motive pentru care jertfa lui Noe a fost pe placul Domnului și să scriem o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu pentru o anumită situație în care El Și-a dovedit credincioșia. 

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 8:13-22, Geneza 9:11-13

VERSETUL DE AUR: „Curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ.” Geneza 9:13

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Lecția de astăzi se concentrează asupra evenimentelor care au avut loc imediat după ce potopul a nimicit întreaga creație, cu excepția ființelor vii—oamenii și animalele—care se aflau în arcă. Interesant este faptul că potopul este una dintre cele mai bine atestate relatări din istorie.

Relatarea biblică despre potop este doar una dintre cel puțin cinci povestiri antice despre un potop global. Existența acestor relatări i-a determinat pe unii să creadă că relatarea biblică s-a bazat pe acestea ca surse și că potopul ar fi doar un mit legendar al unui popor antic și ignorant. Însă, dacă a existat într-adevăr un potop catastrofal în vremuri străvechi, atunci era de așteptat ca evenimentul să fie transmis din generație în generație.

Pe măsură ce oamenii s-au răspândit pe pământ și au format culturi distincte, aceste relatări ar fi preluat trăsăturile specifice fiecărei culturi. Ar fi fost, de fapt, ciudat ca niciuna dintre scrierile antice să nu menționeze un astfel de eveniment! Așadar, existența altor relatări despre potop confirmă că a existat, la un moment dat în istorie, un astfel de eveniment de mari proporții. Relatarea biblică despre potop este cea adevărată și corectă.

Biblia oferă detalii precise despre începutul potopului, durata ploii, cât timp au acoperit apele pământul și cât timp a fost nevoie pentru ca acestea să se retragă. Durata totală a potopului a fost de peste un an (Geneza 7:11; 8:14).

După ce au trecut în siguranță prin potop, omenirea și creația au primit o nouă șansă. Însă, chiar la începutul acestui nou început, Dumnezeu era pe deplin conștient de realitatea păcatului care încă persista în inima omului. Din păcate, chiar înainte de sfârșitul capitolului 9 din Geneza, păcatul se manifestă din nou, evidențiind încă o dată natura căzută a omenirii.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Situația lui Noe (Geneza 8:13-22)

• Două luni de așteptare (v. 13-14)
• Ascultarea poruncii lui Dumnezeu (v. 15-19)
• Clădirea unui altar (v. 20-22)

2. Reacția lui Dumnezeu (Geneza 9:11-13)

• Legământul (v. 11)
• Semnul (v. 12-13)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ne asigurăm că închinarea precedă orice lucru pe care vrem să-l începem?
2. Cum să ne asigurăm că eforturile noastre pentru Domnul sunt o mireasmă plăcută înaintea Lui și nu opusul?
3. Ce fel de urgențe sau circumstanțe negative ne pot îndemna să ne rezemăm încrederea de promisiunile lui Dumnezeu din Geneza 9:11?

APLICAȚII PRACTICE:

Cei mai mulți oameni știu ce înseamnă să fii nerăbdător. În cazul în care sunt și părinți, au de-a face cu mici explozii de nerăbdare care se mișcă neîncetat. Iar când ne adăugăm pe noi înșine și pe soțul/soția noastră la această ecuație, așteptarea devine un chin. Din acest punct de vedere, oamenii din Vechiul Testament nu erau diferiți.

Regele Saul a eșuat grav din cauza lipsei sale de răbdare atunci când a așteptat ca Samuel să aducă jertfa. În cele din urmă, Saul a adus jertfa el însuși, deși nu era preot și nu avea autoritatea să facă acest lucru—iar această faptă a devenit un păcat grav (1 Samuel 13).

Așteptarea poate fi și mai dificilă în condiții de încercare. Armata lui Saul se destrăma în fața amenințării filistenilor, iar din câte se pare, aceasta a fost motivația lui pentru a aduce jertfa înainte ca Samuel să ajungă, încercând să-și păstreze oștenii aproape (1 Samuel 13:11-12). Nerăbdarea este un motiv repetat în multe capitole din cartea Psalmilor (exemple: Psalmii 6:3; 13:1; 119:84). Ne putem imagina cu ușurință că și Noe a simțit această povară.

Și totuși, când Dumnezeu i-a spus să facă ceva, el a ascultat. A ales să acționeze după calendarul lui Dumnezeu, nu să-L forțeze pe Dumnezeu să acționeze după al lui (compară cu Geneza 15:2-5; 16:1-4). Răbdarea și ascultarea lui Noe trebuie să fie un model pentru creștini.

Dar există aici și un avertisment: uneori, credincioșii care așteaptă nerăbdători ca Dumnezeu să facă ceva de fapt au primit deja porunca de a acționa ei înșiși.

Dar tu nu ești unul dintre aceștia, nu-i așa?

SCOPUL LECȚIEI: Să facem deosebirea între jertfele aduse de Cain și de Abel, să definim ce a însemnat pentru Cain și pentru Abel să „facă bine” și să ne formăm obiceiul de a „face bine” prin dărnicia noastră.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 4:1-16

VERSETUL DE AUR: „Și Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața? Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit.” Geneza 4:6-7a

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cartea Geneza nu menționează în mod explicit un autor. Totuși, pasaje precum Exodul 17:14; 24:4; 34:27; Numeri 33:2; Deuteronomul 31:9; Matei 19:8; Marcu 10:5; Ioan 5:45-47 etc. sugerează că Moise a scris primele cinci cărți ale Bibliei, secțiune cunoscută sub numele de Pentateuh. Cu toate acestea, mulți cercetători moderni susțin că textul pe care îl avem astăzi ar fi o lucrare compozită, alcătuită din mai multe surse redactate la sute de ani după Moise. Totuși, având în vedere că Geneza face parte din Legea lui Moise și că Moise avea cu siguranță capacitatea de a scrie, cea mai potrivită concluzie este că el a fost autorul acestei cărți.

Relatarea despre jertfele aduse de Cain și Abel urmează după izgonirea lui Adam și Eva din grădina Edenului—o consecință a păcatului lor împotriva lui Dumnezeu. Adam a trăit 930 de ani (Geneza 5:5), dar este imposibil de determinat cât timp au locuit el și Eva în grădină. De asemenea, nici evenimentele din lecția de astăzi nu pot fi datate cu precizie.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Două nașteri (Geneza 4:1-2a)

• Cain (v. 1)
• Abel (v. 2a)

2. Două jertfe (Geneza 4:2b-7)

• Meserii diferite (v. 2b-4a)
• Reacții diferite (v. 4b-5a)
• Mânia lui Cain (v. 5b)
• Avertismentul Domnului (v. 6-7)

3. Două consecințe (Geneza 4:8-12)

• Cain îl ucide pe Abel (v. 8)
• Dumnezeu îl confruntă pe Cain (v. 9-10)
• Dumnezeu îl pedepsește pe Cain (v. 11-12)

4. Două epiloguri (Geneza 4:13-16)

• Suferința lui Cain (v. 13-14)
• Ocrotirea lui Dumnezeu (v. 15)
• Plecarea lui Cain (v. 16)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În fel ești întărit ca părinte atunci când te închini Domnului?
2. Ce metode folosești pentru a-ți controla mânia?
3. În ce sens ar trebui să fim „păzitorii fraților noștri”?
4. Ce căi ai sugera cuiva pentru a recunoaște prezența lui Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE: 

De-a lungul vremii, bisericile s-au confruntat cu ceea ce numim „războaie ale închinării.” De obicei, aceste conflicte apar din cauza stilului muzical folosit în timpul slujbelor. Însă Cain s-a angajat într-un alt fel de „război al închinării,” unul care nu avea nimic de-a face cu muzica. Conflictul său era mult mai profund.

Dumnezeu a cerut întotdeauna credință din partea celor care doresc să-I fie plăcuți (Geneza 15:6; Evrei 11:6), dar aceasta a lipsit din jertfa lui Cain. În loc să vadă actul de neprihănire al lui Abel ca pe un exemplu de urmat, Cain a răspuns cu mânie. Apostolul Ioan afirmă că faptele lui Cain erau rele (1 Ioan 3:12), iar răul va încerca întotdeauna să persecute și să reducă la tăcere neprihănirea.

Profeți precum Isaia i-au mustrat pe israeliți pentru închinarea lor superficială. Deși poporul aducea tămâie, ținea Sabatul și sărbătorile și înălța rugăciuni, toate acestea erau zadarnice. De ce? „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29:13). Isus a citat aceste cuvinte când i-a confruntat pe liderii religioși din vremea Sa, a căror închinare era la fel de lipsită de sinceritate ca cea din zilele lui Isaia: „Inima lor este departe de Mine” (Matei 15:7-8).

În multe biserici de astăzi, tehnologia modernă pune la dispoziție resurse abundente pentru a facilita închinarea. Însă este cutremurător să ne gândim că, dacă inima noastră nu este în starea potrivită, închinarea noastră poate fi la fel de inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu ca aceea a lui Cain.

SCOPUL LECȚIEI: Să facem o listă a făgăduințelor pe care le-a făcut poporul, să explicăm cadrul istoric al promisiunilor făcute și al nădejdii care reieșea din acele promisiuni și să ne găsim un partener pentru darea de socoteală în privința a două lucruri importante din punct de vedere spiritual: să începem să facem un anumit lucru și să nu mai facem un alt lucru.

TEXTUL LECȚIEI: Neemia 10:28-39

VERSETUL DE AUR: „Astfel ne-am hotărât să nu părăsim Casa Dumnezeului nostru.” Neemia 10:39b

CONTEXTUL LECȚIEI:

În jurul anului 444 î.Cr., iudeii conduși de Neemia formau o mică parte din vastul Imperiu Persan. Neemia ocupa o poziție importantă în acel imperiu, fiind paharnicul regelui (Neemia 1:11). Majoritatea supușilor acestui imperiu se închinau la numeroși zei falși, așa că iudeii trebuiau să traseze linii clare între ei și vecinii lor pentru a-și păstra identitatea distinctă ca popor consacrat al singurului Dumnezeu adevărat. Nerespectarea acestei separări fusese tocmai cauza exilului babilonian (Neemia 13:17-18). Miza nu putea fi mai mare!

Cartea Neemia relatează povestea unei generații ulterioare de iudei, care s-au întors la Ierusalim și în Iudeea în al treilea și ultimul val de repatriați. Astfel, contextul lecției de săptămâna trecută se aplică și aici. Scopul inițial al călătoriei lui Neemia la Ierusalim a fost reconstruirea zidurilor cetății (Neemia 1–4; 6:1-15)—aproape 100 de ani după ce primul val de exilați revenise!

Neemia, împreună cu Ezra, cărturarul Legii (Ezra 7:6; Neemia 8) a înțeles că deși protejarea fizică a cetății era esențială, protecția spirituală a poporului era și mai crucială. Neemia 8 descrie o perioadă de învățătură concentrată din Legea lui Dumnezeu, urmată în capitolul 9 de o mărturisire colectivă a păcatelor.

Această reînnoire a angajamentului față de Dumnezeu s-a desfășurat în două direcții principale: luarea unor hotărâri de a înceta anumite practici și angajamentul de a începe sau continua altele.

STRUCTURA LECȚIEI:

• Dedicarea poporului (Neemia 10:28-29)
• Diferite roluri (v. 28)
• O singură voce (v. 29)
• Reafirmarea Legii (Neemia 10:30-39)

• Respingerea căsătoriei cu alte popoare (v. 30)
• Respectarea Sabatului (v. 31)
• Susținerea Templului (v. 32-37)
• Sarcinile leviților (v. 38-39)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cât de mult ar trebui să sublinieze biserica dărnicia financiară planificată (sau trebuie să o facă)?
2. În care circumstanțe ai recurge la „trasul la sorți” pentru a lua o decizie legată de biserică?
3. Dacă ar fi să propui adunării tale o sărbătoare lunară, care ar fi aceasta?
4. Cum îți poți forma obiceiul de a da „cele dintâi roade” din tot ceea ce faci? Cât din acest obicei crezi că trebuie văzut de cei din jur? De ce?

APLICAȚII PRACTICE:

Se spune că există două zile mari în viața unui om: ziua în care ne naștem și ziua în care descoperim de ce. Această poveste vorbește despre felul în care o comunitate religioasă a descoperit motivul pentru care exista. Scopul lor nu era doar supraviețuirea sau trăirea unei vieți materiale îmbelșugate. Dimpotrivă, israeliții trăiau pentru a se apropia de Dumnezeu și pentru a le arăta și altora cum puteau face același lucru. Comunitatea lui Neemia a luat angajamente practice care le-au permis să împlinească acest scop.

Este ușor și adesea popular să punem în balanță învățătura religioasă și acțiunile practice. Însă, în realitate, ele merg mână în mână. Facem lucruri bune pentru că prețuim lucrurile potrivite, iar acțiunile noastre bune ne modelează valorile și convingerile. Comunitatea lui Neemia a înțeles acest lucru atunci când a căutat să urmeze legea lui Moise. Faptele acestei comunități reflectau dorința lui Dumnezeu privind binele omenirii.

SCOPUL LECȚIEI: Să expunem pe scurt istoria exilului iudeilor în Babilon și reîntoarcerea lor la Ierusalim, să facem un rezumat al comportamentului celor care s-au întors din robie – în lumina temerilor, bucuriilor și suferințelor lor – și să scriem o rugăciune care să identifice un aspect în care trebuie să depășim teama, astfel încât să nu dăunăm unei slujiri evlavioase. 

TEXTUL LECȚIEI: Ezra 3:1-6, 10-13

VERSETUL DE AUR: „Și tot poporul scotea mari strigăte de bucurie, lăudând pe Domnul, pentru că puneau temeliile Casei Domnului..” Ezra 3:11b

CONTEXTUL LECȚIEI:

Triburile lui Iuda și Beniamin s-au întors în patria lor după exilul în Babilon. Aceasta s-a întâmplat la scurt timp după căderea Imperiului Babilonian în mâinile perșilor, în anul 538 î.Hr. (Ezra 1:1–2:1), când regele persan Cirus a emis un decret care permitea întoarcerea (Ezra 1:1-4; compară cu 2 Cronici 36:22-23; Isaia 44:28; 45:1, 13).

Cărțile Ezra și Neemia relatează această revenire în trei etape distincte. Ezra 2:64-65 menționează aproximativ 50.000 de oameni care au făcut în primul val călătoria anevoioasă de peste 1.200 km. Un alt val de repatriați, sub conducerea lui Ezra, a avut nevoie de exact patru luni pentru a ajunge în Iudeea (Ezra 7:8-9).

Scopul principal al acestei călătorii a fost „[re]zidirea casei Domnului” în Ierusalim (Ezra 1:5). După distrugerea cetății în 586 î.Hr., Iuda nu mai era o națiune, Ierusalimul nu mai avea nici capitală, nici templu, nici palat regal și nici ziduri (2 Împărați 25:8-17; compară cu 2 Cronici 36:15-21). În mod normal, ar fi fost imposibil ca un popor să fie restaurat după mai bine de o jumătate de secol de absență. Însă Dumnezeu era la lucru în această situație, iar imposibilul nu doar că a devenit posibil, ci a devenit realitate. Așa cum declară Ieremia, nimic nu este prea greu pentru Dumnezeu (Ieremia 32:17).

Reconstruirea templului avea să necesite mult efort, resurse financiare, timp, muncă și o conducere înțeleaptă. O sarcină mai rapidă și mai ușoară, însă, era refacerea altarului pentru arderile de tot (vezi descrierea din Exod 38:1-7 și utilizarea sa în Leviticul 1:1-17; 6:8-13; vezi și lecția 4). Și de aici începe lecția noastră.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Refacerea altarului (Ezra 3.1-6)

• Strângerea poporului (v. 1)
• Se ridică lideri (v. 2)
• Se aduc arderile-de-tot (v. 3-5)
• Analiza situației (v. 6)

2. Punerea temeliei (Ezra 3:10-13)

• Laudă prin cântări (v. 10-11)
• Reacții diferite (v. 12-13)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care crezi că este valoarea participării unui număr mare de creștini dintr-o regiune mai vastă la un eveniment de închinare? Cum putem păstra unitatea în rândul credincioșilor răspândiți în lume, atunci când nu este posibil să fim fizic unii alături de ceilalți?
2. Ce efect au asupra credinței tale sărbători precum Crăciunul și Paștele? Cum ai folosit aceste momente pentru a împărtăși Evanghelia cu prieteni sau membri ai familiei tale care încă nu cred?
3. Câtă pregătire este necesară pentru a face lucruri pentru Dumnezeu? În ce situații ar fi preferabil să începi acele lucruri, chiar dacă te simți nepregătit?
4. În ce ocazie din viața ta ai simțit asemenea emoții încât ai plâns lacrimi de bucurie? Ai trecut printr-o situație în care ai fost trist sau ai jelit o pierdere, însă ai simțit în același timp speranță datorită încrederii tale în Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

Textul biblic de astăzi nu evidențiază doar eforturile omenești, ci mai ales îndurarea lui Dumnezeu. Îndurarea Sa face posibile toate strădaniile noastre și dă roade lucrării noastre. Această istorie subliniază, de asemenea, inițiativa divină, la care oamenii sunt chemați să răspundă. Dumnezeu i-a adus pe iudei înapoi acasă într-un fel de „al doilea exod”, oferindu-le ocazia să-și reconstruiască lumea.

Însă întrebarea esențială în acel moment era: Va fi lumea lor și lumea Lui?

Această întrebare răsună peste veacuri și ne provoacă și pe noi astăzi: Lumea ta este lumea Lui?

SCOPUL LECȚIEI: Să spunem pe scurt ce s-a întâmplat după ce regele Solomon și-a încheiat rugăciunea, să explicăm ideea de „dedicare” sau „consacrare” a unui lucru și să spunem cum putem răspunde față de prezența și dragostea lui Dumnezeu cu închinare și jertfă.

TEXTUL LECȚIEI: 2 Cronici 7:1-7, 11

VERSETUL DE AUR: „Toți copiii lui Israel au văzut coborându-se focul și slava Domnului peste casă; ei și-au plecat fața la pământ pe pardoseală, s-au închinat și au lăudat pe Domnul, zicând: „Căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veac!” 2 Cronici 7:3

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cărțile 1 și 2 Cronici subliniază importanța domniilor lui David (1010–970 î.Hr.) și Solomon (970–930 î.Hr.) în privința apariției templului. Autorul Cronicilor explică modul în care acești regi au instituit majoritatea practicilor de închinare din templu, în special cele legate de jertfe, rugăciune și cântare. Aceste elemente sunt prezente și în cărțile paralele, 1 și 2 Împărați, însă sunt mult mai detaliate în Cronici.

În 1 Cronici 22:8, regele David îi explică fiului său, Solomon, că Dumnezeu i-a interzis să construiască templul din cauza sângelui mult pe care îl vărsase. După pregătirile extinse făcute de David (1 Cronici 22:5), onoarea de a ridica templul i-a revenit lui Solomon. Acesta a petrecut șapte ani pentru a finaliza templul pe care tatăl său visase să-l construiască (1 Împărați 6:38). Astfel, anul finalizării sale a fost 963 î.Hr.

Cartea 2 Cronici leagă în mai multe pasaje relația dintre tată și fiu, incluzând detalii care nu apar în 1 Împărați (exemple: 2 Cronici 2:3, 7; 3:1; 6:42; 7:10; 8:14).

Ceremonia de dedicare a templului a fost marcată de o rugăciune lungă și plină de elocvență a regelui Solomon (2 Cronici 6). În această rugăciune, el L-a rugat pe Domnul să-Și amintească legământul Său cu poporul Israel și promisiunea făcută lui David. A cerut iertare pentru păcatele viitoare și a implorat ca templul să fie un far al Numelui și al puterii lui Dumnezeu. Și-a încheiat rugăciunea chemându-i pe toți să celebreze aceeași îndurare divină pe care el o recunoscuse. Prin aceasta, Solomon s-a îndemnat pe sine și pe ascultătorii săi la o viață de închinare și jertfă.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Slava lui Dumnezeu (2 Cronici 7:1-3)

• Coborârea focului (v. 1-2)
• Oamenii se pleacă la pământ (v. 3)

2. Închinarea poporului (2 Cronici 7:4-6)

• Jertfe (v. 4-5)
• Cântări (v. 6)

3. Faptele lui Solomon (2 Cronici 7:7, 11)

• Sfințirea (v. 7)
• Desăvârșirea  (v. 11)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Fără un foc care să se coboare din ceruri, cum poate ști cu siguranță adunarea că simțirea prezenței lui Dumnezeu este autentică?
2. Ce schimbări crezi că ai suferi dacă ai fi mai atent la bunătatea, la mila și la dragostea lui Dumnezeu?
3. În ce circumstanțe ar trebui să fie vizibile altora faptele noastre de jertfire? În ce cazuri ar trebui să la vadă doar Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

Templul a devenit centrul vieții religioase a Israelului antic. A fost locul unde oamenii se puteau întâlni cu Dumnezeu. Generații întregi au adus jertfe și au înălțat rugăciuni în acel loc. Deși Solomon nu ar fi putut prevedea detaliile istoriei îndelungate a închinării care avea să urmeze, încrederea lui în Dumnezeu s-a văzut în rugăciunea, în închinarea și în faptele sale. Acestea reflectau convingerea sa în sfințenia, în puterea și în dragostea statornică a lui Dumnezeu.

Solomon s-a rugat ca Dumnezeu să-Și amintească promisiunile făcute tatălui său și generațiilor anterioare. Rugăciunea sa a fost parte esențială a închinării lui. Faptul că a ales să finalizeze templul înainte de a-și construi propria casă arată unde îi era inima (contrast cu Hagai 1:2-4).

Din păcate, această legătură dintre rugăciunea sinceră, închinarea adevărată și faptele credincioase nu a fost păstrată nici de popor (2 Cronici 36:15-21), nici de Solomon însuși (1 Împărați 11:4-11).

Va rămâne ea statornică în viața ta?

SCOPUL LECȚIEI: Să specificăm pentru ce și-a asumat regele David responsabilitatea, să explicăm de ce a insistat să plătească pentru ceea ce i s-a oferit drept dar și să scriem o rugăciune de mijlocire în numele comunității noastre.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Cronici 21:14-30

VERSETUL DE AUR: „Dar împăratul David a zis lui Ornan: „Nu! Vreau să-l cumpăr pe prețul lui în argint, căci nu voi da Domnului ce este al tău și nu voi aduce o ardere-de-tot care să nu mă coste nimic.” 1 Cronici 21:24

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Păcatul și pocăința lui David

Deși David este descris ca fiind „un om după inima [lui Dumnezeu]” (1 Samuel 13:14; Faptele Apostolilor 13:22), el a comis păcate grave. Cel mai adesea amintite sunt adulterul și crima—seducerea Bat-Șebei și moartea soțului ei, Urie (2 Samuel 11). Caracterul lui David, ca om după inima lui Dumnezeu, pare să fi devenit evident mai ales după ce profetul Natan l-a confruntat cu privire la încălcarea poruncilor a șasea și a șaptea (Exod 20:13-14). Răspunsul lui a fost rugăciunea plină de căință din Psalmul 51:10: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, și pune în mine un duh nou și statornic!”

Totuși, un alt păcat al lui David a avut consecințe și mai grave asupra poporului: recensământul pe care l-a poruncit pentru a afla dimensiunea potențială a armatei sale (2 Samuel 24:2; 1 Cronici 21:2). Rezultatele au fost uluitoare—peste un milion de bărbați capabili să mânuiască sabia (2 Samuel 24:9). Însă această numărătoare L-a mâniat pe Domnul, deoarece David a fost condus de mândrie și a renunțat să se încreadă în Dumnezeu pentru siguranța lui Israel.

Profetul Gad i-a transmis lui David judecata lui Dumnezeu, care venea cu o răsturnare de situație: David trebuia să aleagă dintre trei pedepse pentru păcatul său, fiecare cu un impact diferit asupra Israelului. Opțiunile erau: trei ani de foamete, trei luni de atacuri din partea dușmanilor sau trei zile de ciumă nimicitoare (1 Cronici 21:12). Aceste trei judecăți fuseseră folosite de Dumnezeu și în trecut pentru a-Și exprima mânia asupra lui Israel (vezi Ieremia 14:12). David a ales cea de-a treia variantă, iar consecințele pentru poporul său au fost devastatoare.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Îngerul nimicirii (1 Cronici 21:14-17)

• Judecata groaznică (v. 14)
• Primejdia divină (v. 15-16a)
• Rugăminte smerită (v. 16b-17)

2. Altarul arderii-de-tot (1 Cronici 21:18-27)

• Îndrumarea profetică (v. 18-19)
• Cooperare smerită (v. 20-25)
• Sabia înapoi în teacă (v. 26-27)

3. Sabia Domnului (1 Cronici 21:28-30)

• Cortul cel vechi (v. 28-29)
• Avertizare prudentă (v. 30)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt căile prin care ne putem asuma responsabilitatea pentru anumite greșeli pe care le-am făcut?
2. Care sunt pașii pe care îi vei face pentru a-ți reevalua generozitatea? Ce rol joacă în acest sens pasajul din 2 Corinteni 9:6-15?
3. Cum vei fi și tu darnic față de Dumnezeu, asemenea regelui David, chiar dacă te va costa?

APLICAȚII PRACTICE: 

Un singur om poate comite o greșeală cu efecte dezastruoase asupra unui număr mare de oameni. Gândiți-vă la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de către un student sârb în 1914—un eveniment care a declanșat Primul Război Mondial și a dus la moartea a milioane de oameni. În Biblie, păcatele grozave ale regelui Manase au avut drept consecință exilul babilonian al poporului Israel (Ieremia 15:4; vezi și 2 Împărați 21:16).

La nașterea Domnului nostru Isus, nesiguranța și cruzimea regelui Irod au condus la masacrul pruncilor nevinovați din Betleem și din împrejurimi (Matei 2:16).

David a înțeles că păcatul său izvorât din mândrie a dus la moartea a 70.000 de oameni. Cele aproape zece luni care au trecut până când cei care realizau recensământul s-au întors (2 Samuel 24:8) pot fi privite ca o perioadă de așteptare din partea lui Dumnezeu înainte de a acționa. El este răbdător—dar răbdarea Sa are limite (2 Petru 3:9).

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm Leul, Rădăcina și Mielul, să explicăm semnificația celor trei nume și să scriem alături de frații și surorile noastre versurile unei noi cântări de închinare.

TEXTUL LECȚIEI: Apocalipsa 5:1-10

VERSETUL DE AUR: „Și cântau o cântare nouă și ziceau: „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam.” Apocalipsa 5:9

CONTEXTUL LECȚIEI:

Apocalipsa 4 și 5 relatează viziunea apostolului Ioan despre sala tronului ceresc. Această viziune urmează imediat după apariția „Unuia ca un Fiu al omului” (Apocalipsa 1:13; compară cu Daniel 7:13), care dictează scrisori către cele șapte biserici din provincia Asia Mică. Aceste scrisori conțin atât încurajări, cât și avertismente pentru biserici aflate pe o gamă largă a credincioșiei, de la cele statornice până la cele nestatornice.

O întrebare bună de pus în multe situații din viață este: „Ce este adevărat?” O alta este: „Și ce importanță are?” La prima întrebare, Apocalipsa 1–3 oferă un tablou clar al stării celor șapte biserici. La a doua întrebare, viziunile din Apocalipsa 4 și următoarele prezintă răsplătirile și consecințele care decurg din această realitate. Astfel, vedem autoritatea și puterea lui Dumnezeu, adevărul că El rămâne suveran, chiar și atunci când evenimentele pământești par să sugereze altceva (compară cu Psalmul 47:8).

Viziunile lui Ioan încep în Apocalipsa 4:1 cu o privire asupra lui Dumnezeu în sala tronului Său (compară cu Isaia 6:1). Aici se află adevăratul și supremul Stăpân al universului. În timp ce era „în Duhul” (Apocalipsa 4:2), Ioan este martorul unor scene uimitoare și glorioase: pietre prețioase, bătrâni încununați, lămpi de foc, făpturi care Îl adoră pe Dumnezeu zi și noapte etc. După această privire de ansamblu asupra sălii tronului, viziunea lui Ioan se concentrează asupra unui obiect specific.

STRUCTURA LECȚIEI:

• Cine este vrednic (Apocalipsa 5:1-4)
• Cartea pecetluită (v. 1)
• Verificarea candidaților (v. 2-4)
• Cristos este vrednic (Apocalipsa 5:5-10)

• Leul și rădăcina (v. 5)
• Mielul jertfit (v. 6)
• Laudă Mielului (v. 7-10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum crezi că ar vrea Domnul Isus să reacționezi la suferințele vieții?
2. Cum ai explica unui necredincios semnificația imaginii Domnului Isus ca Leu, Miel și Rădăcină? 
3. Cât de des crezi că ar trebui să introducă biserica cântări noi în timpul serviciilor de închinare? De ce?
4. În ce fel îți vei trăi viața ca un preot al lui Dumnezeu în săptămâna care îți stă în față?

APLICAȚII PRACTICE:

Răspunsul la întrebarea Ce face o persoană vrednică de onoare? depinde în mare măsură de cine oferă această onoare. În economia lui Dumnezeu, succesul pământesc nu atrage lauda Sa. În cele din urmă, doar Isus este vrednic de toată slava și onoarea. Numai El este demn să deschidă sulul.

Deși Domnul Isus va domni întotdeauna în suveranitate absolută, noi vom avea onoarea de a domni împreună cu El. Însă vrednicia noastră va fi pusă la încercare! Să ne așteptăm la aceasta.

SCOPUL LECȚIEI: Să facem un rezumat al relatării din Evanghelia lui Matei despre răstignirea și învierea Domnului Isus, să identificăm și să explicăm aluziile și citatele din Vechiul Testament din această relatare și să cântăm alături de frații și surorile noastre un imn sau o cântare prin care sărbătorim Învierea Domnului.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 27:39-40, 45-54, Matei 28:1-10

VERSETUL DE AUR: „Dar iată că le-a întâmpinat Isus și le-a zis: „Bucurați-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele și I s-au închinat.” Matei 28:9

CONTEXTUL LECȚIEI:

După mărturisirea lui Petru că Isus este Cristosul (Mesia), Domnul Isus a început să-Și avertizeze ucenicii cu privire la moartea și învierea Sa care aveau să vină (Matei 16:13-23; 17:22-23; 20:17-19). Totuși, ucenicii nu au reușit să înțeleagă pe deplin aceste cuvinte (Ioan 20:9). În urma unei serii de procese marcate de mărturii părtinitoare, Domnul Isus a fost condamnat la moarte prin răstignire (Matei 26:57-68; 27:11-26).

Răstignirea era o formă de execuție extrem de brutală. Autoritățile romane o rezervau pentru cei mai notorii criminali, folosind-o ca mijloc de intimidare a populației. Cei condamnați erau legați sau pironiți pe o cruce de lemn și expuși într-un loc public. Abandonați în bătaia intemperiilor și slăbiți de pierderea de sânge, cei răstigniți mureau încet din cauza hemoragiei, insuficienței respiratorii și epuizării, în timp ce erau batjocoriți de privitori.

Aceasta este starea în care Îl găsim pe Domnul Isus la începutul lecției de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Moartea Regelui (Matei 27:39-40, 45-54)

• Părăsit de oameni (v. 39-40)
• Simțindu-Se părăsit de Dumnezeu (v. 45-50)
• Înconjurat de semne (v. 51-54)

2. Învierea Regelui (Matei 28:1-10)

• Mormântul deschis (v. 1-4)
• Anunțarea veștii (v. 5-7)
• Domnul este recunoscut (v. 8-10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce facem atunci când întâlnim o interpretare greșită a învățăturilor Domnului Isus?
2. Fără a oferi sfaturi directe, cum ai sfătui și îmbărbăta pe cineva care se simte uitat de Dumnezeu? Care sunt disciplinele spirituale care ne ajută să ne susținem credința în Dumnezeu în vremurile când pare că Domnul este departe de noi?
3. Care sunt cele mai bune dovezi pe care le folosești despre Cristos atunci când împărtășești cuiva Evanghelia?
4. Cum să ne dăm seama când este vremea de fapte și nu de închinare și invers? Cum ai răspunde la afirmația că viața creștinului este fie acțiuni fie închinare?

APLICAȚII PRACTICE:

Ritmul obositor al vieții de zi cu zi ne poate distrage de la cele mai profunde adevăruri—noi, oamenii, avem tendința de a permite ca „urgentul” să ia locul „importantului.” De aceea, creștinii trebuie să-și amintească neîncetat cât de măreață este lucrarea lui Dumnezeu. Prin repetiție, reținem. Iar în amintire, vederea credinței noastre este restaurată și reașezată la locul potrivit.

Împotriva tuturor așteptărilor, dar în deplină armonie cu promisiunile divine, Domnul Isus a murit și a înviat din morți. Să păstrăm uimirea glorioasă a acestor evenimente în inima noastră, zi de zi și pentru totdeauna.

SCOPUL LECȚIEI: Să identificăm cine este mijlocitorul dintre noi și Tatăl, să explicăm motivația și semnificația jertfei Domnului Isus și să formulăm trei căi prin care putem pune în practică ceea ce spune versetul 1 Ioan 2:6 în săptămâna care urmează.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Ioan 2:1-6; 4:9-17

VERSETUL DE AUR: „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” 1 Ioan 4:10

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Textul nostru provine din două pasaje paralele din epistola Noului Testament numită 1 Ioan. Aceasta este una dintre cele trei scrisori ale lui Ioan incluse în Epistolele Generale—o secțiune a Noului Testament care cuprinde opt epistole: Evrei, Iacov, 1 și 2 Petru, 1, 2 și 3 Ioan și Iuda.

Epistolele 1, 2 și 3 Ioan nu îi sunt atribuite în mod explicit apostolului Ioan, însă biserica primară le-a recunoscut ca fiind scrise de el, la fel cum a făcut și cu Evanghelia după Ioan. Aceste trei scrisori sunt strâns legate de limbajul și de temele din Evanghelia lui Ioan, ceea ce face plauzibilă concluzia că toate provin de la același autor. În acest sens, trebuie să facem distincția clară între apostolul Ioan și alte personaje biblice cu același nume, precum Ioan Botezătorul sau Ioan Marcu (Faptele Apostolilor 1:5; 12:12 etc.).

Atât 1 Ioan, cât și Evanghelia după Ioan afirmă clar faptul că autorul a fost martor ocular al vieții și lucrării Domnului Isus (Ioan 1:14; 1 Ioan 1:1-3). De asemenea, ambele scrieri conțin declarații de scop similare (compară Ioan 20:31 cu 1 Ioan 5:13). Aceste declarații se bazează pe ceea ce cititorii pot „ști” cu certitudine—o temă distinctivă în scrierile autorului. Deși Ioan a scris aproximativ 14% din Noul Testament, lucrările sale conțin peste o treime din cele 250 de apariții ale cuvântului grecesc care exprimă ideea de „a ști”.

Epistola 1 Ioan abordează controversele tot mai răspândite în biserica primului secol cu privire la natura lui Cristos și la viața creștină. Se pare că unii credincioși au fost influențați de o concepție larg răspândită în acea vreme, conform căreia toate lucrurile materiale sunt, prin natura lor, rele, în timp ce tot ceea ce este spiritual este, prin natura sa, bun. Pe baza acestei idei, unii au început să nege faptul că Isus era atât pe deplin divin, cât și pe deplin uman. Dacă lucrurile materiale sunt rele, atunci ar fi fost imposibil ca Dumnezeul cel bun să fi luat un trup omenesc. Epistola 1 Ioan respinge ferm această eroare. Unii cercetători consideră că în spatele acestei probleme se află influențele incipiente ale ereziilor gnosticismului și docetismului.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Sursa vieții noi (1 Ioan 2:1-2)

• Mijlocitorul nostru (v. 1)
• Jertfa noastră de ispășire (v. 2)

2. Dovada vieții noi (1 Ioan 2:3-6)

• Testul supunerii (v. 3-4)
• Exemplul dragostei (v. 5-6)

3. Dragostea în fapte (1 Ioan 4:9-12)

• Inițiativa lui Dumnezeu (v. 9-10)
• Responsabilitatea noastră (v. 11-12)

4. Certitudinea cunoașterii (1 Ioan 4:13-17)

• Intervenția divină (v. 13-14)
• Mărturisirea omenească (v. 15-17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum putem fi mai atenți la lucrarea Duhului Sfânt, pentru ca aceasta să dea roade în noi? Cum ne va ajuta roada aceasta să fim mai supuși față de Cristos?
2. Cum să gestionăm acele atitudini negative care nu ne permit să-i iubim și pe cei pe care, în general, îi considerăm nedemni de iubire?
3. Cum ne-am putea iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit Dumnezeu?
4. Gândește-te la un om despre care știi că îi iubește peste măsură pe ceilalți. Cum ai putea să-i urmezi exemplul?

APLICAȚII PRACTICE:

Simbolurile sunt menite să aibă un înțeles profund, dar pentru ca ele să își împlinească scopul, oamenii trebuie să recunoască acea semnificație. Pot ști că un semafor roșu înseamnă „oprește-te”, dar voi opri doar dacă respect sensul atribuit acestui semn.

La fel este și cu crucea. Acest simbol central al creștinismului ne amintește de moartea lui Cristos, de lucrarea de mântuire pe care a împlinit-o El, de învierea Sa și de dragostea care a stat la temelia întregii Sale lucrări. Dacă nu iubim pe alții, dăm dovadă că nu cinstim crucea așa cum se cuvine—ci, dimpotrivă, o trădăm.

Ce poți face astăzi pentru a onora adevărata semnificație a acestui simbol?