SCOPUL LECȚIEI: să identificăm sursa spuselor Domnului Isus despre îndurare și jertfă, să observăm eventualele asemănări și deosebiri dintre preocupările Fariseilor și preocuparea Domnului Isus și să ne formulăm un plan prin care să urmăm exemplul Domnului Isus și să dăm dovadă de îndurare nesfârșită în acele situații și locuri în care nimeni nu s-ar aștepta.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 12:1-8

VERSETUL DE AUR: „Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul.” Matei 12:6

CONTEXTUL LECȚIEI:

Respectarea unei săptămâni de șapte zile, dintre care una era dedicată odihnei (Sabatul), era o practică specifică Israelului antic. Un rege din vremurile străvechi putea să declare o zi de odihnă pentru a celebra o mare victorie, dar ideea de odihnă regulată, la intervale fixe, era revoluționară. În general, pentru popoarele din antichitate era normal să muncească în fiecare zi.

Sabatul a fost un dar oferit de Dumnezeu prin Legea lui Moise (Exodul 20:8–11; Deuteronomul 5:12–15). El comemora două dintre lucrările mărețe ale lui Dumnezeu. Mai întâi, Dumnezeu a încheiat lucrarea creației și S-a odihnit în a șaptea zi (Geneza 2:1–3; compară cu Exodul 20:11). Apoi, Dumnezeu Și-a eliberat poporul din robia Egiptului, un loc în care nu li se permitea odihna. Odihna era un dar divin — chiar și animalele primeau o zi liberă (Deuteronomul 5:12–15).

Prin urmare, Sabatul nu era doar o binecuvântare, ci și o expresie a credinței. Provocarea era să ai încredere că șase zile de muncă erau suficiente pentru a trăi, pentru că Dumnezeu avea să poarte de grijă. Într-o eră agrară, preindustrială, era nevoie de mare credință să accepți așa ceva!

Legea lui Moise extindea porunca Sabatului pentru a include un an din șapte; în fiecare al șaptelea an, câmpurile trebuiau lăsate necultivate, datoriile erau iertate, iar robii erau eliberați (Leviticul 25:1–8; Deuteronomul 15:1–18). În Anul Jubileului — care venea după șapte ani sabatici (în total 49 de ani) — orice pământ vândut trebuia să se întoarcă la proprietarii inițiali (Leviticul 25:8–22). Prin aceste porunci, Dumnezeu a promis binecuvântare și rodnicie în țara pe care le-o dăduse israeliților ca moștenire.

Totuși, ținerea Sabatului devenise un subiect controversat cu mult înainte de vremea Domnului Isus. Profeții lui Israel au vorbit împotriva unei respectări ipocrite a Sabatului (de exemplu: Isaia 1:13; Amos 8:3–6). Ieremia a avertizat Ierusalimul că nerespectarea Sabatului va duce la distrugere (Ieremia 17:27). Dar profeții au privit și cu speranță către o zi în care Sabatul avea să fie ținut cu adevărat, când binecuvântarea lui Dumnezeu va fi restaurată peste Israel și chiar și alte neamuri se vor alătura în închinare față de Dumnezeu pentru lucrările Sale mărețe (Isaia 66:22–23; Ieremia 17:24–26).

Fariseii din vremea lui Isus au reacționat printr-o accentuare extrem de riguroasă a ținerii Sabatului. „Tora orală” (tradițiile transmise pe cale verbală) a amplificat regulile pentru a preveni chiar și apropierea de încălcarea poruncii. Aceste tradiții definiseră în detaliu ce însemna „muncă” ce putea sau nu putea fi făcută în ziua Sabatului.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Întrebare: Ce îngăduie Legea? (Matei 12:1-2)

• Ucenicii flămânzi (v. 1)
• Fariseii ofensați (v. 2)

2. Ce este mai important? (Matei 12:3-8)

• Decât David (v. 3-4)
• Decât Templul (v. 5-6)
• Decât jertfa (v. 7)
• Rezumat (v. 8)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum îi sprijini pe liderii de slujire a căror lucrare constă în a-i sluji pe alții chiar în zilele de închinare?
2. Cum ar arăta, în viața ta, să arăți „milă… nu jertfe” în săptămâna care urmează?
3. Ce pași trebuie să faci pentru a recunoaște și a accepta autoritatea lui Isus ca Domn și Împărat?

APLICAȚII PRACTICE:

La început, această relatare pare că ne va învăța cum să ținem Sabatul: ca pe un dar, nu ca pe o povară. Însă, în realitate, ea ne vorbește despre Cel care împlinește făgăduințele Sabatului. Este vorba despre autoritatea Lui și despre binecuvântarea pe care o aduce. Domnul Isus este un Împărat mai mare decât strămoșul Său David. Ucenicii Lui erau asemenea preoților, pentru că Îi slujeau Celui care este mai mare decât Templul. Iar Isus este Fiul omului, căci El este Creatorul și Răscumpărătorul. El este Dumnezeu, Cel care a dăruit Sabatul.

Indiferent de înțelegerea noastră cu privire la respectarea Sabatului, toți creștinii pot afirma cu credință că Isus este Domnul — chiar Domnul Sabatului. Textul de astăzi ne provoacă să recunoaștem autoritatea lui Isus. Ca Împărat, El poate oferi lucruri bune: iertare, odihnă și o Împărăție veșnică. Domnul Sabatului S-a dat pe Sine de bunăvoie pentru noi — iar datoria noastră este să arătăm milă. Dacă vrei să-L onorezi pe Cel care are autoritate asupra Sabatului, începe de aici.

SCOPUL LECȚIEI: să găsim pe hartă locația menționată, să analizăm afirmația „dacă…atunci” pe care o face Iacov în Geneza 28:20-22 și să ne creăm un plan prin care să ne amintim de o vreme în care prezența și lucrarea lui Dumnezeu a fost cât se poate de evidentă în viața noastră.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 28:10-22

VERSETUL DE AUR: „Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei. A dat locului acestuia numele Betel.” Geneza 28:18-19a

CONTEXTUL LECȚIEI:

Geneza 12:1-3 marchează începutul relatării despre o familie aleasă să fie un canal al binecuvântării pentru toate neamurile. Textul nu explică de ce a ales Dumnezeu această familie. Uneori, păcatele și slăbiciunile membrilor ei ne pot lăsa uimiți. Acest lucru este valabil și în cazul nepotului lui Avraam, Iacov.

Cartea Geneza îl prezintă pe Iacov ca pe un om înșelător, care a căutat mereu să profite de ceilalți. El și-a înșelat fratele, Esau, luându-i dreptul de întâi născut (Geneza 25:27-34). Apoi, printr-o altă înșelăciune, l-a păcălit pe tatăl său, Isaac, pentru a primi binecuvântarea care îi aparținea lui Esau (Geneza 27:1-40). Mai târziu, Iacov însuși a fost înșelat de socrul său, Laban (Geneza 29:15-27). La rândul său, Iacov l-a înșelat pe Laban (Geneza 30:37-43), iar înșelăciunile au continuat (Geneza 31:17-21).

De fapt, în călătoria menționată în lecția de astăzi, Iacov fugea de necazuri—necazuri pe care și le crease singur. În urma unei conspirații cu mama sa, el a ales să plece în exil pentru a scăpa de răzbunarea fratelui său, care voia să-l omoare din cauza înșelăciunii suferite (Geneza 27:41). Un astfel de om nu părea a fi candidatul ideal pentru a juca un rol central în planul lui Dumnezeu de a binecuvânta toate neamurile!

Și totuși, Dumnezeu Și-a împlinit voia prin Iacov. În cele din urmă, istoria lui Iacov nu este despre căutarea lui după Dumnezeu, ci despre căutarea lui Dumnezeu după el. Atunci când a fost găsit pe o cale fizică, Iacov a început și o călătorie spirituală.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Călătoria lui Iacov (Geneza 28:10-11)

• Drumul parcurs (v. 10)
• Oprirea (v. 11)

2. Visul lui Iacov (Geneza 28:12-15)

• Viziunea cu îngerii (v. 12)
• Iacov aude glasul lui Dumnezeu (v. 13-15)

3. Reacția lui Iacov (Geneza 28:16-19)

• Interpretarea visului (v. 16-17)
• Redenumirea cetății (v. 18-19)

4. Jurământul lui Iacov (Geneza 28:20-22)

• Condiția (v. 20-21a)
• Făgăduința (v. 21b-22)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ne putem pune mai mult la dispoziția lui Dumnezeu în așa fel încât să fim o binecuvântare pentru oameni? În urma citirii versetului 2 Corinteni 12:9, cum se poate folosi Dumnezeu de slăbiciunea ta pentru a binecuvânta lumea?
2. Cum ne putem folosit de promisiunea pe care o găsim în versetul Evrei 13:5 pentru a scăpa de orice sentiment că Dumnezeu ne-ar fi uitat?
3. Cum poți ajuta adunarea ta să-și amintească cele mai importante momente ale istoriei sale? 

APLICAȚII PRACTICE:

Dumnezeu l-a surprins pe Iacov cu o viziune despre măreția milei pe care urma să o primească în viață. Deși Iacov avea să se confrunte cu multe probleme—adesea cauzate de propriile sale fapte—viața lui avea să fie marcată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Privind în ansamblu, Iacov urma să fie omul prin care promisiunile străvechi făcute strămoșilor săi aveau să se împlinească.

Însă, dincolo de această perspectivă generală, există și una mai personală: relatarea biblică nu este despre căutarea lui Iacov după Dumnezeu, ci despre căutarea lui Dumnezeu după Iacov. Odată ce a fost găsit, Iacov a trebuit să-și privească viața diferit și să caute înțelesul experiențelor sale. Această căutare l-a însoțit până la sfârșitul vieții sale (Geneza 46:1–47:11; 47:28–49:33).

Același lucru este valabil și pentru noi. Deși avem mult mai multă revelație divină decât a avut Iacov, încă ne străduim să înțelegem locul nostru în planul măreț al lui Dumnezeu (Matei 28:19-20). Pe plan personal, s-ar putea să sperăm doar la supraviețuire, dar în final descoperim mult mai mult de la Dumnezeul milei și al harului.

Indiferent de situațiile prin care trecem, întrebarea esențială, conform cu Luca 17:10, este aceasta: Care este datoria mea în această situație? Dacă îți pui această întrebare în lumina principiilor biblice, nu vei avea nevoie să aștepți un răspuns de la Dumnezeu printr-un vis.

SCOPUL LECȚIEI: să vorbim despre importanța moștenirii evlavioase a lui Isaac, să oferim dovezi ale prezenței Domnului alături de Isaac și să găsim dovezile prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, lucru pentru care să-I mulțumim.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 26:24-33

VERSETUL DE AUR: „Isaac a zidit acolo un altar, a chemat Numele Domnului și și-a întins cortul acolo. Robii lui Isaac au săpat acolo o fântână.” Geneza 26:25

CONTEXTUL LECȚIEI:

După moartea lui Avraam (Geneza 25:1-11), atenția cărții Geneza se mută asupra moștenitorului său, Isaac. În promisiunile legământului făcut cu Avraam, Dumnezeu Se angajase să asigure ocrotirea și creșterea familiei sale (Geneza 13:16; 15:4-5). Linia familiei a continuat cu a treia generație, când Dumnezeu l-a binecuvântat pe Isaac și pe soția sa, Rebeca, cu doi fii gemeni, Iacov și Esau (Geneza 25:19-26).

Isaac a fost copilul făgăduinței, moștenitorul binecuvântărilor legământului (Geneza 15:3-4; 18:10-14; 21:1-7). Cu toate acestea, siguranța familiei sale nu era încă garantată. Multe dintre experiențele lui Avraam s-au repetat și în viața lui Isaac. Ca și tatăl său, el a devenit un peregrin într-o țară străină (Geneza 26:1; compară cu 12:10). Dumnezeu l-a călăuzit și i-a promis aceleași lucruri pe care i le făgăduise lui Avraam: o țară, o mulțime nenumărată de urmași și binecuvântarea tuturor neamurilor (Geneza 26:2-5; compară cu 12:1-3). Cu toate acestea, Isaac s-a confruntat cu tensiuni în relația cu vecinii săi și cu lupte pentru resurse (Geneza 26:12-15). Neavând o rețea de rude care să-l susțină, era adesea privit cu suspiciune oriunde mergea.

Isaac a manifestat și el aceleași slăbiciuni ca tatăl său, dovedind teamă și lipsă de grijă față de soția sa, Rebeca. De frică să nu fie ucis de filisteni pentru a-i fi luată soția, Isaac a pretins că Rebeca este sora lui (Geneza 26:7; compară cu 12:13; 20:2). În mod ironic, Isaac a folosit această înșelăciune în fața unui rege filistean numit Abimelec, care ar putea fi chiar urmașul regelui ce o luase pe Sara. Prin providența divină, Dumnezeu a făcut ca Abimelec să-l vadă pe Isaac purtându-se tandru cu Rebeca, ceea ce l-a determinat pe rege să interzică oricui să o atingă (Geneza 26:8-11; compară cu 20:3-13).

Atât Avraam, cât și Isaac au avut conflicte cu filistenii din cauza apei. Fiind crescători de turme în regiunea deșertică a Neghevului—unde precipitațiile anuale sunt foarte reduse—ei depindeau de descoperirea surselor de apă pentru a-și hrăni turmele. Primul rege Abimelec a recunoscut în cele din urmă drepturile lui Avraam asupra fântânilor (Geneza 21:25-32), dar după moartea patriarhului, filistenii le-au astupat cu pământ (Geneza 26:15). Pe măsură ce averea lui Isaac creștea, bunăvoința filistenilor se risipea, iar aceștia l-au alungat din ținutul lor (Geneza 26:17-22).

Paralelele dintre istoriile lui Avraam și Isaac sunt esențiale pentru înțelegerea lecției de astăzi. Dumnezeu i-a reafirmat lui Isaac aceleași promisiuni făcute lui Avraam, dar Isaac s-a confruntat cu probleme noi: foștii aliați deveniseră dușmani. În mijlocul acestor încercări, el a vrut să afle dacă Dumnezeu Își va dovedi credincioșia și în viața sa, așa cum o făcuse cu tatăl său.

STRUCTURA LECȚIEI:

• Promisiunile Legământului (Geneza 26:24-25)
• Dumnezeu îi amintește (v. 24)
• Reacția lui Isaac (v. 25)
• Promisiuni ținute (Geneza 26:26-33)

• Amenințarea cu violență (v. 26-27)
• Pacea (v. 28-31)
• Ocrotirea divină (v. 32-33)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În calitate de credincioși, cum putem onora tradițiile credinței primite de la generațiile anterioare ale poporului lui Dumnezeu?
2. Cum să răspundă credinciosul față de un presupus dușman care-i cere împăcare?
3. Cum poți transforma parteneriatele de la locul de muncă într-o modalitate de a-L reprezenta pe Cristos în fața necredincioșilor?
4. Cum ai explica unui necredincios semnificația legămintelor biblice?

APLICAȚII PRACTICE:

Scriptura ne vorbește despre un Dumnezeu care a încheiat legăminte cu poporul Său și care a împlinit fiecare promisiune. Cu mult înainte ca Dumnezeu să-i elibereze pe israeliți din Egipt și să le dea Legea pe muntele Sinai, El a făcut un legământ cu strămoșul lor, Avraam. Dumnezeu i-a promis lui Avraam o patrie și urmași la fel de numeroși ca nisipul mării și stelele cerului (Geneza 13:16; 15:5). De asemenea, i-a promis că „toate familiile pământului” vor „fi binecuvântate” prin el și prin urmașii săi (Geneza 12:3). Avraam nu a văzut împlinirea acestor promisiuni în timpul vieții sale, dar a văzut începutul lor atunci când Sara i-a născut un fiu, pe Isaac.

Isaac a devenit moștenitorul acestor promisiuni și a trecut prin multe dintre încercările și dezamăgirile tatălui său. Dar Dumnezeu a fost cu el. Dumnezeu l-a ocrotit pe Isaac în timp ce căuta apă și siguranță. Deși nu putem înțelege pe deplin modul în care Dumnezeu a orchestrat acele împrejurări, vedem că El a transformat dușmanii lui Isaac în aliați. În doar câteva zile, circumstanțele s-au schimbat, iar Isaac nu mai trebuia să se teamă pentru viața sa.

Pentru cititorii de astăzi, relatarea despre Isaac și Abimelec nu înseamnă că Dumnezeu va transforma întotdeauna dușmanii noștri în prieteni. În cazul lui Isaac, Dumnezeu l-a protejat pentru că, prin urmașul său, Isus Cristos, avea să împlinească cea mai importantă promisiune. Prin Isus, Dumnezeu ne oferă împăcare și pace (Romani 5:1).

Harul lui Dumnezeu este oferit chiar și celor care, înaintea Lui, sunt considerați „dușmani” (Romani 5:10). De aceea, avem această mângâiere: chiar dacă alianțele omenești pot eșua, pacea pe care Dumnezeu o oferă prin Isus nu va eșua niciodată. Dumnezeu este întotdeauna credincios în împlinirea promisiunilor Sale.

SCOPUL LECȚIEI: să subliniem ideile principale ale textului lecției, să identificăm acțiunile care dau dovadă de încredere și sacrificiul de care a fost nevoie pentru aceste fapte și să aflăm împreună cum să ne încredem mai mult în Domnul într-o situație dificilă.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 22:1-14

VERSETUL DE AUR: „Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice și azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă».” Geneza 22:14

CONTEXTUL LECȚIEI:

Scriptura îl recunoaște pe Avraam ca pe un om al credinței (Geneza 15:6; Romani 4:16-22; Galateni 3:6-9; Evrei 11:8-12, 17-19), însă credința lui nu a fost una perfectă. A demonstrat o mare încredere în Dumnezeu atunci când a părăsit casa sa din Ur (Geneza 12:1-4), dar până la sfârșitul aceluiași capitol, își convingea soția, Sara, să mintă și să spună că este sora lui (Geneza 12:10-20).

Mai târziu, când Sara nu putea avea copii, Avraam a ales să aibă un copil cu slujitoarea ei, Agar, în loc să caute voia Domnului. Aceasta a dus la tensiuni serioase în familia lui (Geneza 16:1-6). Chiar și după ce Dumnezeu i-a promis că Sara îi va da un fiu, Avraam a repetat greșeala și a predat-o din nou pe soția sa unui rege păgân (Geneza 20:1-18), dovedind încă o dată lipsa de încredere în Dumnezeu.

Cu toate acestea, Dumnezeu a rămas credincios față de Avraam și Sara. I-a izbăvit din mâinile mai multor regi puternici, a vegheat asupra situațiilor dificile legate de Lot, Agar și Ismael, fiul lui Agar. Și, în cele din urmă, Dumnezeu le-a dăruit fiul făgăduit, Isaac, pe care Avraam și Sara îl așteptaseră atât de mult.

Și totuși, ajungând la Geneza 22, ne putem întreba: Oare Dumnezeu nu Și-ar fi putut pierde răbdarea? Avraam a trăit suișuri și coborâșuri spirituale. Credința lui era puternică, dar inconsecventă. Cititorul rămâne cu întrebarea: Cine era cu adevărat Avraam? Poate că și el se întreba același lucru. Mai era el omul plin de credință care lăsase totul în urmă ca să urmeze chemarea lui Dumnezeu? Sau anii de peregrinare îi slăbiseră credința?

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Dumnezeu oferă o încercare (Geneza 22:1-2)

• Chemarea (v. 1)
• Cerința (v. 2)

2. Avraam trece la fapte (Geneza 22:3-10)

• Călătoria și pregătirea (v. 3-6)
• Întrebare și răspuns (v. 7-8)
• Sosire și intenție (v. 9-10)

3. Dumnezeu intervine (Geneza 22:11-14)

• Oprirea jertfei (v. 11-12)
• Oferirea darului pentru jertfă (v. 13-14)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt elementele pe care trebuie să le îndepărtezi din viața ta pentru a-L auzi mai bine pe Dumnezeu atunci când îți vorbește?
2. În calitate de credincioși, cum ne putem pregăti mai bine pentru a face munca la care ne cheamă Dumnezeu?
3. Te-au ajutat vreodată cuvintele unui copil să-L cunoști mai bine pe Dumnezeu sau să-ți întărești credința?
4. După părerea ta, cum arată viața și comportamentul unui om care se teme de Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

Testele dezvăluie pregătirea celui încercat. Unele probe scot la iveală și caracterul celui testat. Încercarea la care Dumnezeu l-a supus pe Avraam, descrisă în textul biblic de astăzi, a arătat în mod clar încrederea, loialitatea și devotamentul acestuia. Testul a confirmat autenticitatea credinței sale—credință pentru care Dumnezeu l-a socotit neprihănit (Geneza 15:6; vezi și Iacov 2:21-23).

Această încercare nu a fost doar o dovadă a credinței lui Avraam, ci și o demonstrație a credincioșiei lui Dumnezeu față de poporul Său. Dumnezeu a păzit viața lui Isaac și, astfel, și-a reafirmat promisiunile de a înmulți urmașii lui Avraam și de a binecuvânta toate neamurile prin el.

Poporul lui Dumnezeu va continua să treacă prin încercări și teste. Nu toate vor veni de la Dumnezeu în același mod în care a fost încercat Avraam, dar ele vor verifica tăria și sinceritatea credinței noastre (1 Petru 1:6-7). Chiar dacă nu vom auzi o voce divină la sfârșitul fiecărei încercări, avem siguranța că Dumnezeu va fi alături de noi, ajutându-ne să creștem în credință, în perseverență și în maturitate (Iacov 1:2-4).

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al termenilor din legământului Domnului cu Noe, să sugerăm motive pentru care jertfa lui Noe a fost pe placul Domnului și să scriem o rugăciune de mulțumire către Dumnezeu pentru o anumită situație în care El Și-a dovedit credincioșia. 

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 8:13-22, Geneza 9:11-13

VERSETUL DE AUR: „Curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ.” Geneza 9:13

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Lecția de astăzi se concentrează asupra evenimentelor care au avut loc imediat după ce potopul a nimicit întreaga creație, cu excepția ființelor vii—oamenii și animalele—care se aflau în arcă. Interesant este faptul că potopul este una dintre cele mai bine atestate relatări din istorie.

Relatarea biblică despre potop este doar una dintre cel puțin cinci povestiri antice despre un potop global. Existența acestor relatări i-a determinat pe unii să creadă că relatarea biblică s-a bazat pe acestea ca surse și că potopul ar fi doar un mit legendar al unui popor antic și ignorant. Însă, dacă a existat într-adevăr un potop catastrofal în vremuri străvechi, atunci era de așteptat ca evenimentul să fie transmis din generație în generație.

Pe măsură ce oamenii s-au răspândit pe pământ și au format culturi distincte, aceste relatări ar fi preluat trăsăturile specifice fiecărei culturi. Ar fi fost, de fapt, ciudat ca niciuna dintre scrierile antice să nu menționeze un astfel de eveniment! Așadar, existența altor relatări despre potop confirmă că a existat, la un moment dat în istorie, un astfel de eveniment de mari proporții. Relatarea biblică despre potop este cea adevărată și corectă.

Biblia oferă detalii precise despre începutul potopului, durata ploii, cât timp au acoperit apele pământul și cât timp a fost nevoie pentru ca acestea să se retragă. Durata totală a potopului a fost de peste un an (Geneza 7:11; 8:14).

După ce au trecut în siguranță prin potop, omenirea și creația au primit o nouă șansă. Însă, chiar la începutul acestui nou început, Dumnezeu era pe deplin conștient de realitatea păcatului care încă persista în inima omului. Din păcate, chiar înainte de sfârșitul capitolului 9 din Geneza, păcatul se manifestă din nou, evidențiind încă o dată natura căzută a omenirii.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Situația lui Noe (Geneza 8:13-22)

• Două luni de așteptare (v. 13-14)
• Ascultarea poruncii lui Dumnezeu (v. 15-19)
• Clădirea unui altar (v. 20-22)

2. Reacția lui Dumnezeu (Geneza 9:11-13)

• Legământul (v. 11)
• Semnul (v. 12-13)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ne asigurăm că închinarea precedă orice lucru pe care vrem să-l începem?
2. Cum să ne asigurăm că eforturile noastre pentru Domnul sunt o mireasmă plăcută înaintea Lui și nu opusul?
3. Ce fel de urgențe sau circumstanțe negative ne pot îndemna să ne rezemăm încrederea de promisiunile lui Dumnezeu din Geneza 9:11?

APLICAȚII PRACTICE:

Cei mai mulți oameni știu ce înseamnă să fii nerăbdător. În cazul în care sunt și părinți, au de-a face cu mici explozii de nerăbdare care se mișcă neîncetat. Iar când ne adăugăm pe noi înșine și pe soțul/soția noastră la această ecuație, așteptarea devine un chin. Din acest punct de vedere, oamenii din Vechiul Testament nu erau diferiți.

Regele Saul a eșuat grav din cauza lipsei sale de răbdare atunci când a așteptat ca Samuel să aducă jertfa. În cele din urmă, Saul a adus jertfa el însuși, deși nu era preot și nu avea autoritatea să facă acest lucru—iar această faptă a devenit un păcat grav (1 Samuel 13).

Așteptarea poate fi și mai dificilă în condiții de încercare. Armata lui Saul se destrăma în fața amenințării filistenilor, iar din câte se pare, aceasta a fost motivația lui pentru a aduce jertfa înainte ca Samuel să ajungă, încercând să-și păstreze oștenii aproape (1 Samuel 13:11-12). Nerăbdarea este un motiv repetat în multe capitole din cartea Psalmilor (exemple: Psalmii 6:3; 13:1; 119:84). Ne putem imagina cu ușurință că și Noe a simțit această povară.

Și totuși, când Dumnezeu i-a spus să facă ceva, el a ascultat. A ales să acționeze după calendarul lui Dumnezeu, nu să-L forțeze pe Dumnezeu să acționeze după al lui (compară cu Geneza 15:2-5; 16:1-4). Răbdarea și ascultarea lui Noe trebuie să fie un model pentru creștini.

Dar există aici și un avertisment: uneori, credincioșii care așteaptă nerăbdători ca Dumnezeu să facă ceva de fapt au primit deja porunca de a acționa ei înșiși.

Dar tu nu ești unul dintre aceștia, nu-i așa?

SCOPUL LECȚIEI: Să facem deosebirea între jertfele aduse de Cain și de Abel, să definim ce a însemnat pentru Cain și pentru Abel să „facă bine” și să ne formăm obiceiul de a „face bine” prin dărnicia noastră.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 4:1-16

VERSETUL DE AUR: „Și Domnul a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața? Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit.” Geneza 4:6-7a

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cartea Geneza nu menționează în mod explicit un autor. Totuși, pasaje precum Exodul 17:14; 24:4; 34:27; Numeri 33:2; Deuteronomul 31:9; Matei 19:8; Marcu 10:5; Ioan 5:45-47 etc. sugerează că Moise a scris primele cinci cărți ale Bibliei, secțiune cunoscută sub numele de Pentateuh. Cu toate acestea, mulți cercetători moderni susțin că textul pe care îl avem astăzi ar fi o lucrare compozită, alcătuită din mai multe surse redactate la sute de ani după Moise. Totuși, având în vedere că Geneza face parte din Legea lui Moise și că Moise avea cu siguranță capacitatea de a scrie, cea mai potrivită concluzie este că el a fost autorul acestei cărți.

Relatarea despre jertfele aduse de Cain și Abel urmează după izgonirea lui Adam și Eva din grădina Edenului—o consecință a păcatului lor împotriva lui Dumnezeu. Adam a trăit 930 de ani (Geneza 5:5), dar este imposibil de determinat cât timp au locuit el și Eva în grădină. De asemenea, nici evenimentele din lecția de astăzi nu pot fi datate cu precizie.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Două nașteri (Geneza 4:1-2a)

• Cain (v. 1)
• Abel (v. 2a)

2. Două jertfe (Geneza 4:2b-7)

• Meserii diferite (v. 2b-4a)
• Reacții diferite (v. 4b-5a)
• Mânia lui Cain (v. 5b)
• Avertismentul Domnului (v. 6-7)

3. Două consecințe (Geneza 4:8-12)

• Cain îl ucide pe Abel (v. 8)
• Dumnezeu îl confruntă pe Cain (v. 9-10)
• Dumnezeu îl pedepsește pe Cain (v. 11-12)

4. Două epiloguri (Geneza 4:13-16)

• Suferința lui Cain (v. 13-14)
• Ocrotirea lui Dumnezeu (v. 15)
• Plecarea lui Cain (v. 16)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În fel ești întărit ca părinte atunci când te închini Domnului?
2. Ce metode folosești pentru a-ți controla mânia?
3. În ce sens ar trebui să fim „păzitorii fraților noștri”?
4. Ce căi ai sugera cuiva pentru a recunoaște prezența lui Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE: 

De-a lungul vremii, bisericile s-au confruntat cu ceea ce numim „războaie ale închinării.” De obicei, aceste conflicte apar din cauza stilului muzical folosit în timpul slujbelor. Însă Cain s-a angajat într-un alt fel de „război al închinării,” unul care nu avea nimic de-a face cu muzica. Conflictul său era mult mai profund.

Dumnezeu a cerut întotdeauna credință din partea celor care doresc să-I fie plăcuți (Geneza 15:6; Evrei 11:6), dar aceasta a lipsit din jertfa lui Cain. În loc să vadă actul de neprihănire al lui Abel ca pe un exemplu de urmat, Cain a răspuns cu mânie. Apostolul Ioan afirmă că faptele lui Cain erau rele (1 Ioan 3:12), iar răul va încerca întotdeauna să persecute și să reducă la tăcere neprihănirea.

Profeți precum Isaia i-au mustrat pe israeliți pentru închinarea lor superficială. Deși poporul aducea tămâie, ținea Sabatul și sărbătorile și înălța rugăciuni, toate acestea erau zadarnice. De ce? „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29:13). Isus a citat aceste cuvinte când i-a confruntat pe liderii religioși din vremea Sa, a căror închinare era la fel de lipsită de sinceritate ca cea din zilele lui Isaia: „Inima lor este departe de Mine” (Matei 15:7-8).

În multe biserici de astăzi, tehnologia modernă pune la dispoziție resurse abundente pentru a facilita închinarea. Însă este cutremurător să ne gândim că, dacă inima noastră nu este în starea potrivită, închinarea noastră poate fi la fel de inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu ca aceea a lui Cain.

SCOPUL LECȚIEI: Să facem o listă a făgăduințelor pe care le-a făcut poporul, să explicăm cadrul istoric al promisiunilor făcute și al nădejdii care reieșea din acele promisiuni și să ne găsim un partener pentru darea de socoteală în privința a două lucruri importante din punct de vedere spiritual: să începem să facem un anumit lucru și să nu mai facem un alt lucru.

TEXTUL LECȚIEI: Neemia 10:28-39

VERSETUL DE AUR: „Astfel ne-am hotărât să nu părăsim Casa Dumnezeului nostru.” Neemia 10:39b

CONTEXTUL LECȚIEI:

În jurul anului 444 î.Cr., iudeii conduși de Neemia formau o mică parte din vastul Imperiu Persan. Neemia ocupa o poziție importantă în acel imperiu, fiind paharnicul regelui (Neemia 1:11). Majoritatea supușilor acestui imperiu se închinau la numeroși zei falși, așa că iudeii trebuiau să traseze linii clare între ei și vecinii lor pentru a-și păstra identitatea distinctă ca popor consacrat al singurului Dumnezeu adevărat. Nerespectarea acestei separări fusese tocmai cauza exilului babilonian (Neemia 13:17-18). Miza nu putea fi mai mare!

Cartea Neemia relatează povestea unei generații ulterioare de iudei, care s-au întors la Ierusalim și în Iudeea în al treilea și ultimul val de repatriați. Astfel, contextul lecției de săptămâna trecută se aplică și aici. Scopul inițial al călătoriei lui Neemia la Ierusalim a fost reconstruirea zidurilor cetății (Neemia 1–4; 6:1-15)—aproape 100 de ani după ce primul val de exilați revenise!

Neemia, împreună cu Ezra, cărturarul Legii (Ezra 7:6; Neemia 8) a înțeles că deși protejarea fizică a cetății era esențială, protecția spirituală a poporului era și mai crucială. Neemia 8 descrie o perioadă de învățătură concentrată din Legea lui Dumnezeu, urmată în capitolul 9 de o mărturisire colectivă a păcatelor.

Această reînnoire a angajamentului față de Dumnezeu s-a desfășurat în două direcții principale: luarea unor hotărâri de a înceta anumite practici și angajamentul de a începe sau continua altele.

STRUCTURA LECȚIEI:

• Dedicarea poporului (Neemia 10:28-29)
• Diferite roluri (v. 28)
• O singură voce (v. 29)
• Reafirmarea Legii (Neemia 10:30-39)

• Respingerea căsătoriei cu alte popoare (v. 30)
• Respectarea Sabatului (v. 31)
• Susținerea Templului (v. 32-37)
• Sarcinile leviților (v. 38-39)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cât de mult ar trebui să sublinieze biserica dărnicia financiară planificată (sau trebuie să o facă)?
2. În care circumstanțe ai recurge la „trasul la sorți” pentru a lua o decizie legată de biserică?
3. Dacă ar fi să propui adunării tale o sărbătoare lunară, care ar fi aceasta?
4. Cum îți poți forma obiceiul de a da „cele dintâi roade” din tot ceea ce faci? Cât din acest obicei crezi că trebuie văzut de cei din jur? De ce?

APLICAȚII PRACTICE:

Se spune că există două zile mari în viața unui om: ziua în care ne naștem și ziua în care descoperim de ce. Această poveste vorbește despre felul în care o comunitate religioasă a descoperit motivul pentru care exista. Scopul lor nu era doar supraviețuirea sau trăirea unei vieți materiale îmbelșugate. Dimpotrivă, israeliții trăiau pentru a se apropia de Dumnezeu și pentru a le arăta și altora cum puteau face același lucru. Comunitatea lui Neemia a luat angajamente practice care le-au permis să împlinească acest scop.

Este ușor și adesea popular să punem în balanță învățătura religioasă și acțiunile practice. Însă, în realitate, ele merg mână în mână. Facem lucruri bune pentru că prețuim lucrurile potrivite, iar acțiunile noastre bune ne modelează valorile și convingerile. Comunitatea lui Neemia a înțeles acest lucru atunci când a căutat să urmeze legea lui Moise. Faptele acestei comunități reflectau dorința lui Dumnezeu privind binele omenirii.

SCOPUL LECȚIEI: Să expunem pe scurt istoria exilului iudeilor în Babilon și reîntoarcerea lor la Ierusalim, să facem un rezumat al comportamentului celor care s-au întors din robie – în lumina temerilor, bucuriilor și suferințelor lor – și să scriem o rugăciune care să identifice un aspect în care trebuie să depășim teama, astfel încât să nu dăunăm unei slujiri evlavioase. 

TEXTUL LECȚIEI: Ezra 3:1-6, 10-13

VERSETUL DE AUR: „Și tot poporul scotea mari strigăte de bucurie, lăudând pe Domnul, pentru că puneau temeliile Casei Domnului..” Ezra 3:11b

CONTEXTUL LECȚIEI:

Triburile lui Iuda și Beniamin s-au întors în patria lor după exilul în Babilon. Aceasta s-a întâmplat la scurt timp după căderea Imperiului Babilonian în mâinile perșilor, în anul 538 î.Hr. (Ezra 1:1–2:1), când regele persan Cirus a emis un decret care permitea întoarcerea (Ezra 1:1-4; compară cu 2 Cronici 36:22-23; Isaia 44:28; 45:1, 13).

Cărțile Ezra și Neemia relatează această revenire în trei etape distincte. Ezra 2:64-65 menționează aproximativ 50.000 de oameni care au făcut în primul val călătoria anevoioasă de peste 1.200 km. Un alt val de repatriați, sub conducerea lui Ezra, a avut nevoie de exact patru luni pentru a ajunge în Iudeea (Ezra 7:8-9).

Scopul principal al acestei călătorii a fost „[re]zidirea casei Domnului” în Ierusalim (Ezra 1:5). După distrugerea cetății în 586 î.Hr., Iuda nu mai era o națiune, Ierusalimul nu mai avea nici capitală, nici templu, nici palat regal și nici ziduri (2 Împărați 25:8-17; compară cu 2 Cronici 36:15-21). În mod normal, ar fi fost imposibil ca un popor să fie restaurat după mai bine de o jumătate de secol de absență. Însă Dumnezeu era la lucru în această situație, iar imposibilul nu doar că a devenit posibil, ci a devenit realitate. Așa cum declară Ieremia, nimic nu este prea greu pentru Dumnezeu (Ieremia 32:17).

Reconstruirea templului avea să necesite mult efort, resurse financiare, timp, muncă și o conducere înțeleaptă. O sarcină mai rapidă și mai ușoară, însă, era refacerea altarului pentru arderile de tot (vezi descrierea din Exod 38:1-7 și utilizarea sa în Leviticul 1:1-17; 6:8-13; vezi și lecția 4). Și de aici începe lecția noastră.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Refacerea altarului (Ezra 3.1-6)

• Strângerea poporului (v. 1)
• Se ridică lideri (v. 2)
• Se aduc arderile-de-tot (v. 3-5)
• Analiza situației (v. 6)

2. Punerea temeliei (Ezra 3:10-13)

• Laudă prin cântări (v. 10-11)
• Reacții diferite (v. 12-13)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care crezi că este valoarea participării unui număr mare de creștini dintr-o regiune mai vastă la un eveniment de închinare? Cum putem păstra unitatea în rândul credincioșilor răspândiți în lume, atunci când nu este posibil să fim fizic unii alături de ceilalți?
2. Ce efect au asupra credinței tale sărbători precum Crăciunul și Paștele? Cum ai folosit aceste momente pentru a împărtăși Evanghelia cu prieteni sau membri ai familiei tale care încă nu cred?
3. Câtă pregătire este necesară pentru a face lucruri pentru Dumnezeu? În ce situații ar fi preferabil să începi acele lucruri, chiar dacă te simți nepregătit?
4. În ce ocazie din viața ta ai simțit asemenea emoții încât ai plâns lacrimi de bucurie? Ai trecut printr-o situație în care ai fost trist sau ai jelit o pierdere, însă ai simțit în același timp speranță datorită încrederii tale în Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

Textul biblic de astăzi nu evidențiază doar eforturile omenești, ci mai ales îndurarea lui Dumnezeu. Îndurarea Sa face posibile toate strădaniile noastre și dă roade lucrării noastre. Această istorie subliniază, de asemenea, inițiativa divină, la care oamenii sunt chemați să răspundă. Dumnezeu i-a adus pe iudei înapoi acasă într-un fel de „al doilea exod”, oferindu-le ocazia să-și reconstruiască lumea.

Însă întrebarea esențială în acel moment era: Va fi lumea lor și lumea Lui?

Această întrebare răsună peste veacuri și ne provoacă și pe noi astăzi: Lumea ta este lumea Lui?

SCOPUL LECȚIEI: Să spunem pe scurt ce s-a întâmplat după ce regele Solomon și-a încheiat rugăciunea, să explicăm ideea de „dedicare” sau „consacrare” a unui lucru și să spunem cum putem răspunde față de prezența și dragostea lui Dumnezeu cu închinare și jertfă.

TEXTUL LECȚIEI: 2 Cronici 7:1-7, 11

VERSETUL DE AUR: „Toți copiii lui Israel au văzut coborându-se focul și slava Domnului peste casă; ei și-au plecat fața la pământ pe pardoseală, s-au închinat și au lăudat pe Domnul, zicând: „Căci este bun, căci îndurarea Lui ține în veac!” 2 Cronici 7:3

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cărțile 1 și 2 Cronici subliniază importanța domniilor lui David (1010–970 î.Hr.) și Solomon (970–930 î.Hr.) în privința apariției templului. Autorul Cronicilor explică modul în care acești regi au instituit majoritatea practicilor de închinare din templu, în special cele legate de jertfe, rugăciune și cântare. Aceste elemente sunt prezente și în cărțile paralele, 1 și 2 Împărați, însă sunt mult mai detaliate în Cronici.

În 1 Cronici 22:8, regele David îi explică fiului său, Solomon, că Dumnezeu i-a interzis să construiască templul din cauza sângelui mult pe care îl vărsase. După pregătirile extinse făcute de David (1 Cronici 22:5), onoarea de a ridica templul i-a revenit lui Solomon. Acesta a petrecut șapte ani pentru a finaliza templul pe care tatăl său visase să-l construiască (1 Împărați 6:38). Astfel, anul finalizării sale a fost 963 î.Hr.

Cartea 2 Cronici leagă în mai multe pasaje relația dintre tată și fiu, incluzând detalii care nu apar în 1 Împărați (exemple: 2 Cronici 2:3, 7; 3:1; 6:42; 7:10; 8:14).

Ceremonia de dedicare a templului a fost marcată de o rugăciune lungă și plină de elocvență a regelui Solomon (2 Cronici 6). În această rugăciune, el L-a rugat pe Domnul să-Și amintească legământul Său cu poporul Israel și promisiunea făcută lui David. A cerut iertare pentru păcatele viitoare și a implorat ca templul să fie un far al Numelui și al puterii lui Dumnezeu. Și-a încheiat rugăciunea chemându-i pe toți să celebreze aceeași îndurare divină pe care el o recunoscuse. Prin aceasta, Solomon s-a îndemnat pe sine și pe ascultătorii săi la o viață de închinare și jertfă.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Slava lui Dumnezeu (2 Cronici 7:1-3)

• Coborârea focului (v. 1-2)
• Oamenii se pleacă la pământ (v. 3)

2. Închinarea poporului (2 Cronici 7:4-6)

• Jertfe (v. 4-5)
• Cântări (v. 6)

3. Faptele lui Solomon (2 Cronici 7:7, 11)

• Sfințirea (v. 7)
• Desăvârșirea  (v. 11)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Fără un foc care să se coboare din ceruri, cum poate ști cu siguranță adunarea că simțirea prezenței lui Dumnezeu este autentică?
2. Ce schimbări crezi că ai suferi dacă ai fi mai atent la bunătatea, la mila și la dragostea lui Dumnezeu?
3. În ce circumstanțe ar trebui să fie vizibile altora faptele noastre de jertfire? În ce cazuri ar trebui să la vadă doar Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

Templul a devenit centrul vieții religioase a Israelului antic. A fost locul unde oamenii se puteau întâlni cu Dumnezeu. Generații întregi au adus jertfe și au înălțat rugăciuni în acel loc. Deși Solomon nu ar fi putut prevedea detaliile istoriei îndelungate a închinării care avea să urmeze, încrederea lui în Dumnezeu s-a văzut în rugăciunea, în închinarea și în faptele sale. Acestea reflectau convingerea sa în sfințenia, în puterea și în dragostea statornică a lui Dumnezeu.

Solomon s-a rugat ca Dumnezeu să-Și amintească promisiunile făcute tatălui său și generațiilor anterioare. Rugăciunea sa a fost parte esențială a închinării lui. Faptul că a ales să finalizeze templul înainte de a-și construi propria casă arată unde îi era inima (contrast cu Hagai 1:2-4).

Din păcate, această legătură dintre rugăciunea sinceră, închinarea adevărată și faptele credincioase nu a fost păstrată nici de popor (2 Cronici 36:15-21), nici de Solomon însuși (1 Împărați 11:4-11).

Va rămâne ea statornică în viața ta?

SCOPUL LECȚIEI: Să specificăm pentru ce și-a asumat regele David responsabilitatea, să explicăm de ce a insistat să plătească pentru ceea ce i s-a oferit drept dar și să scriem o rugăciune de mijlocire în numele comunității noastre.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Cronici 21:14-30

VERSETUL DE AUR: „Dar împăratul David a zis lui Ornan: „Nu! Vreau să-l cumpăr pe prețul lui în argint, căci nu voi da Domnului ce este al tău și nu voi aduce o ardere-de-tot care să nu mă coste nimic.” 1 Cronici 21:24

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Păcatul și pocăința lui David

Deși David este descris ca fiind „un om după inima [lui Dumnezeu]” (1 Samuel 13:14; Faptele Apostolilor 13:22), el a comis păcate grave. Cel mai adesea amintite sunt adulterul și crima—seducerea Bat-Șebei și moartea soțului ei, Urie (2 Samuel 11). Caracterul lui David, ca om după inima lui Dumnezeu, pare să fi devenit evident mai ales după ce profetul Natan l-a confruntat cu privire la încălcarea poruncilor a șasea și a șaptea (Exod 20:13-14). Răspunsul lui a fost rugăciunea plină de căință din Psalmul 51:10: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, și pune în mine un duh nou și statornic!”

Totuși, un alt păcat al lui David a avut consecințe și mai grave asupra poporului: recensământul pe care l-a poruncit pentru a afla dimensiunea potențială a armatei sale (2 Samuel 24:2; 1 Cronici 21:2). Rezultatele au fost uluitoare—peste un milion de bărbați capabili să mânuiască sabia (2 Samuel 24:9). Însă această numărătoare L-a mâniat pe Domnul, deoarece David a fost condus de mândrie și a renunțat să se încreadă în Dumnezeu pentru siguranța lui Israel.

Profetul Gad i-a transmis lui David judecata lui Dumnezeu, care venea cu o răsturnare de situație: David trebuia să aleagă dintre trei pedepse pentru păcatul său, fiecare cu un impact diferit asupra Israelului. Opțiunile erau: trei ani de foamete, trei luni de atacuri din partea dușmanilor sau trei zile de ciumă nimicitoare (1 Cronici 21:12). Aceste trei judecăți fuseseră folosite de Dumnezeu și în trecut pentru a-Și exprima mânia asupra lui Israel (vezi Ieremia 14:12). David a ales cea de-a treia variantă, iar consecințele pentru poporul său au fost devastatoare.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Îngerul nimicirii (1 Cronici 21:14-17)

• Judecata groaznică (v. 14)
• Primejdia divină (v. 15-16a)
• Rugăminte smerită (v. 16b-17)

2. Altarul arderii-de-tot (1 Cronici 21:18-27)

• Îndrumarea profetică (v. 18-19)
• Cooperare smerită (v. 20-25)
• Sabia înapoi în teacă (v. 26-27)

3. Sabia Domnului (1 Cronici 21:28-30)

• Cortul cel vechi (v. 28-29)
• Avertizare prudentă (v. 30)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt căile prin care ne putem asuma responsabilitatea pentru anumite greșeli pe care le-am făcut?
2. Care sunt pașii pe care îi vei face pentru a-ți reevalua generozitatea? Ce rol joacă în acest sens pasajul din 2 Corinteni 9:6-15?
3. Cum vei fi și tu darnic față de Dumnezeu, asemenea regelui David, chiar dacă te va costa?

APLICAȚII PRACTICE: 

Un singur om poate comite o greșeală cu efecte dezastruoase asupra unui număr mare de oameni. Gândiți-vă la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de către un student sârb în 1914—un eveniment care a declanșat Primul Război Mondial și a dus la moartea a milioane de oameni. În Biblie, păcatele grozave ale regelui Manase au avut drept consecință exilul babilonian al poporului Israel (Ieremia 15:4; vezi și 2 Împărați 21:16).

La nașterea Domnului nostru Isus, nesiguranța și cruzimea regelui Irod au condus la masacrul pruncilor nevinovați din Betleem și din împrejurimi (Matei 2:16).

David a înțeles că păcatul său izvorât din mândrie a dus la moartea a 70.000 de oameni. Cele aproape zece luni care au trecut până când cei care realizau recensământul s-au întors (2 Samuel 24:8) pot fi privite ca o perioadă de așteptare din partea lui Dumnezeu înainte de a acționa. El este răbdător—dar răbdarea Sa are limite (2 Petru 3:9).