Romanian Baptist Association of USA and Canada

SCOPUL LECȚIEI: Să facem un rezumat al rolului Deborei în înfrângerea lui Sisera, să explicăm cum și-a dovedit Debora credincioșia în circumstanțe dificile și să găsim o cale pe care să urmăm exemplul Deborei de a asculta chemarea lui Dumnezeu de a-i sluji pe alții.

TEXTUL LECȚIEI: Judecători 4:4-10, 14, 21-22

VERSETUL DE AUR: „Pe vremea aceea, judecător în Israel era Debora, prorocița, nevasta lui Lapidot. Ea ședea sub finicul Deborei, între Rama și Betel, în muntele lui Efraim, și copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie judecați.” Judecători 4:4-5

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cartea Judecători începe cu vestea că Iosua, succesorul lui Moise, a murit. Moartea lui marchează o tranziție către ceea ce numim astăzi „perioada judecătorilor” (aproximativ 1373–1043 î.Cr.). Conducerea fermă și centralizată pe care Israelul, ca popor nomad, o cunoscuse sub Moise și Iosua dispare. În locul ei rămâne o teocrație, adică o guvernare sub autoritatea lui Dumnezeu.

Înainte ca semințiile lui Israel să meargă fiecare în partea de țară care le fusese dată, au promis că Îi vor sluji lui Dumnezeu (Iosua 24:14–28). Însă acest lucru nu s-a împlinit; dedicarea israeliților față de Dumnezeu s-a slăbit odată cu trecerea generației care cucerise țara. Noua generație s-a închinat unor dumnezei falși ai canaaniților, precum Baal și Aștoret (Judecători 2:10–13), astfel încât „fiecare făcea ce-i plăcea” (17:6; 21:25). Din cauza idolatriei lor, Dumnezeu i-a dat pe mâna vrăjmașilor lor. Au urmat asuprirea și suferința (2:14–15).

Cartea Judecătorii este caracterizată de un tipar repetitiv: (1) ascultarea de Dumnezeu aduce pace și stabilitate în Israel; (2) hotărârea poporului slăbește, iar credincioșia față de legământul lui Dumnezeu se diminuează; (3) degradarea stării spirituale duce la destrămarea comunității, lăsând poporul vulnerabil în fața atacurilor dușmanilor; (4) asuprirea și suferința duc la pocăință; și (5) Dumnezeu, în mila Sa, ridică un conducător care îi izbăvește de vrăjmași.

De obicei, când auzim substantivul „judecător”, ne gândim la un magistrat care pronunță hotărâri într-un tribunal. În Vechiul Testament însă, sensul termenului este mult mai larg. Cartea Judecătorii folosește cuvântul pentru a descrie un conducător care lua decizii pentru întreaga națiune. Astfel, termenul poate desemna persoane care judecau cauze civile și penale (de exemplu: Deuteronomul 25:1–2), proroci (Judecători 4:4), conducători militari (2:18) și chiar pe Domnul Însuși (11:27). În toate aceste situații, „judecătorul” era chemat să conducă în conformitate cu voia lui Dumnezeu.

Textul de astăzi ne duce în jurul anului 1225 î.Cr., când îl întâlnim pe al patrulea judecător al lui Israel.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Planul Deborei (Judecători 4:4-10, 14)

• Circumstanțele (v. 4-5)
• Misiunea încredințată (v. 6-7)
• Prorocia (v. 8-10)
• Intervenția (v. 14)

2. Fapta Iaelei (Judecători 4:21-22)

• Reacție violentă (v. 21)
• Împlinirea prorociei (v. 22)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care este rolul temerii în viața noastră? În ce fel ne poate proteja, călăuzi sau chiar ajuta? 
2. În ce fel te motivează conceptul de onoare? Cum Îl onorezi pe Dumnezeu prin viața ta de credință?
3. În ce fel și-a folosit Debora discernământul? Cum arată discernământul în viața noastră zilnică de credință?
4. Recitește versetele Matei 5:7 și Iacov 2:13. Cum să înțelegem această povestire în contextul chemării la milă pe care o face Noul Testament?

APLICAȚII PRACTICE: 

Atunci când cuvintele unui proroc se dovedesc a fi adevărate și exacte, ele confirmă chemarea și autenticitatea lui. Dumnezeu confirmă, pe tot parcursul relatării, prorociile și credincioșia Deborei. Judecătoarea Debora este o mărturie curajoasă a credincioșiei și integrității lui Dumnezeu.

Ca prorociță, Debora l-a chemat pe Barac la palmierul ei pentru a-i transmite poruncile lui Dumnezeu. Ea i-a spus cu îndrăzneală că trebuie să meargă la luptă și că Dumnezeu îi va da biruința. Inițiativa ei l-a determinat pe Barac să acționeze. Debora a rămas statornică în ciuda îndoielilor lui și l-a însoțit cu curaj în război, asumându-și un rol de conducere militară pentru binele poporului ei. Pe parcurs, ea i-a reamintit lui Barac că Dumnezeu plănuise victoria lor, încurajându-l prin îndemnurile ei. De asemenea, a ajutat la discernerea momentului potrivit și a mișcărilor armatei, împlinind astfel atât rolul de proroc, cât și de strateg.

După victorie, Debora a condus poporul lui Dumnezeu în laudă: „Lăudați pe Domnul pentru răzbunarea lui Israel, pentru că poporul s-a arătat binevoitor” (Judecători 5:2). Ea s-a dovedit a fi un izbăvitor credincios și devotat pentru Israel, dându-i în mod constant Domnului toată slava și cinstea.

Atunci când a fost îndemnată de Cuvântul Domnului, Debora a răspuns cu ascultare. Fie ca exemplul ei să ne inspire pe toți la o supunere smerită față de poruncile lui Dumnezeu. Asemenea Deborei, să-i încurajăm și pe alții să ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu și să creadă în El.

SCOPUL LECȚIEI: Să identificăm fațetele închinării prezentate în aceste pasaje scripturale, să evaluăm prezența lor în viața celui care își dorește să învețe și să ne formulăm un plan prin care să-i încurajăm pe ceilalți frați în credință să-și trăiască viața de credință cu curaj.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 28:18-20, Evrei 10:22-25

VERSETUL DE AUR: „Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința.” Evrei 10:23

CONTEXTUL LECȚIEI:

Lecția de astăzi se bazează pe două texte din Noul Testament. Primul este Matei 28, care descrie evenimentele de după învierea Domnului Isus Cristos. Maria descoperă mormântul gol, le duce vestea ucenicilor, iar Domnul Isus Cristos li Se arată (Matei 28:1-10). Conducătorii religioși îi mituiesc pe soldații romani pentru a răspândi o altă poveste (28:11-15). Aceste evenimente au loc în Ierusalim și în împrejurimile lui. Când ajungem însă la textul nostru, ucenicii se află pe un munte din Galileea (28:16). Acolo, Domnul Isus Cristos îi instruiește cu privire la continuarea lucrării (28:18-20).

Al doilea text provine din cartea Evrei. Autorul ei, al cărui nume nu este menționat, se sprijină în mod semnificativ pe Vechiul Testament, pe care îl citează sau la care face referire de aproape treizeci de ori. Folosirea acestor pasaje din Vechiul Testament întărește afirmațiile cărții despre Domnul Isus Cristos și despre noul legământ. În mod special, autorul subliniază superioritatea Domnului Isus Cristos (Evrei 1:5–2:18), slujirea Lui ca Mare Preot (4:14–5:10) și jertfa Lui veșnică (9:1–10:18).

Versetele chiar înaintea textului lecției de astăzi arată că credincioșii au acces la prezența lui Dumnezeu datorită lucrării Domnului Isus Cristos (Evrei 10:19-20). Domnul Isus Cristos este „Marele preot pus peste casa lui Dumnezeu” (10:21). Prin El, credincioșii pot să se apropie de însuși tronul lui Dumnezeu (vezi 4:16).

Cartea Evrei descrie casa lui Dumnezeu în termeni noi, spirituali (3:6). Domnul Isus Cristos nu este preotul unei clădiri materiale, cum ar fi templul din Ierusalim. El este Marele Preot al poporului lui Dumnezeu (Efeseni 2:21-22). Ca membri ai familiei lui Dumnezeu, „pietre vii” care alcătuiesc casa Lui (1 Petru 2:5), noi găzduim Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:16). Dumnezeu îi cheamă pe credincioși să trăiască cu credincioșie în comunitate, să-I răspundă Lui și să se slujească unii pe alții.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Zidirea bisericii (Matei 28:18-20)

• Autoritatea Domnului Isus (v. 18)
• Porunca Domnului Isus (v. 19-20a)
• Prezența Domnului Isus (v. 20b)

2. Trăirea ca biserică (Evrei 10:22-25)

• Apropiindu-ne în chip vrednic (v. 22)
• Rămânând statornici în credință (v. 23)
• Încurajându-ne unii pe ceilalți (v. 24)
• Adunându-ne laolaltă (v. 25)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În ce fel putem dovedi prin alegerile pe care le vom face în săptămâna aceasta faptul că Domnul Isus Cristos este autoritatea supremă?
2. Săptămâna aceasta, ce pași putem face pentru a împărtăși Evanghelia cu o persoană de naționalitate diferită de a noastră?
3. Cum te ajută rezemarea pe credincioșia lui Dumnezeu să rămâi statornic în credința ta?
4. Cum te-a ajutat să crești în credință părtășia cu ceilalți credincioși?

APLICAȚII PRACTICE:

Viața în Împărăția lui Dumnezeu nu este o călătorie solitară, ci un efort de familie. De-a lungul vieții noastre împlinim diferite roluri: învățăcei, propovăduitori, mentori, călăuzitori, încurajatori, închinători și slujitori. Participăm la diverse activități care ne ajută să ne întărim și să ne dezvoltăm credința. Evanghelia după Matei îi îndeamnă pe ucenici să participe la zidirea Împărăției lui Dumnezeu prin vestirea Evangheliei, botezarea noilor ucenici și învățarea lor în calea Regelui Isus. Este o chemare la ascultare continuă față de El, la dedicare unii față de alții și la grijă față de oameni. Aspectele închinării prezentate în Marea Trimitere a Domnului Isus Cristos îi îndreaptă pe credincioși spre predicare și învățătură, spre rânduielile bisericii, spre mărturisirea publică a credinței și spre relații personale cu alți credincioși prin ucenicie și mentorare.

Cartea Evrei oferă îndrumări clare despre felul în care credincioșii trebuie să trăiască în cadrul comunității creștine. Unitatea acestei comunități este ancorată în nădejdea pe care o avem prin credința în Cristos (Evrei 6:19). Elementele de închinare evidențiate în pasajul de astăzi includ apropierea de Dumnezeu cu o credință plină de încredere, amintirea curățirii noastre prin sângele Domnului Isus Cristos, păstrarea nădejdii cu statornicie, încurajarea reciprocă la fapte bune de slujire și adunarea pentru închinare și părtășie.

Deși textele de astăzi nu folosesc în mod direct cuvântul „închinare”, ele conturează o viață întreagă de închinare. Ele ne deschid calea către o viață deplină de ucenic al lui Cristos. Închinarea apare în mod natural atunci când poporul lui Dumnezeu se adună și păzește cu credincioșie poruncile Sale. Împreună ne amintim de jertfa și persoana Domnului Isus Cristos, sărbătorim învierea Lui și ne unim pentru a face noi ucenici. Învățăm cu credincioșie ceea ce a învățat El, ne sprijinim unii pe alții și ne îndemnăm reciproc la o dragoste trăită prin fapte. Poporul lui Dumnezeu are nevoie unii de alții pe măsură ce Îl urmează pe Regele Isus – Cel care într-o zi Se va întoarce ca să judece pe cei vii și pe cei morți (2 Timotei 4:1).

Există vreun aspect al închinării prezentat în aceste texte care lipsește din practica ta personală? Ți-ai asumat un rol activ atât ca ucenic credincios, cât și ca formator de alți ucenici?

SCOPUL LECȚIEI: Să relatăm, pe scurt, semnificația Sabatului pentru audiența secolului întâi, să explicăm diversitatea practicilor creștinești și a ținerii sabatului, în lumina lucrării Domnului Isus Cristos și să ne formulăm un plan prin care să găsim echilibrul dintre post și sărbătoare, dintre muncă și odihnă.

TEXTUL LECȚIEI: Marcu 2:18-28

VERSETUL DE AUR: „Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul, pentru Sabat; așa că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.”” Marcu 2:27-28

CONTEXTUL LECȚIEI:

În Vechiul Testament, Dumnezeu a cerut doar o singură zi oficială de post (abținerea de la mâncare) pentru întregul popor Israel. Aceasta se numea Ziua Ispășirii (Leviticul 16:29–31; 23:26–32). În fiecare an, toți israeliții trebuiau să țină Ziua Ispășirii în a zecea zi a lunii a șaptea (la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie). În această zi, marele preot aducea jertfă pentru păcatele întregului popor. Prin slujirea lui preoțească, poporul era curățit de necurăție. Comunitatea participa prin mărturisire, rugăciune și post.

Postul era asociat și cu situații de întristare, neliniște sau remușcare. El era folosit în închinare și în pregătirea pentru a te apropia de Dumnezeu, pentru a căuta descoperire, discernământ sau ajutor în biruirea ispitelor. Moise a postit patruzeci de zile atunci când s-a întâlnit cu Dumnezeu pe Muntele Sinai și a primit Cele Zece Porunci (Exodul 34:28). Ostașii posteau înainte de a pleca la luptă (Judecătorii 20:26; 1 Samuel 7:6), poporul a postit la moartea lui Saul (1 Samuel 31:12–13), iar părinții posteau atunci când erau îndurerați din cauza bolii unui copil (2 Samuel 12:16). Întregul Israel a postit în semn de pocăință atunci când s-a întors din nou la căile legământului lui Dumnezeu și a ascultat citirea Legii lui Moise în Ierusalim după exil (Neemia 9:1).

În Noul Testament vedem că postul continuă ca disciplină spirituală. Prorocița Ana folosea postul ca parte a închinării ei neîncetate în templu (Luca 2:36–37). Domnul Isus Cristos a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți atunci când Duhul L-a dus în pustiu după botezul Său (Matei 4:2). Fariseii erau cunoscuți pentru faptul că posteau de două ori pe săptămână (Luca 18:12). Privind mai departe la practicile bisericii primare, vedem că apostolii foloseau postul în închinare, pentru discernământ și la rânduirea prezbiterilor (Faptele Apostolilor 13:2; 14:23).

Pasajele din Matei 9:14–17 și Luca 5:33–39 sunt paralele cu textul despre post pe care îl studiem astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

• Chestiunea postului (Marcu 2:18-22)
• Obiceiuri diferite (v. 18)
• Postul și prezența Domnului (v. 19-20)
• Cele vechi și cele noi (v. 21-22)
• Chestiunea Sabatului (Marcu 2:23-28)

• Acuzație (v. 23-24)
• Concesie (v. 25-26)
• Relatare (v. 27-28)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În general, cum reacționezi față de concepte, tradiții și idei noi?
2. Crezi că fariseii căutau să-i prindă pe picior greșit pe Domnul Isus și pe ucenicii Săi? Elaborează. 
3. Ce este mai important, litera legii sau spiritul legii?
4. În ce fel de circumstanțe ai ignora sau ai încălca o regulă pentru un lucru pe care îl consideri mai important decât regula aceea?

APLICAȚII PRACTICE:

Creștinii din întreaga lume au perspective diferite asupra practicilor postului și ale ținerii Sabatului. Practicile lor reflectă tradiția, convingerile doctrinare și/sau alegerea personală.

Lecția de astăzi ne oferă un motiv pentru această diversitate: Domnul Isus Cristos, spre deosebire de farisei, nu a stabilit reguli fixe despre post sau despre Sabat. În schimb, El ne-a arătat care este scopul acestor practici și a subliniat autoritatea și prezența Sa. El ne-a învățat moduri noi de a trăi în Împărăția lui Dumnezeu, punând accent pe libertate și pe binele omului, mai degrabă decât pe respectarea strictă a regulilor și a rânduielilor (compară Coloseni 2:16). Domnul Isus Cristos ne cheamă să ne centrăm practicile spirituale asupra Lui, ca sursă a vieții.

Dumnezeu i-a creat pe oameni să trăiască în cicluri de muncă, odihnă, sărbătoare și post. Ca Domn al nostru, Isus Cristos ne invită să avem încredere în El în această privință. Calea Lui aduce odihnă de poveri, nu poveri suplimentare (Matei 11:28–30; 1 Ioan 5:3). Viața cu Domnul Isus Cristos oferă atât ocazii de bucurie, cât și momente de întristare, iar Scriptura ne arată ce este potrivit în fiecare situație (Romani 12:15; 1 Corinteni 5:2; 2 Corinteni 7:11). Dacă disciplinele noastre spirituale ne întăresc dependența de Domnul Isus Cristos, atunci ele sunt de folos, indiferent de forma lor concretă (Romani 14:22; 1 Corinteni 8:8).

Până la urmă, scopul nu este să găsim formula perfectă pentru modul în care trăim, ci să creștem și să înflorim în relația noastră cu Domnul Isus Cristos. Fie ca El să fie inima, centrul, izvorul și călăuzitorul a tot ceea ce facem.

SCOPUL LECȚIEI: Să identificăm temele legate de dreptate din fiecare pasaj, să facem deosebirea între dreptatea și imparțialitatea lui Dumnezeu și tendințele societății spre diverse ideologii și prejudecăți (ex. rasism, discriminare pe criterii de clasă socială, discriminare față de persoanele cu dizabilități, etc.) și să căutăm moduri prin care să le purtăm de grijă altora în și prin munca noastră.

TEXTUL LECȚIEI: Deuteronomul 24:14-21, Efeseni 6:5-9, 1 Timotei 6:17-19

VERSETUL DE AUR: „Când îți vei secera ogorul și vei uita un snop pe câmp, să nu te întorci să-l iei – să fie al străinului, al orfanului și al văduvei, pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze în tot lucrul mâinilor tale.” Deuteronomul 24:19

CONTEXTUL LECȚIEI:

Primul text biblic din lecția de astăzi provine din a doua cuvântare a lui Moise din cartea Deuteronomul, cuvântare care este adresată poporului Israel. Aceasta începe prezentarea unui set general de reguli pentru poporul legământului lui Dumnezeu (Deuteronomul 4:44–11:32). A doua parte a cuvântării se concentrează asupra unor reguli specifice care trebuiau să guverneze noua societate a lui Israel (12:1–26:19).

Identitatea lui Israel ca popor al legământului lui Dumnezeu trebuia să influențeze felul în care îi tratau pe cei săraci și pe cei marginalizați. Moise le amintise deja israeliților că oamenii săraci vor face întotdeauna parte din societate (Deuteronomul 15:11). De aceea, el le-a poruncit să aibă o atitudine deschisă și generoasă față de acești oameni, cerându-le să dăruiască cu inimă largă și fără resentimente (15:10; vezi lecția 2).

Al doilea text biblic provine din epistola apostolului Pavel către biserica din Efes. În Efeseni 5:21–6:9, Pavel include ceea ce era cunoscut drept un „cod al casei”, o formă obișnuită de învățătură socială în acea vreme. Aceste coduri cuprindeau o listă de responsabilități și îndatoriri în relațiile din cadrul gospodăriei (vezi Coloseni 3:18–4:1; 1 Petru 2:18–3:7). Pavel discută fiecare dintre rolurile obișnuite într-o familie din vremea lui, inclusiv pe cele ale membrilor familiei și ale slujitorilor. Departe de a confirma pur și simplu ordinea socială acceptată în cultura vremii, Pavel umple fiecare rol din familie cu realitatea transformatoare a Evangheliei Domnului Isus Cristos.

Ultimul text biblic provine din prima epistolă pe care apostolul Pavel i-a scris-o lui Timotei. Timotei se confrunta probabil cu învățători falși care apăruseră în biserica din Efes (1 Timotei 1:3–4). Acești învățători falși glorificau bogăția (6:5–10). Pavel prezintă pașii pe care membrii comunității îi pot face pentru a se asigura că nu sunt biruiți de „iubirea de bani” (6:10).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Dărnicia prin muncă (Deuteronomul 24:14-21)

• Să răsplătești corect (v. 14-15)
• Să-ți asumi responsabilitatea (v. 16)
• Să-ți amintești dreptatea care ți s-a făcut în trecut (v. 17-18)
• Să lași ceva și săracilor (v. 19-21)

2. Respectul reciproc în muncă (Efeseni 6:5-9)

• Supune-te precum Domnului (v. 5-7)
• Răsplata pentru supunere (v. 8)
• Atitudine reciprocă (v. 9)

3. Răsplata viitoare a muncii (1 Timotei 6:17-19)

• Nădejdea în lucrurile potrivite (v. 17)
• Bogăția în fapte bune (v. 18)
• Comoara viitoare (v. 19)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt pașii pe care ar trebui să-i facă creștinii pentru a se îngriji de nevoile orfanilor, ale văduvelor și ale altor persoane nevoiașe?
2. Consideri că munca pe care o depui este un fel de a-L sluji pe Cristos? În ce fel?
3. Care sunt măsurile preventive pe care ar trebui să le ia un creștin pentru a nu-și pune pe deplin încrederea în avuția materială?
4. Cum să ne împotrivim, în calitate de creștini, învățăturii culturale care ne îmbie să ne strângem avuții materiale?

APLICAȚII PRACTICE:

Cele trei texte studiate astăzi ne învață că poporul lui Dumnezeu trebuie să manifeste generozitate, respect reciproc și o nădejde plasată corect. Deuteronomul 24 ne arată generozitatea și dreptatea pe care Dumnezeu le-a poruncit israeliților din vechime. Și noi suntem chemați să dăm dovadă de generozitate și să acționăm cu dreptate în casa noastră, în cartierul nostru și la locul nostru de muncă. Făcând astfel, reflectăm caracterul lui Dumnezeu înaintea tuturor celor din jurul nostru, inclusiv înaintea celor mai vulnerabili.

Epistola lui Pavel către Efeseni ne amintește că toți stăm pe același „teren egal” înaintea lui Cristos. Autoritatea Lui guvernează toate relațiile omenești. Credința noastră ne cheamă să-i tratăm pe ceilalți cu respect, recunoscând că suntem cu toții egali în Cristos.

În cele din urmă, epistola apostolului Pavel către Timotei ne încurajează să ne punem nădejdea în ceva potrivit. Adevărul că siguranța noastră vine de la Dumnezeu, nu din bunurile materiale, rămâne deosebit de relevant și în secolul al XXI-lea. Pe măsură ce ne punem nădejdea în Dumnezeu, suntem chemați să fim generoși și să împărtășim cu inimă largă resursele pe care le avem.

SCOPUL LECȚIEI: Să facem un rezumat al ideilor principale din fiecare pasaj, să folosim aceste versete pentru a explica scopul muncii și să ne formulăm o hotărâre personală cu privire la munca pe care o facem pentru Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 2:15, Exodul 20:9, Ioan 5:17, Ioan 9:4, Faptele Apostolilor 20:33-35, 2 Tesaloniceni 3:6-12

VERSETUL DE AUR: „În toate privințele v-am dat o pildă și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuși a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primești.’” Faptele Apostolilor 20:35

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cartea Faptele Apostolilor descrie evenimente petrecute aproximativ între anii 30 și 63 d.Cr. Fragmentul din lecția noastră, luat din această carte, ne duce aproape de sfârșitul acestei perioade.

În jurul anului 58 d.Cr., după ce și-a încheiat a treia călătorie misionară, apostolul Pavel a călătorit la Ierusalim. Unii membri ai bisericii din Ierusalim ajunseseră într-o stare de sărăcie. De aceea, călătoria lui Pavel a inclus strângerea unor daruri din bisericile din Macedonia și Ahaia (Romani 15:25-26; 1 Corinteni 16:1-4; 2 Corinteni 8:1-4). Această colectă le-a oferit acestor creștini, care proveneau în mare parte dintre neamuri, ocazia de a-i sprijini pe creștinii din Ierusalim, care proveneau în mare parte dintre iudei.

La început, Pavel plănuise să plece pe mare din Grecia spre Siria pentru a duce darul strâns. Însă, descoperind un complot împotriva lui, a călătorit pe uscat prin Macedonia (Faptele Apostolilor 20:3). Pavel dorea să ajungă la Ierusalim până la sărbătoarea Rusaliilor (20:16), care marca aniversarea începutului bisericii (2:1). Aceasta ar fi fost o ocazie deosebită pentru ca un grup de creștini să primească un dar dătător de viață de la alți credincioși proveniți din medii diferite.

În timpul celei de-a doua călătorii misionare (52–54 d.Cr.), apostolul Pavel a dus mesajul Evangheliei în cetatea Tesalonic. Ceea ce știm despre efortul lui de a întemeia o biserică acolo și despre reacțiile imediate care au urmat este consemnat în Faptele Apostolilor 17:1-9, 13. Apostolul nu a întemeiat o biserică în fiecare oraș sau cetate pe care le-a vizitat. Totuși, caracteristicile orașului Tesalonic îl făceau un loc potrivit pentru întemeierea unei biserici.

În primul rând, orașul avea una sau mai multe sinagogi, iar Pavel obișnuia să înceapă vestirea mesajului său în astfel de locuri (Faptele Apostolilor 17:2, 10, 16). În al doilea rând, orașul era mare; după unele estimări, în perioada romană locuiau acolo aproape 200.000 de oameni. În al treilea rând, Tesalonicul era situat pe importante rute comerciale, atât pe uscat, cât și pe mare.

Unii comentatori consideră că epistolele pe care le numim astăzi 1 și 2 Tesaloniceni au fost primele documente ale Noului Testament care au fost scrise. Deoarece studiul nostru se concentrează asupra epistolei 2 Tesaloniceni, contextul literar cel mai apropiat pentru ea este 1 Tesaloniceni. Această epistolă conține o combinație de exprimări ale recunoștinței lui Pavel, un rezumat al lucrării lui în cetate, clarificări doctrinare și îndrumări pentru viața de zi cu zi. Tonul epistolei 2 Tesaloniceni este mai direct, deoarece apostolul consideră că este necesar să revină asupra acelorași subiecte.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Munca primită de la Dumnezeu (Geneza 2:15, Exodul 20:9)

• Este poruncită (Geneza 2:15)
• Are o limită (Exodul 20:9)

2. Lucrarea Domnului (Ioan 5:17; 9:4)

• Tatăl (Ioan 5:17)
• Fiul (Ioan 9:4)

3. Munca pentru împlinirea nevoilor (Faptele Apostolilor 20:33-35)

• Nevoile personale (v. 33-34)
• Nevoile altora  (v. 35)

4. Munca și poporul lui Dumnezeu (2 Tesaloniceni 3:6-12)

• Să nu fim leneși (v. 6)
• Să fim un model demn de urmat (v. 7-9)
• Să ne câștigăm pâinea (v. 10-12)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ai rezuma în câteva cuvinte, lucrarea Domnului Isus Cristos?,
2. În ce fel te vei putea folosi de roadele muncii tale pentru a-i ajuta pe alții în săptămâna care îți stă în față?
3. Care sunt comportamentele și tendințele pe care trebuie să le schimbi pentru a putea fi un model pentru cei din jurul tău, atunci când vine vorba despre muncă?
4. Ești de acord cu zicala: „Nu muncim ca să trăim, ci trăim ca să muncim”? De ce/ de ce nu?

APLICAȚII PRACTICE:

Oricât de dificilă ar fi munca în lumea căzută în care trăim acum, ea rămâne totuși un lucru bun. Având în vedere că ne-a fost dată ca dar înainte de cădere și că face parte din scopul existenței noastre, suntem chemați să lucrăm alături de Tatăl nostru ceresc și de Fiul Său, Domnul Isus Cristos. Duhul Sfânt ne dă puterea să umblăm în ascultare, lucrând împreună cu Dumnezeul care lucrează și care face binele. Vechea zicală „Nu muncim ca să trăim; trăim ca să muncim” ne ajută să reflectăm asupra acestui adevăr.

Pavel ne amintește că munca are rolul de a împlini atât nevoile noastre materiale, cât și nevoile celor din jurul nostru. Dincolo de câștigarea existenței, putem folosi munca noastră și resursele pe care le obținem prin ea pentru a-i sluji pe alții.

Prin munca noastră urmăm exemplul Creatorului nostru și le oferim un model pozitiv celor din jur. Ignorarea acestui exemplu poate duce la dezbinare și la slăbirea bisericii, diminuând mărturia ei înaintea lumii. În schimb, atunci când biserica lucrează împreună și îi sprijină pe cei slabi și pe cei care nu pot munci, unitatea este întărită, Dumnezeu este slăvit, iar biserica oferă o mărturie puternică lumii.

SCOPUL LECȚIEI: Să identificăm motivația din spatele supărării lui Iona, să descriem felul în care dorința lui Dumnezeu de a-Și revărsa harul asupra cetății Ninive este o dovadă de imparțialitate și să venim cu idei prin care să oferim și aproapelui nostru (cu proveniențe culturale și etnice diferite) harul lui Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: Iona 3:1-5; Iona 4:6-11

VERSETUL DE AUR: „Atunci și Domnul a zis: <<Ție îți este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nicio trudă și pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut și într-o noapte a pierit. Și Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare?>>” Iona 4:10-11a

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Este dificil să stabilim cu exactitate perioada lucrării profetice a lui Iona. Cea mai apropiată aproximare pe care o putem face este că el a prorocit despre evenimente petrecute în timpul domniei lui Ieroboam al II-lea, regele lui Israel între anii 793 și 753 î.Cr. (2 Împărați 14:23-29). Denumirea „Israel” în acest context se referă la împărăția de nord care s-a format după divizarea națiunii originale a lui Israel. Această divizare a avut loc după moartea regelui Solomon, în jurul anului 930 î.Cr. (1 Împărați 12:20).

În secolul al VIII-lea î.Cr., înainte de domnia lui Ieroboam, existau conflicte militare între Israel și Asiria. Asirienii erau cunoscuți pentru violența lor brutală. Regii asirieni se lăudau cu puterea lor și porunceau realizarea unor reprezentări vizuale ale cruzimii lor ca formă de propagandă, pentru a le aminti dușmanilor cât de zadarnică era orice încercare de împotrivire.

Ninive era un oraș important în Imperiul Asirian. El a devenit capitala imperiului în jurul anului 700 î.Cr., în timpul domniei lui Sanherib. Iona a prorocit cu mai bine de cincizeci de ani înainte ca Ninive să devină sediul guvernării. Orașul este menționat pentru prima dată în Biblie atunci când a fost întemeiat de un urmaș al lui Ham, fiul lui Noe (Geneza 10:11).

În timpul domniei lui Ieroboam, Israelul a cunoscut o perioadă de prosperitate, însă aceasta a fost de scurtă durată. Această prosperitate s-a datorat în parte tulburărilor interne din Asiria. Totuși, oamenii își aminteau de conflictele din trecut, iar soldații care participaseră la acele războaie ar fi putut fi încă în viață în vremea lui Iona. Orașul natal al lui Iona, Gat-Hefer, se afla în nordul lui Israel (2 Împărați 14:25), iar această regiune a fost probabil direct afectată de conflictele cu asirienii. În cele din urmă, Imperiul Asirian și-a recăpătat puterea și, în anul 722 î.Cr., a atacat împărăția de nord a lui Israel.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Mesajul prorocului (Iona 3:1-5)

• Îndrumare de la Dumnezeu (v. 1-2)
• Propovăduirea lui Iona (v. 3-4)
• Reacția ninivitenilor (v. 5)

2. Mânia prorocului (Iona 4:6-11)

• Purtarea de grijă a lui Dumnezeu (v. 6-7)
• Întrebare divină (v. 8-9)
• Îndreptare divină (v. 10-11)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. De ce este potrivit să reacționăm cu tristețe și jale atunci când ni se atrage atenția asupra propriului păcat (vezi Psalmii 51:17; 119:136; 2 Corinteni 7:10; Iacov 4:7-9)?
2. Cum să obținem echilibrul între comunicarea dragostei și a îndurării lui Dumnezeu cu dreptatea și sfințenia Sa?
3. Este un lucru potrivit să fim supărați pe Dumnezeu? De ce/de ce nu?
4. Ce aspecte noi ți-a dezvăluit Dumnezeu în urma recitirii acestor pasaje din Iona?

APLICAȚII PRACTICE: 

Relatarea despre Iona descoperă harul fără părtinire și mila nelimitată a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu trece cu vederea răutatea locuitorilor cetății; El este, până la urmă, Judecătorul cel drept. Totuși, atunci când locuitorii Ninivei au primit avertismentul despre distrugerea care urma să vină, ei au răspuns în mod potrivit. În semn de compasiune, Dumnezeu a arătat milă și har, renunțând la pedeapsa pe care o vestise.

Putem fi surprinși de astfel de manifestări ale harului și milei. La fel ca Iona, putem fi tentați să punem la îndoială dorința lui Dumnezeu de a extinde iertarea chiar și față de vrăjmașii noștri, oameni despre care simțim că nu merită mântuirea. Însă Dumnezeu este Judecătorul suprem. Modul în care El a tratat Ninive arată că harul și iertarea Lui sunt disponibile tuturor celor care le primesc. Harul lui Dumnezeu este nemărginit, iar răbdarea Lui dăinuie.

Exemplul lui Iona ne arată cum Dumnezeu Își urmărește poporul și dorește să ne modeleze dorințele potrivit voii Lui. Dumnezeu nu l-a pedepsit imediat pe Iona pentru neascultarea și răzvrătirea lui. În schimb, Dumnezeu a continuat să vorbească cu el și l-a învățat despre amploarea harului divin. Domnul Dumnezeu este „încet la mânie și bogat în bunătate” (Iona 4:2) față de toți cei care răspund harului și milei Sale.

Cum rămâi tu în dialog cu Dumnezeu? Ești atent la întrebările pe care Scriptura și Duhul Sfânt le adresează neîncetat inimii tale? Ești dispus să lași ca perspectiva și înțelegerea ta să se schimbe, să se adâncească și să crească pe măsură ce înaintezi în credință?

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm ideile principale ale pasajului din Deuteronom 6:3-9, să explicăm contextul în care Domnul Isus oferă învățătură, în Matei 19:3-9 și să compunem o scrisoare prin care să încurajăm un tânăr credincios în credința sa. 

TEXTUL LECȚIEI: Deuteronomul 6:3-9, Matei 19:3-9

VERSETUL DE AUR: „Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula.” Deuteronomul 6:6-7

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cartea Deuteronomul a fost descrisă adesea ca un „discurs de rămas-bun”. Poporul Israel era pe punctul de a intra în țara promisă. Deși Moise îi condusese încă de la eliberarea lor din Egipt, ei urmau să intre într-o țară în care lui Moise nu i-a fost îngăduit să intre (Deuteronomul 3:25-27). Chiar și în ajunul morții sale, Moise i-a pregătit pe oameni să meargă mai departe fără el.

Cartea Deuteronomul începe cu un rezumat al călătoriei poporului până în acel moment (Deuteronomul 1:1–4:43), după care trece la o serie de legi și porunci (4:44–28:68), la reînnoirea legământului (29:1–30:20), iar apoi la ultimele fapte ale lui Moise și la moartea sa (31:1–34:12). Multe dintre legile și poruncile din această secțiune de mijloc a cărții Deuteronomul, unde se află și pasajul nostru, sunt asemănătoare cu cele din cărțile anterioare ale Pentateuhului (primele cinci cărți ale Bibliei). Totuși, anumite porunci merită să fie repetate chiar în pragul acestei mari tranziții pentru Israel.

Al doilea pasaj din lecția de astăzi, Matei 19:3-9, descrie aplicarea corectă a Legii lui Moise. Până ajungem la vremea Domnului Isus Cristos, se scurseseră aproximativ cincisprezece secole de când fusese dată Legea lui Moise. Cu toate acestea, oamenii aveau încă întrebări cu privire la modul în care trebuia aplicată.

Diferitele ramuri ale iudaismului din primul secol – în special fariseii și saducheii – dezbăteau frecvent interpretarea Legii lui Moise. Situația din acest pasaj nu este diferită: Domnul Isus Cristos este provocat să ofere interpretarea Sa cu privire la un anumit subiect din Legea lui Moise. Cei care Îl provoacă aici sunt fariseii, însă nici aceștia nu formau un grup complet unit.

STRUCTURA LECȚIEI:

• Primirea Legii (Deuteronomul 6:3-9)
• Binecuvântare pentru supunere (v. 3)
• Atitudinea corectă față de Dumnezeu (v. 4-5)
• Întipărire lăuntrică (v. 6)
• Repetiție externă (v. 7-9)
• Aplicarea Legii (Matei 19:3-9)

• Întrebare (v. 3)
• Răspuns (v. 4-6)
• Contraargument (v. 7)
• Clarificare (v. 8-9)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce pași putem face pentru a ne aminti și pentru a asculta poruncile Domnului?
2. Cum îi putem încuraja și zidi pe tinerii noștri în călătoria lor de credință?
3. Ce pași poți face chiar astăzi pentru a implementa principiul din Deuteronomul 6:8-9? 
4. În ce fel ar putea fi interpretat greșit sau chiar periculos pasajul din Matei 19:3-9, cu privire la aspectele legate de divorț?
5. Cum pot creștinii trăi ca o comunitate care să se deosebească de restul lumii?

APLICAȚII PRACTICE:

Creștinii sunt chemați să primească și să aplice voia lui Dumnezeu. Dacă vrem să fim deosebiți în lume, atât ca familii, cât și ca indivizi, trebuie să ne caracterizeze o ascultare credincioasă. În centrul acestei chemări se află recunoașterea faptului că dragostea pentru Dumnezeu cu întreaga noastră ființă este partea cea mai fundamentală a vieții creștine, așa cum era și pentru credincioșii din vechiul legământ. Această dragoste ar trebui să stea la temelia tuturor gândurilor și să dea viață fiecărei acțiuni pe care o face un credincios. Un exemplu al unei astfel de iubiri față de Dumnezeu este supunerea față de voia Lui în ceea ce privește căsătoria.

Totuși, nu doar în privința căsătoriei poate fi arătată dragostea pentru Dumnezeu. Porunca „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău” poate și trebuie să se manifeste în fiecare decizie și în fiecare acțiune din viața unui creștin. Dragostea pentru Dumnezeu se vede atunci când ascultăm de voia Lui pentru viața omului, așa cum este descoperită în Biblie și mai ales în persoana Domnului Isus Cristos, întruparea lui Dumnezeu Însuși.

Pe măsură ce primim cu credincioșie și trăim Legea lui Dumnezeu, trebuie să ne amintim că ea nu este doar pentru noi. Suntem chemați să ne încurajăm unii pe alții și să-i învățăm pe credincioșii mai tineri care cresc în credință (Evrei 10:24). Natura omului înclină să se îndepărteze de Dumnezeu și să urmeze propriile dorințe. De aceea trebuie să primim Legea lui Dumnezeu și să stabilim chiar și semne exterioare care să ne amintească de această hotărâre, pentru a lupta împotriva uitării omenești, astfel încât ea să locuiască în inimile noastre și să ne modeleze faptele, ca să trăim în armonie cu ea.

SCOPUL LECȚIEI: Să facem un rezumat al interacțiunilor Domnului Isus Cristos cu copiii din Marcu 9 și 10, să ne evaluăm obiceiurile zilnice potrivit cu invitația Domnului Isus de a fi „ca un copilaș” și să ne pocăim pentru acele situații în care ne-am comportat precum ucenicii, certându-i (fie și în sinea noastră) pe „aceștia foarte neînsemnați”. 

TEXTUL LECȚIEI: Marcu 9:36-37, 42; Marcu 10:13-16

VERSETUL DE AUR: Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş cu niciun chip nu va intra în ea!” Marcu 10:15

CONTEXTUL LECȚIEI:

Textul nostru se situează între mărturisirea lui Petru despre Domnul Isus Cristos: „Tu ești Cristosul” (Marcu 8:29) și intrarea triumfală în Ierusalim (Marcu 11:1-10). Între aceste două evenimente sunt prezentate câteva teme care clarifică felul în care Împărăția lui Dumnezeu este, din perspectiva omenească, răsturnată și contrară instinctelor naturale ale omului. Printre aceste teme se numără prețul mare al uceniciei (Marcu 10:21-22), pericolele bogăției (Marcu 10:24-31) și redefinirea adevăratei măreții (Marcu 10:36-45). De-a lungul acestei secțiuni, Domnul Isus Cristos îi înalță pe cei slabi și smeriți, în timp ce îi smerește pe cei puternici și mândri.

Chiar înainte de textul studiat astăzi, Domnul Isus Cristos și ucenicii Săi au parcurs aproximativ 25 de mile între Cezareea lui Filip și Capernaum (Marcu 8:27; 9:33). Cezareea lui Filip era un oraș aflat în regiunea deluroasă de la poalele muntelui Hermon. Capernaum era un mic sat de pescari pe care Domnul Isus Cristos l-a folosit ca bază a lucrării Sale în partea de nord a Mării Galileii (Matei 4:13).

Capernaum este menționat în toate cele patru Evanghelii și apare mai des decât orice alt oraș din Noul Testament, cu excepția Ierusalimului. Aici sutașul îi cere ajutorul Domnului Isus Cristos și tot aici El îl vindecă pe slăbănogul care a fost coborât prin acoperiș (Matei 8:5; Marcu 2:1-12). Spre deosebire de Capernaum, Scriptura menționează Cezareea lui Filip doar de două ori: în Matei 16:13 și în pasajul paralel din Marcu 8:27.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Domnul Isus și un copilaș (Marcu 9:36-37, 42)

• Primirea (v. 36-37)
• Avertizarea, partea I (v. 42)
• Înconjurat de semne (v. 51-54)

2. Ucenicii și copilașii  (Marcu 10:13-16)

• Primirea (v. 13-14)
• Avertizarea, partea a II-a (v. 15-16)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Consideri că este mai bine să oferi un exemplu sau să spui cuiva ce să facă? Împărtășește-ne un exemplu.
2. Ce vrea să ne comunice Domnul Isus atunci când vorbește despre a-i primi pe oameni în Numele Lui?
3. De ce i-au certat ucenicii pe cei care își aduseseră copilașii la Domnul Isus?
4. Ce înseamnă să primești Împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș?

APLICAȚII PRACTICE:

Cultura ne învață că „viața bună” este menită celor inteligenți, puternici și realizați. Această idee este repetată mereu în mediul academic, la locul de muncă, în mass-media și în cercurile sociale. Până și copiii noștri exprimă uneori această perspectivă – lăudându-se cât de buni sunt la ceva, cât de bine se descurcă la școală sau cât de mult au crescut în comparație cu frații mai mici. Comportamentul acesta reflectă valori sociale și culturale care promovează competiția și comparația pentru a stabili cine este „pe val” și cine nu. Însă învățătura Domnului Isus Cristos este cu totul diferită.

Domnul Isus Cristos îi învață pe urmașii Săi să adopte o perspectivă fără ierarhii. El îi provoacă pe ucenicii Săi să-și reevalueze valorile și să adopte o nouă perspectivă asupra Împărăției lui Dumnezeu. Domnul Isus Cristos încurajează unitatea, slujirea și o credință asemenea celei a copiilor. El îi cheamă pe oameni să primească intrarea în Împărăția Sa cu bucuria cu care un copil primește un dar. Evident, există atitudini și comportamente copilărești pe care trebuie să le evităm, să le corectăm sau să le lăsăm în urmă (1 Corinteni 13:11; 14:20; Efeseni 4:14; Evrei 5:13-14; 1 Petru 2:2). Provocarea noastră continuă este să înțelegem care sunt acestea și cum putem crește dincolo de ele, rămânând în același timp fideli perspectivei Domnului Isus Cristos.

Cum ți-ai putea ajusta obiectivele, perspectiva și felul de a privi lucrurile pentru a te alinia mai bine cu învățăturile Domnului Isus Cristos? În ce moduri ai putea să manifești, zi de zi, o atitudine de copil — plină de încredere, vulnerabilitate, inocență și dependență de Dumnezeu?

SCOPUL LECȚIEI: Să identificăm temele principale ale pasajelor Marcu 12:17, Romani 13:1, 6-8 și 1 Petru 2:13-17, să analizăm porunca lui Dumnezeu cu privire la autoritățile civile care își exercită responsabilitățile în mod corect și să ne angajăm să-I dăm slavă lui Dumnezeu rugându-ne pentru conducătorii noștri care au fost aleși în mod democratic.

TEXTUL LECȚIEI: Marcu 12:17, Romani 13:1, 6-8, 1 Petru 2:13-17

VERSETUL DE AUR: „Atunci, Isus le-a zis: „Dați dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Și se mirau foarte mult de El.” Marcu 12:17

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Evanghelia după Marcu și epistolele către Romani și 1 Petru conțin unele dintre cele mai clare afirmații din Noul Testament despre felul în care ar trebui să se raporteze urmașii lui Cristos față de autoritățile civile. Aceste pasaje ne călăuzesc în împlinirea responsabilităților noastre față de Dumnezeu și față de țară. Două aspecte ale contextului din primul secol îi ajută pe cititorii de astăzi să înțeleagă mai bine aceste învățături.

În primul rând, destinatarii acestor texte trăiau sub stăpânirea unui imperiu străin. Împăratul roman avea autoritate deplină. El conducea la nivel local printr-o structură de guvernatori și alți dregători. Cetățenii romani aveau câteva drepturi, dar majoritatea supușilor împăratului aveau foarte puține protecții legale și nu aveau niciun cuvânt de spus în procesele politice care le influențau viața. Orice opoziție publică față de autorități era considerată răzvrătire, iar oficialii reacționau rapid și cu o forță copleșitoare. Prin urmare, populația avea foarte puține posibilități de a produce schimbări politice sau culturale.

În al doilea rând, primii creștini priveau răspândirea Evangheliei ca pe o responsabilitate principală. De aceea, evitau acțiunile care ar fi putut împiedica vestirea mesajului lor. Ei descurajau comportamentele care ar fi putut aduce dezonoare comunității credincioșilor în ochii celor necredincioși. Apostolii urmăreau formarea de ucenici, nu o revoluție politică.

Evanghelia după Marcu conține o serie de relatări care urmează aceeași structură: (1) adversarii Domnului Isus Cristos pun o întrebare dificilă sau controversată, sperând că El va greși în răspunsul Său, dar (2) Domnul Isus Cristos oferă un răspuns care îi provoacă, îi frustrează sau îi reduce la tăcere (Marcu 2:18-22; 2:23-28; 3:1-6; 7:1-13; 11:27-33; 12:13-17; 12:18-27; 12:28-34).

Acești adversari încercau să-L prindă în cursă pe Domnul Isus Cristos, să-I afecteze reputația și să-I submineze autoritatea (Marcu 12:13). Printre ei se aflau membri ai unor grupări religioase, precum fariseii și saducheii, dar și ai unor grupări politice, cum erau irodienii.

Conflictele dintre membrii diferitelor secte religioase sau școli filosofice erau obișnuite în lumea antică. După cum spune o veche zicală, „nimic nu leagă prietenii mai rapid decât un dușman comun”.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Învățătură despre autoritate (Marcu 12:17)
2. Plata datoriilor față de autorități (Romani 13:1, 6-8)

• Sursa autorității (v. 1)
• Plata datoriilor (v. 6-7)
• Împlinirea legii (v. 8)

3. Supunerea față de autorități (1 Petru 2:13-17)

• Facerea de bine (v. 13-15)
• Purtarea cuviincioasă (v. 16-17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Consideri plata taxelor ca făcând parte din integritatea ta spirituală? De ce da sau de ce nu?
2. Te lupți cu problema autorității sau cu cei care exercită autoritate asupra ta? În ce feluri îți este greu să te supui?
3. În ce moduri concrete dai tu un exemplu de viață dreaptă și de „binefacere”? Oferă exemple de purtare neprihănită care „reduc la tăcere” pe cei „nechibzuiți”.
4. Unde te situezi pe spectrul dintre legalism, libertinaj și libertate? Cum ar trebui creștinii să-și exercite libertatea (vezi Romani 14:1-6 și Galateni 5:1-13)?

APLICAȚII PRACTICE:

Ca cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, noi Îi datorăm loialitate lui Dumnezeu mai presus de toate. Atunci când legile unui guvern intră în conflict cu legea lui Dumnezeu, credincioșii trebuie să asculte de Dumnezeu. Totuși, Dumnezeul care a creat lumea stăpânește și îngăduie existența națiunilor. Ele există prin voia Lui și își primesc autoritatea de la El. De aceea, credincioșii sunt chemați să se supună și autorităților pământești. Ascultând de conducătorii omenești, urmașii Domnului Isus Cristos Îl onorează pe Dumnezeu, se supun rânduielii stabilite de El în lume și își întăresc mărturia înaintea celor din afara bisericii.

Cetățenii din democrațiile occidentale sunt binecuvântați, printre altele, cu dreptul la un proces corect. Cetățenii aceștia se bucură de oportunități pe care creștinii din vechime și le-ar fi putut doar imagina. Dar, indiferent de felul de guvernare sub care trăim, poruncile Scripturii rămân aceleași: să ne iubim și să avem grijă de aproapele nostru, să ne împotrivim răului și să dăm dovadă de o purtare demnă ca cetățeni. Să-i cinstim pe ceilalți, mai ales pe cei aflați în poziții de autoritate, și să arătăm dragoste față de toți oamenii. Cu alte cuvinte, să reflectăm caracterul lui Dumnezeu.

SCOPUL LECȚIEI: Să identificăm „taina” din 1 Corinteni 15:51, să explicăm cum învierea Domnului Isus este o alinare pentru credincioși și să compunem o scrisoare prin care să-i încurajăm pe alți credincioși în adevărul că încercările acestei vieți nu reprezintă ultimul cuvânt al lui Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Corinteni 15:13-20, 51-58

VERSETUL DE AUR: „Dar acum, Cristos a înviat din morți, pârga celor adormiți.” 1 Corinteni 15:20

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Corintul a fost un mare centru comercial în Imperiul Roman al primului secol. Orașul era situat între două mări, pe o fâșie foarte îngustă de pământ în sudul Greciei: Marea Egee la est și Marea Adriatică la vest. Între cele două porturi s-a dezvoltat o rută comercială foarte folosită, deoarece pentru negustori era mai ieftin și mai puțin periculos să-și transporte marfa pe uscat decât să ocolească cu corăbiile Peninsula Peloponez.

Apostolul Pavel a călătorit la Corint din Atena în timpul celei de-a doua călătorii misionare, între anii 51-54 d.Cr. Prima lui vizită a durat aproximativ 18 luni (Faptele Apostolilor 18:11). Apoi Pavel a călătorit la Efes, unde a făcut un scurt popas înainte de a merge mai departe spre Ierusalim. S-a întors la Efes în timpul celei de-a treia călătorii misionare și, pe când se afla acolo, a scris o scrisoare bisericii din Corint. Astăzi, scrisoarea aceea poartă numele 1 Corinteni. (Apostolul Pavel menționează că se afla la Efes în 1 Corinteni 16:8.)

Printre numeroasele probleme care provocau tensiuni și dezbateri în biserica din Corint se afla și învierea morților. Unii credincioși erau încă influențați de trecutul lor păgân și de gândirea filosofică. Grecii considerau că trupul și sufletul sunt două realități complet separate. Platon și Socrate priveau trupul ca pe o „închisoare” pentru suflet. Ei aveau chiar o expresie care arăta disprețul lor filosofic față de existența trupească muritoare: Soma Sema, adică „trupul [este] un mormânt”. Filosofii greci credeau în nemurirea sufletului, dar nu în învierea trupului (Faptele Apostolilor 17:32).

Apostolul Pavel începe capitolul 15 din 1 Corinteni amintind bisericii din Corint Evanghelia pe care le-a vestit-o și pe care ei au primit-o. Temelia Evangheliei este moartea, îngroparea și învierea Domnului Isus Cristos (1 Corinteni 15:1-4). Apoi, apostolul enumeră câteva dintre aparițiile Domnului Isus după învierea Sa, inclusiv apariția Sa înaintea lui Pavel, „ca unei stârpituri” (1 Corinteni 15:5-8). În prima parte a textului nostru tipărit, Pavel descrie consecințele devastatoare care s-ar întâmpla dacă învierea Domnului Isus nu ar fi avut loc.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Învierea (1 Corinteni 15:13-20)

• Martori mincinoși (v. 13-15)
• Credință zadarnică (v. 16-19)
• Roada credincioșiei (v. 20)

2. Taina (1 Corinteni 15:51-57)

• Oameni schimbați (v. 51-53)
• Promisiunea biruinței (54-57)

3. Lucrarea Domnului (1 Corinteni 15:58)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Dacă Domnul Isus Cristos nu a înviat, atunci ce altceva mai este zadarnic? Cine și în ce fel este afectat de o înviere mincinoasă?
2. Care este cel mai mare dar primit în urma învierii Domnului Isus Cristos?
3. La ce fel de schimbări se pot aștepta credincioșii atunci când va veni vremea moștenirii Împărăției lui Dumnezeu?
4. Cum te ajută învierea Domnului Isus să rămâi statornic, neclintit și să lucrezi cu credincioșie pentru Domnul?

APLICAȚII PRACTICE: 

Psihologul Elisabeth Kübler-Ross a studiat intens tema morții și a suferinței umane. Ea a devenit cunoscută mai ales pentru cercetările sale despre procesul jelirii și despre felul în care oamenii reacționează în fața morții. În urma studiilor sale, ea a descris cinci stadii prin care trec adesea oamenii confruntați cu pierderea sau cu vestea unei boli terminale: negarea, mânia, negocierea, depresia și acceptarea. Contribuțiile ei au influențat profund modul în care este înțeleasă durerea pierderii și îngrijirea celor aflați la sfârșitul vieții.

Cu toate acestea, în ciuda cercetărilor și scrierilor sale despre acest subiect, Kübler-Ross a ajuns la concluzia că moartea rămâne „cel mai mare mister al științei”.

Apostolul Pavel folosește și el cuvântul „taină” atunci când vorbește despre moarte (1 Corinteni 15:51). Sunt multe lucruri pe care noi, ca oameni care trăim într-o lume căzută în păcat, nu le putem înțelege pe deplin.

Moartea este într-adevăr o taină. Nu este un prieten, ci un vrăjmaș. Vestea bună este însă că crucea și mormântul gol al lui Cristos au înfrânt moartea pentru totdeauna (1 Corinteni 15:26; 2 Timotei 1:10; Apocalipsa 20:14). Această biruință asupra morții este ceea ce sărbătorim în Duminica Învierii.

Pierderea doare, fără îndoială. Dar puterea morții a fost zdrobită prin înviere. Pentru că Domnul Isus a înviat, moartea nu este punctul de la sfârșitul „propoziției” vieții, ci doar o virgulă. Noi, creștinii, credem că această „virgulă” a morții este doar o pauză care ne conduce spre ceva mult mai măreț decât orice ne poate oferi lumea aceasta.