Romanian Baptist Association of USA and Canada

SCOPUL LECȚIEI: să descriem cadrul istoric al lucrării de prorocie a lui Samuel, să facem deosebirea între felul în care îl cheamă Dumnezeu pe Samuel și felul în care îi cheamă pe prorocii de pe urmă (cum ar fi Isaia, Ieremia, etc.) și să identificăm modalități prin care spunerea adevărului să fie o parte integrantă a vieții noastre. 

TEXTUL LECȚIEI: 1 Samuel 3:8-20

VERSETUL DE AUR: „și a zis lui Samuel: „Du-te de te culcă și, dacă vei mai fi chemat, să spui: ‘Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă.’” (1 Samuel 3:9a)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Contextul istoric

Prorocii îndeplineau unul dintre cele trei roluri esențiale în viața poporului Israel, alături de preoți și împărați. Ei aveau o relație deosebit de apropiată cu Dumnezeu și primeau direct de la El mesajele pe care trebuiau să le vestească. De aceea, vorbeau în Numele Domnului, vestind și explicând Cuvântul Său celor către care erau trimiși. De cele mai multe ori, mesajul lor era adresat poporului Israel, însă uneori Dumnezeu îi trimitea și la alte popoare. Mulți proroci slujeau în apropierea locurilor de închinare sau la curțile împărătești. Ei aveau curajul să spună adevărul chiar și celor aflați la conducere, mustrându-i atunci când se abăteau de la dreptatea și îndurarea pe care Dumnezeu le cerea. Scriptura ne vorbește despre numeroși proroci. Printre ei se numără Moise, Maria, Debora, Ilie, Elisei, Iona, Isaia, Ieremia și Ezechiel. Unii au fost chemați exclusiv la lucrarea prorocirii, în timp ce alții au avut și responsabilități politice, militare sau de conducere, pe lângă slujirea lor ca proroci. Samuel face parte din această a doua categorie. El este cunoscut ca ultimul judecător din perioada judecătorilor și primul proroc al perioadei care a urmat. Lucrarea lui s-a desfășurat aproximativ între anii 1067 și 1043 î.Cr.

Contextul literar
Lecția de astăzi ne poartă în mijlocul relatării despre chemarea lui Samuel la slujire, un pasaj pe care cercetătorii Bibliei îl numesc „relatarea chemării profetice” a lui Samuel (vezi Exodul 3–4; Isaia 6; Ieremia 1; Ezechiel 1). Capitolul începe prin a sublinia că, în vremea aceea, mesajele primite direct de la Dumnezeu și descoperirile din partea Lui deveniseră rare în Israel (1 Samuel 3:1). Nu înseamnă că Dumnezeu Își părăsise poporul, însă oamenii aveau impresia că El tăcea. Mai târziu, prorocul Amos va descrie o astfel de perioadă ca pe o „foamete” după Cuvântul Domnului (Amos 8:11–12).

Samuel crescuse la Cortul Întâlnirii din Șilo, locul unde se afla chivotul legământului. El ajunsese acolo deoarece mama lui, Ana, îl închinase Domnului. Fiindcă nu putea avea copii, Ana s-a rugat cu stăruință ca Dumnezeu să-i dăruiască un fiu (1 Samuel 1:10). Totodată, i-a făcut Domnului o promisiune: dacă îi va asculta rugăciunea, copilul va fi pus deoparte pentru slujba Lui (1 Samuel 1:11).

Când Samuel a crescut suficient, a început să slujească înaintea Domnului sub îndrumarea preotului Eli (1 Samuel 2:11). Deși avea deja anumite responsabilități, era încă doar un copil (1 Samuel 2:18; 3:1). Într-o noapte, pe când dormea în Cortul Întâlnirii, Samuel a auzit pe cineva strigându-l pe nume (1 Samuel 3:3–4). Crezând că îl cheamă Eli, a alergat imediat la el să vadă ce avea nevoie (1 Samuel 3:5). Eli însă l-a trimis înapoi să se culce. După puțin timp, Samuel și-a auzit din nou numele și a fugit iarăși la Eli. Și de această dată, bătrânul preot l-a trimis înapoi la culcare (1 Samuel 3:6). Lecția de astăzi începe în momentul în care Samuel își aude numele rostit pentru a treia oară.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Chemarea Domnului (1 Samuel 3:8-14)

• Eli înțelege (v. 8)
• Eli îl instruiește (v. 9)
• Samuel răspunde (v. 10)
• Domnul dezvăluie (v. 11-14)

2. Prorocul vorbește (1 Samuel 3:15-20)

• Teama lui Samuel (v. 15-16)
• Întrebarea lui Eli (v. 17-18)
• Binecuvântarea lui Dumnezeu (v. 19-20)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care este rolul repetiției în creștere și învățare?
2. Care sunt circumstanțele și mediul care te ajută să-I oferi Domnului întreaga ta atenție? Care sunt elementele care te distrag, pe care ar trebui să le lași deoparte sau să le eviți?
3. Care este scopul unui mentor înțelept în dezvoltarea spirituală a credinciosului?
4. Este frica o emoție legitimă în viața unui om dedicat slujirii Domnului?

APLICAȚII PRACTICE:

În Vechiul Testament, prorocii au fost chemați să vestească mesajul lui Dumnezeu. Deși era încă foarte tânăr, Samuel s-a dovedit a fi un proroc credincios. El a primit Cuvântul Domnului și l-a transmis în întregime, chiar și atunci când mesajul era greu de rostit. Este posibil ca exemplul mamei sale, Ana, care și-a împlinit cu credincioșie promisiunea făcută lui Dumnezeu, să fi avut o influență asupra felului în care Samuel și-a înțeles chemarea și i-a răspuns (1 Samuel 1:11, 24–28).

Și alți proroci ai Vechiului Testament au avut de vestit mesaje dificile. Ieremia, de pildă, a rămas credincios chemării sale, deși ascultarea de Dumnezeu i-a adus multă suferință și împotrivire (Ieremia 37:1–38:9). Cu toate acestea, fiecare dintre acești proroci L-a cinstit pe Dumnezeu prin credincioșia cu care I-a slujit și prin curajul de a spune adevărul, indiferent de urmări, lucru care îi face un exemplu vrednic de urmat pentru fiecare credincios.

Noi, oamenii, privim adesea păcatul și urmările lui dintr-o perspectivă greșită. Dreptatea lui Dumnezeu cere sfințenie, iar cei care aleg să nu asculte de El vor suporta consecințele neascultării lor. Uneori, ceea ce Dumnezeu hotărăște ca fiind drept și bun ni se poate părea aspru, neplăcut sau greu de acceptat. De multe ori, prorocii erau trimiși tocmai pentru a anunța aceste consecințe atunci când oamenii refuzau să ia aminte la avertismentele lui Dumnezeu. Nu era o lucrare ușoară. Ea cerea o profundă teamă de Domnul, o inimă hotărâtă să-I slujească numai Lui și o dragoste sinceră pentru oamenii cărora le era adresat mesajul. Chemarea lor era strâns legată de cele două porunci despre care Domnul Isus a spus că în ele se cuprind „toată Legea și Prorocii”: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:37–40). Chiar și astăzi, una dintre cele mai clare dovezi ale dragostei este să asculți de Dumnezeu și să vestești adevărul Său, chiar și atunci când este greu de primit.

SCOPUL LECȚIEI: să relatăm povestea lui Mica și a mamei sale, să facem deosebirea între închinarea lui Mica și procedura descrisă de Leviticul (Exodul 20:4; 29:4-9; Numeri 3:5-13), să ascultăm imnul „Fii a mea lumină” și să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciune călăuzire pentru viața noastră.  

TEXTUL LECȚIEI: Judecătorii 17:1-6; 18:18-19, 27

VERSETUL DE AUR: „În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea.” (Judecătorii 17:6)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

O înțelegere corectă a cărții Judecătorii depinde de înțelegerea legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul evreu. El le-a dat porunci cu privire la o viață sfântă și la felul în care trebuiau să I se închine. De exemplu, a interzis în mod explicit crearea chipurilor cioplite și a idolilor (Exodul 20:4; 34:17; Leviticul 26:1; Deuteronomul 5:8; 27:15). Dumnezeu a rânduit Cortul Întâlnirii ca loc central de închinare al poporului Israel (Exodul 26:1–37; 36:8–38; 40:1–38; Deuteronomul 12:1–14). De asemenea, a instituit preoția (Exodul 28:1; Numeri 3:5–10), iar preoții au fost consacrați și puși în slujbă pentru a păstra și administra legământul, supraveghind sistemul jertfelor (Exodul 29:1–9; compară cu Leviticul 9:22–24; Numeri 1:47–51). Dumnezeu le-a dat și reguli precise cu privire la veșmintele preoțești (Exodul 28; 39:2–31). Toate aceste porunci, împreună cu multe altele, arată cât de importantă era credincioșia și ascultarea de Dumnezeu, manifestate prin respectarea și celor mai mici detalii.

Cartea Judecătorii scoate în evidență apostazia repetată a israeliților. Apostazia înseamnă abandonarea credinței, fie prin refuzul voit și deschis de a respecta cerințele legământului, fie printr-o îndepărtare treptată de ascultarea și credincioșia față de Dumnezeu. Evenimentele legate de casa lui Mica și de cucerirea cetății Laiș au avut loc la începutul perioadei judecătorilor, deși sunt relatate abia spre sfârșitul cărții. Acest lucru reiese din comparația dintre Iosua 19:47, unde cetatea este numită Leșem, și Judecătorii 1:34; 18:1, 27–29. Prin urmare, Mica a trăit în vremea lui Otniel, primul judecător al lui Israel, pe la mijlocul secolului al XIV-lea î.Cr. (Judecătorii 3:7–11).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Închinare greșită (Judecătorii 17:1-6)

• Argintul furat (v. 1-2)
• Un chip cioplit (v. 3-4)
• Un preot personal (v. 5-6)

2. Abaterea de pe cale (Judecătorii 18:18-19, 27)

• Un preot convins (v. 18-19)
• O cucerire nemiloasă (v. 27)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum se face că Mica recunoaște că a furat argintul? 
2. Ce alegeri greșite a făcut Mica cu privire la închinare? Citește Exodul 20:4 și 29:4-9 pentru un răspuns clar.
3. Putem spune că alegerea preferințelor personale înaintea călăuzirii lui Dumnezeu este o problemă universală. Indiferent de vremuri și de locație?
4. Ce este greșit în invitația făcută levitului de către daniți?

APLICAȚII PRACTICE:

Mica, mama lui, levitul și seminția lui Dan ne arată ce se întâmplă atunci când fiecare face ce crede el că este bine, în loc să facă ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu (Judecătorii 17:6; vezi și Deuteronomul 12:28). Ori de câte ori omul își stabilește singur regulile după care trăiește, fără să țină seama de voia lui Dumnezeu, ajunge pe un drum periculos. Fiecare dintre noi, prin alegerile pe care le face, îi poate încuraja pe alții să asculte de Dumnezeu sau, dimpotrivă, poate contribui la răspândirea păcatului și a înșelăciunii.

Din nefericire, deciziile celor implicați în această relatare au dus la apariția unui centru de închinare idolatră în partea de nord a lui Israel. Idolii lui Mica și preoția nelegitimă instituită de levitul său au continuat să existe și au influențat generațiile care au urmat (vezi 2 Împărați 17:32). Câteva sute de ani mai târziu, Dan este amintit atât în vremea lui Ieroboam, cât și în vremea lui Iehu ca un loc unde oamenii veneau să se închine idolilor (1 Împărați 12:28–30; 2 Împărați 10:29).

Legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Său punea un mare accent pe aducerea aminte a lucrărilor Sale și pe responsabilitatea fiecărei familii de a transmite mai departe învățătura Lui (Deuteronomul 6:6–7). Oamenii ajung să greșească atât din mândrie, cât și din lipsă de cunoaștere. Este nevoie de smerenie ca să accepți să fii îndreptat, dar și ca să îndrepți pe altul cu dragoste. Totodată, este nevoie de timp și de dedicare pentru a-i învăța pe alții căile lui Dumnezeu. Credința nu se păstrează de la sine. Ea trebuie cultivată cu grijă și întărită în fiecare zi. A fi ucenicul Domnului înseamnă să rămâi toată viața gata să înveți, să te supui învățăturii Scripturii, să-ți aduci aminte mereu de credincioșia lui Dumnezeu și să trăiești în părtășie cu alți credincioși, ajutându-vă unii pe alții să rămâneți statornici în credință.

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă rolul lui Ehud în eliberarea Israelului, să explicăm rolul judecătorilor în istoria și conducerea Israelului și să scriem o rugăciune în care Îi cerem Domnului să ne scape de o situație dificilă (sau de un lucru specific care ne apasă).

TEXTUL LECȚIEI: Judecătorii 3:15-23, 30

VERSETUL DE AUR: „Copiii lui Israel au strigat către Domnul, și Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud, fiul lui Ghera, Beniamitul, care nu se slujea de mâna dreaptă. Copiii lui Israel au trimis prin el un dar lui Eglon, împăratul Moabului.” (Judecătorii 3:15)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Contextul literar

Când auzim cuvântul „judecători”, primul lucru care ne vine în minte este imaginea unor autorități care soluționează litigii sau rostesc hotărâri judecătorești. Însă nu aceasta era principala lor misiune în cartea Judecătorii. Faptele consemnate despre ei arată că ei au fost, înainte de toate, eliberatori sau, într-un sens omenesc, salvatori. Judecătorii 2:16 explică acest rol: „Domnul a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau.” Cartea Judecătorii este, în mare parte, o colecție de relatări despre acești eliberatori curajoși pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru poporul Israel în vremurile de asuprire. Cartea începe cu evenimente petrecute cu puțin înainte de moartea lui Iosua. Pasajele paralele din Iosua 24:28–31 și Judecătorii 2:6–10 leagă în mod intenționat cele două cărți din punct de vedere cronologic. 

Contextul istoric

Cucerirea țării promise de către israeliți este prezentată în Iosua 5:13–12:8. Pasajul descrie campaniile lor militare prin care au luat în stăpânire țara pe care Dumnezeu le-o promisese, potrivit poruncilor date în Deuteronomul 20:16–17. Totuși, chiar și după ce au învins treizeci și unu de împărați (Iosua 12:24), Domnul le-a spus că mai rămăsese multă țară de cucerit (Iosua 13:1–17). În Judecătorii 1:1–2:3, această atenționare devine o mustrare, iar relatarea ne prezintă un amestec de victorii și eșecuri. Într-un loc numit Bochim (care înseamnă „plângere” sau „cei ce plâng”), îngerul Domnului le-a amintit israeliților că faptul că nu au dus cucerirea până la capăt a însemnat neascultare față de Dumnezeu (Judecătorii 2:2).

Consecințele acestei neascultări s-au văzut pe termen lung. Timp de mai bine de trei sute de ani, poporul a avut nevoie în repetate rânduri de conducători puternici care să-l elibereze, deoarece a căzut mereu în același ciclu al păcatului. Așa cum am văzut într-o lecție precedentă, acest „ciclu al păcatului” poate fi descris prin patru etape: necredincioșie, dezastru, necaz și izbăvire.

Primul judecător-eliberator despre care avem o relatare este Otniel, care a condus poporul timp de patruzeci de ani (Judecătorii 3:7–11), aproximativ între anii 1373 și 1334 î.Cr. După moartea lui însă, israeliții au avut din nou nevoie de un eliberator. Au ajuns sub stăpânirea lui Eglon, împăratul Moabului. Cu ajutorul aliaților săi, amoniții și amaleciții, Eglon a ajuns să stăpânească o parte din teritoriul seminției lui Beniamin și regiunea atribuită seminției lui Ruben. Centrul puterii sale era „cetatea palmierilor”, adică Ierihonul (vezi Deuteronomul 34:3 și Judecătorii 1:16). Se presupune că și-a stabilit curtea acolo pentru a-i supraveghea mai îndeaproape pe israeliți, pe care i-a asuprit timp de optsprezece ani.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Un dar public (Judecătorii 3:15-18)

• Un mesager cu o misiune (v. 15a)
• Un delegat cu o armă (v. 15b-18)

2. Un mesaj privat (Judecătorii 3:19-23)

• Înșelătorie (v. 19-20)
• Împărțirea dreptății (v. 21-23)

3. Recăpătarea păcii (Judecătorii 3:30)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Crezi că Dumnezeu îi înzestrează mai des pe oameni în mod neașteptat pentru o lucrare anume sau folosește, de obicei, abilitățile și experiența pe care le-au dobândit deja?
2. Este mai ușor să te supui Domnului de unul singur sau cu un grup de credincioși? De ce?
3. Ehud și-a folosit viclenia și capacitatea strategică pentru a-l învinge pe Eglon. Este potrivit să folosim strategii în viața noastră spirituală?
4. Cum influențează așteptările oamenilor modul în care primesc un mesaj? Ce anume face ca un mesaj să aibă impact?

APLICAȚII PRACTICE:

Împăratul Eglon a căzut răpus dintr-o singură lovitură, fără să apuce să opună rezistență. Lovitura fatală i-a fost dată de un om pe care nu-l considerase niciodată o amenințare. „Mesajul” tainic pe care Ehud spunea că îl aducea s-a dovedit a fi, de fapt, sentința de judecată pe care Dumnezeu a rostit-o prin eliberatorul lui Israel. Asuprirea poporului lui Dumnezeu luase sfârșit. Deși israeliții făcuseră din nou ce este rău înaintea Domnului, atunci când au strigat către El în necazul lor, Dumnezeu le-a răspuns cu credincioșie (Judecătorii 3:12, 15). Îndemânarea lui Ehud cu mâna stângă l-a pregătit în mod deosebit pentru această misiune. El și-a dezvoltat cu credincioșie această abilitate și a folosit-o cu curaj atunci când Dumnezeu l-a chemat să acționeze pentru poporul Israel.

La fel ca istoria tuturor judecătorilor lui Israel, povestea lui Ehud ilustrează ciclul care se repetă în viața poporului lui Dumnezeu după vremea conducerii lui Iosua. Prin judecători, Dumnezeu ne arată că dorește să lucreze împreună cu oamenii. Deși El este Cel care caută, mântuiește, împuternicește și răscumpără, de multe ori alege să-Și împlinească planurile prin oameni. Uneori găsește o persoană gata să răspundă chemării Sale (de exemplu, Isaia 6:8), alteori găsește pe cineva care ezită (de exemplu, Exodul 4:13), iar alteori nu găsește pe nimeni (Ezechiel 22:30).

În mediul creștin circulă o zicală: „Dumnezeu nu-i cheamă pe cei calificați, ci îi califică pe cei chemați.” Totuși, uneori Dumnezeu pregătește oameni pentru o lucrare cu mult înainte ca ei să știe la ce îi cheamă. Ehud a fost omul prin care Dumnezeu a pus capăt unei perioade de optsprezece ani de asuprire. El a pregătit totul cu grijă înainte de a acționa. Așteptarea planurilor Domnului reprezintă o expresie esențială a credinței și, uneori, pot trece ani până când El aduce izbăvirea. Până atunci, suntem chemați să rămânem credincioși, să ascultăm de poruncile Sale și să avem încredere că El lucrează chiar și atunci când încă nu vedem rezultatele.

SCOPUL LECȚIEI: să facem rezumatul consecințelor generației fără de credință din Israel, să comparăm punctele tari și cele slabe ale generației de israeliți care a trecut prin pustiu, ale generație care a intrat în țara promisă și ale generației judecătorilor.

TEXTUL LECȚIEI: Judecătorii 2:6-15

VERSETUL DE AUR: „Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului și au slujit baalilor.” (Judecătorii 2:11)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Iosua nu a avut un urmaș care să preia conducerea. După moartea lui, poporul lui Dumnezeu a devenit o confederație de seminții, fără un lider politic central (Judecătorii 21:25). Descendența comună, tradițiile și slujirea adusă lui Dumnezeu îi țineau uniți. Cu toate acestea, în perioada judecătorilor, israeliții au neglijat în mod repetat istoria care îi făcea un popor deosebit. Legământul lui Dumnezeu fusese dat tocmai pentru a le păstra vie amintirea lucrărilor Sale, însă ei s-au îndepărtat de El, ba chiar au ales de bunăvoie să-L părăsească. Astfel, au ajuns să semene tot mai mult cu popoarele din jur.

Nu cunoaștem autorul cărții Judecătorii, însă acesta ne dovedește o bună cunoaștere a cărților anterioare, în special Exodul și Deuteronomul. Cartea amintește relația lui Dumnezeu cu strămoșii lui Israel prin relatarea ieșirii din Egipt (Judecătorii 2:1, 12; 6:8–10; 11:13–27). De asemenea, vorbește despre conducerea lui Iosua (1:1; 2:6–8, 21–23), despre legământul lui Dumnezeu cu Israel (2:1–3, 20; 3:4; 5:5) și despre anumite acte de consacrare, cum ar fi jurământul nazireului (13:4–7; vezi și Numeri 6:1–21). Cartea subliniază învățăturile Legii date prin Moise, chemând poporul să-și aducă aminte de tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el (Deuteronomul 6; 8; 32:7–11). De asemenea, reamintește binecuvântările și blestemele legate de ascultarea sau neascultarea poporului (Deuteronomul 28:1–68).

Textul lecției de astăzi este luat din introducerea cărții, o scurtă trecere în revistă a istoriei care pregătește o avertizare spirituală. Ea oferă cadrul necesar pentru înțelegerea relatărilor despre judecătorii care urmează (Judecătorii 3:7–16:31). Cartea Judecătorii prezintă un ciclu repetitiv al păcatului, cunoscut adesea drept „ciclul din Judecătorii”: (1) o generație trece, (2) generația următoare uită cerințele lui Dumnezeu, (3) poporul se închină dumnezeilor falși, (4) Dumnezeu Se mânie, (5) israeliții ajung sub stăpânirea unor popoare străine, (6) în necazul lor strigă către Dumnezeu, (7) Domnul ridică un eliberator pentru ei, iar (8) pacea este din nou restabilită în țară (2:10–19). Pe scurt, acest ciclu poate fi rezumat astfel: păcat, suferință, strigăt către Dumnezeu și salvare.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Adunarea unei generații (Judecătorii 2:6-9)

• Iosua dă drumul poporului (v. 6-7)
• Iosua moare (v. 8-9)

2. Crește o nouă generație (Judecătorii 2:10-15)

• Nesupunere (v. 10-13)
• Poporul este învins (v. 14-15)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ne putem trăi credința singuri sau este necesar să facem parte dintr-o comunitate creștină oficială pentru a putea spune că suntem credincioși supuși lui Dumnezeu?
2. Ce legătură există între închinarea față de Dumnezeu și slujirea lui Dumnezeu?
3. Ce facem pentru a modela înțelegerea, credința, viața de credință și alegerile morale ale generației tinere?
4. Ce unelte ne-a dat Domnul pentru a depăși ispita de a ne închina la dumnezei falși? Ce strategii vei aplica în viața ta personală pentru a te proteja?

APLICAȚII PRACTICE:

Se poate spune că generația mai în vârstă poartă sau nu o parte din vină pentru că nu și-a educat suficient de bine urmașii (Deuteronomul 6:20–25). Totuși, alegerea de a-L urma pe Dumnezeu trebuie făcută și trăită de fiecare persoană în parte. Din nefericire, oamenii sunt nestatornici și înclinați spre păcat. Luăm decizii greșite și nu reușim să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu. La fel ca israeliții, ne luptăm să facem ceea ce este bine și adesea ajungem prinși într-un cerc vicios al eșecurilor.

Cartea Judecătorii descrie o serie de astfel de cicluri descendente, care ilustrează foarte bine această problemă. Oriunde trăiește poporul lui Dumnezeu, există ispita de a prelua aspectele negative ale culturii înconjurătoare. Aceste influențe culturale tind să ne îndepărteze de credincioșia față de Dumnezeu. Ele ne întunecă judecata și ne afectează capacitatea de a lua decizii bune. Ajungem să cădem atunci când Cuvântul lui Dumnezeu nu ocupă un loc de frunte în mintea noastră și relația cu El nu mai este o prioritate. Ce faci pentru a te proteja de influențele păcătoase ale culturii din jurul tău? Cum poți ajuta și generația următoare să le facă față?

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat at avertizări și mărturiei aduse de Iosua lui Israel, să comparăm angajamentele din legămintele relatate în Deuteronomul 29:1-20 și Iosua 24:18-27 și să ne formulăm oficial propria dedicare față de Dumnezeu. 

TEXTUL LECȚIEI: Iosua 24:18-27

VERSETUL DE AUR: „Depărtați dumnezeii cărora le-au slujit părinții voștri dincolo de râu și în Egipt și slujiți Domnului.” (Iosua 24:14b)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Până la momentul evenimentelor din lecția de astăzi, israeliții învinseseră deja diferite alianțe ale împăraților canaaniți (Iosua 10:28–12:24). Totuși, unele părți ale țării rămăseseră necucerite (13:1–5). În ciuda acestui fapt, Domnul i-a poruncit lui Iosua să împartă țara între semințiile lui Israel (13:8–19:51). Repartizând țara încă din acest moment, Iosua și-a arătat încrederea că Dumnezeu va continua să alunge celelalte popoare și că va rămâne credincios promisiunilor făcute lui Israel (vezi 23:4–5).

A doua parte a cărții Iosua îl prezintă pe Iosua ajuns la vârsta bătrâneții (Iosua 13:1; 23:1). Se estimează că avea în jur de 85 de ani (14:10). Țara și poporul se bucurau de o perioadă de pace. Conducătorul vârstnic adună liderii lui Israel pentru ceea ce se consideră a fi ultimul său discurs. Se pare că nu a fost chiar atât de final, deoarece Iosua a trăit până la vârsta de 110 ani (24:29). Discursul acesta a fost rostit la Sihem, în regiunea deluroasă din centrul Canaanului, între munții Ebal și Garizim (vezi și Deuteronomul 27:11–13; Iosua 8:30).

În acest discurs, Iosua a trecut în revistă felul în care Dumnezeu a purtat de grijă poporului Său, credincioșia Domnului, eliberarea lor din Egipt și, în cele din urmă, biruințele obținute în Canaan (Iosua 24:1–13). Această recapitulare a istoriei avea un scop clar: să-i îndemne pe israeliți să se închine lui Dumnezeu ca Domn unic (24:14). Discursul s-a încheiat cu o ceremonie de reînnoire a legământului, făcând trimitere la legământul încheiat la Sinai (Exodul 19–24; Deuteronomul 5–6).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. El este Dumnezeul nostru (Iosua 24:18-24)

• Eliberare divină (v. 18)
• Avertizare (v. 19-20)
• Jurământ de slujire (v. 21-24)

2. Mărturisire (Iosua 24:25-27)

• Promisiunea supunerii (v. 25)
• Piatra dării de socoteală (v. 26-27)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce pași vei face pentru a căuta sfințenia, în lumina identității tale de om care aparține unui Dumnezeu sfânt?
2. Care sunt dumnezeii falși ai culturii noastre contemporane care concurează cu dedicarea noastră față de Dumnezeu?
3. De ce este, uneori, foarte dificil să ne predăm inima lui Dumnezeu pe deplin, deși ne-am declarat public credința?
4. Cum putem sublinia mai clar declarația noastră de credință, atât în public, cât și în viața noastră personală?

APLICAȚII PRACTICE:

Merită să remarcăm faptul că numele Iosua și Isus provin din același verb ebraic, care înseamnă „a salva”. Iosua i-a condus pe israeliți în țara promisă, Canaan. Domnul Isus, „Căpetenia mântuirii noastre” (Evrei 2:10), ne conduce spre țara promisă nouă, adică viața veșnică alături de Dumnezeu. Și meditând la cuvintele lui Iosua și la chemarea lui de a ne dedica Domnului, nu este greu să observăm asemănările cu învățătura Domnului Isus despre ce înseamnă să fii ucenicul Său (Luca 14:25–33).

Pentru noi, a ne dedica slujirii lui Dumnezeu înseamnă să-L recunoaștem pe Domnul Isus ca Domn și să ne dovedim această dedicare printr-o slujire credincioasă. La fel ca israeliții cărora li s-a adresat Iosua, și noi trebuie să respingem „dumnezeii” care ne pot slăbi devotamentul față de Domnul. Acești dumnezei nu sunt, de obicei, statui sau chipuri ale unor zeități păgâne, ci atașamentul față de lucruri precum statutul, bogăția, prestigiul sau confortul, care pot ajunge să ne îndepărteze inima de Domnul. Fiecare dintre noi se lasă prins uneori de această ispită. Cum putem recunoaște astfel de situații în viața noastră?

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al cunoștințelor pe care le aveau Rahav și locuitorii Ierihonului despre Dumnezeu, să explicăm cum a influențat-o pe Rahav ceea ce știa despre Dumnezeu – lucru care a dus la capturarea Ierihonului – și să ne amintim de o situație în care Dumnezeu a folosit o persoană neobișnuită pentru a-Și împlini planurile.  

TEXTUL LECȚIEI: Iosua 2:8-13; 6:16-17

VERSETUL DE AUR: „Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea și tot ce se află în ea, dar să lăsați cu viață pe curva Rahav și pe toți cei ce vor fi cu ea în casă, pentru că a ascuns pe solii pe care-i trimiseserăm noi.” (Iosua 6:17)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

După patruzeci de ani de pribegie prin pustiu, israeliții se aflau în pragul traversării Iordanului pentru a intra în țara promisă. Moise murise, iar noul conducător, Iosua, a început cucerirea țării trimițând două iscoade într-o misiune de recunoaștere pentru a cerceta țara Canaanului în general și cetatea Ierihonului în mod special (Iosua 2:1). Pe vremea când Moise conducea poporul, Domnul poruncise trimiterea a douăsprezece iscoade în țară (Numeri 13), iar Iosua însuși fusese una dintre ele (13:8; 14:6, 30, 38 etc.). De această dată însă, decizia de a trimite iscoadele i-a aparținut, cel mai probabil, lui Iosua. Fără îndoială, el dorea să afle mai multe despre fortificațiile Ierihonului și despre locuitorii cetății. În lumea antică, cetățile erau construite în locuri care ofereau trei avantaje importante: posibilități de apărare, acces la surse de apă și acces la rute comerciale. Ierihonul nu făcea excepție.

Cetatea Ierihon menționată în Vechiul Testament era situată la nord-vest de Marea Moartă și la aproximativ opt kilometri vest de râul Iordan. În zonă existau izvoare de apă dulce, care făceau ca regiunea să fie roditoare în mijlocul pustiei. Din această cauză, Ierihonul era cunoscut și sub numele de „cetatea finicilor” (Deuteronomul 34:3; 2 Cronici 28:15). Descoperirile arheologice arată că Ierihonul a existat în mai multe amplasamente de-a lungul timpului, deoarece cetatea a fost reconstruită în diferite perioade ale istoriei (compară cu Iosua 2:1; 6:26; 8:2; Judecători 3:13; 2 Împărați 2:4). Complexul construit de Irod este menționat în Noul Testament (de exemplu, Marcu 10:46; Luca 19:1). Orașul modern Ierihon cuprinde mai multe dintre aceste situri antice.

Iscoadele israelite au intrat în Ierihon și au ajuns la casa unei femei pe nume Rahav. Textul o numește „curvă” (Iosua 2:1). Termenul ebraic folosit aici are o gamă mai largă de sensuri și poate desemna atât o prostituată, cât și o hangiță. Secole mai târziu, autorii Noului Testament, care au scris în limba greacă, au numit-o prostituată (Evrei 11:31; Iacov 2:25). Indiferent de ocupația ei, Rahav era o femeie independentă, care dispunea de anumite resurse financiare. Casa ei putea fi asemănătoare unui han sau unei mici pensiuni din zilele noastre.

Putem doar presupune de ce au ales iscoadele să meargă la Rahav. Este posibil ca acest lucru să se fi datorat unuia sau mai multor motive: (1) prezența unor străini în casa ei nu ar fi atras atenția, (2) amplasarea casei pe zidul cetății putea facilita o eventuală scăpare în caz de pericol și/sau (3) Domnul i-a călăuzit acolo deoarece Rahav era o femeie înțeleaptă, care începea să creadă în Dumnezeul lui Israel.

Totuși, prezența iscoadelor nu a trecut neobservată. În timpul cercetărilor care au urmat, Rahav l-a mințit pe împărat și i-a trimis pe urmăritori în direcția greșită (Iosua 2:2-7). Textul lecției noastre începe în momentul în care Rahav își dezvăluie motivele pentru care a ales să ascundă iscoadele israelite.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Reputația Domnului (Iosua 2:8-13)

• Cuprinși de teamă (v. 8-9)
• Inimi descurajate (v. 10-11)
• Jurământ de bunăvoință (v. 12-13)

2. Victoria Domnului (Iosua 6:16-17)

• Ultima etapă (v. 16)
• Rezultatele (v. 17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Au fost situații în viața ta în care ai simțit că Dumnezeu lucrează, înainte ca alții să-și dea seama?
2. Ce relatări despre puterea lui Dumnezeu — fie din Scriptură, fie din propria ta experiență — ți-au aprofundat înțelegerea despre identitatea Lui? 
3. Ce „dumnezei” mai mici (idoli, distrageri sau priorități greșite) tind să concureze cu locul pe care Dumnezeu ar trebui să-l aibă în viața ta?
4. Când ți-a cerut Dumnezeu să acționezi prin credință înainte de a vedea rezultatele?

APLICAȚII PRACTICE:

Credința și curajul lui Rahav rămân un exemplu pentru poporul lui Dumnezeu și astăzi. Autorul Epistolei către Evrei amintește credința ei, evidențiată prin faptul că i-a primit și i-a ocrotit pe iscoade (Evrei 11:31). De asemenea, Iacov laudă faptele ei și o numește „neprihănită” (Iacov 2:25). Evanghelia după Matei o menționează ca strămoașă a împăratului David și, în cele din urmă, a Domnului Isus Mesia (Matei 1:5-6, 16).

Când analizăm relatarea despre Rahav, iscoadele israelite și distrugerea Ierihonului, constatăm răsturnarea multor așteptări ale noastre. Nu ne-am aștepta ca o femeie din Ierihon să ofere adăpost unor iscoade israelite. De asemenea, nu ne-am imagina că o strategie bazată pe marș, strigăte și sunetul trâmbițelor ar putea duce la cucerirea unei cetăți.

Însă Dumnezeu lucrează adesea în moduri neașteptate. Data viitoare când te va chema să faci un pas pe care nu îl înțelegi pe deplin, cum vei reacționa? Îți vei îndrepta privirea spre propriile slăbiciuni sau spre puterea Lui?

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm expresiile și contextele dificile ale pasajelor, să explicăm în ce fel au contribuit faptele lui Iosua la primirea moștenirii de la Dumnezeu și să discutăm provocările pe care le presupune textul acesta pentru cititorii zilelor noastre. 

TEXTUL LECȚIEI: Iosua 11:6-9, 16-23

VERSETUL DE AUR: „Căci Domnul a îngăduit ca popoarele acelea să-și împietrească inima și să lupte împotriva lui Israel, pentru ca Israel să le nimicească cu desăvârșire, fără să aibă milă de ele, și să le nimicească, după cum poruncise lui Moise Domnul.” (Iosua 11:20)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Contextul istoric

După traversarea Iordanului (vezi Lecția 2), Iosua a condus poporul Israel în campania de cucerire a țării Canaan. Aceasta a inclus victoriile de la Ierihon (Iosua 6; vezi Lecția 4) și Ai (Iosua 8:1-29). Totuși, israeliții au fost înșelați de gabaoniți și au încheiat cu ei un legământ pe care nu ar fi trebuit să-l facă (Iosua 9). Atât în cazul cetății Ai, cât și în cel al gabaoniților, deciziile lui Iosua au scos la iveală o slăbiciune spirituală importantă: tendința de a lua anumite hotărâri fără să caute mai întâi călăuzirea Domnului (Iosua 7:3-5; 8:1; 9:14-15). Cu toate acestea, Dumnezeu a continuat să lucreze prin Iosua și prin poporul Său. Astfel, israeliții au învins numeroși împărați și armatele lor în partea de sud a Canaanului (10:16-43).

Auzind despre înaintarea israeliților, conducătorii din nordul Canaanului au format o alianță împotriva lor (Iosua 11:1-5). Deși fiecare dintre acești conducători era numit „împărat”, regatele lor erau relativ mici și nu dispuneau de o mare putere militară. De aceea, au ales să se unească, convinși că împreună vor putea forma o forță suficient de puternică pentru a opri înaintarea lui Israel. Din punct de vedere omenesc, planul lor părea să aibă șanse de reușită.

Contextul literar

Cartea Iosua face parte din secțiunea Vechiului Testament cunoscută sub numele de Cărțile Istorice, care cuprinde douăsprezece cărți. O relatare istorică bine construită urmărește atât desfășurarea evenimentelor, cât și dezvoltarea personajelor implicate. Cartea Iosua nu face excepție de la acest principiu. Multe dintre relatările acestei cărți evidențiază unitatea poporului Israel și ascultarea lui de Dumnezeu. Alte relatări scot în evidență situațiile în care poporul a ales neascultarea și consecințele care au urmat (de exemplu, Iosua 7). Împreună, aceste episoade transmit mesajul central al cărții: atunci când israeliții au ascultat de Dumnezeu, au avut succes în luarea în stăpânire a țării promise, iar identitatea lor ca popor al lui Dumnezeu a fost consolidată.

În același timp, cititorii de astăzi pot privi cartea Iosua ca pe o mărturie despre Dumnezeu și lucrarea Sa în viața oamenilor. Ea descoperă puterea răscumpărătoare a lui Dumnezeu în ciuda păcatului omenesc. Uneori, relatarea prezintă oameni aflați în situații de profundă decădere spirituală înainte ca Dumnezeu să intervină în viața lor. Deși aceste detalii nu sunt plăcute, ele scot și mai mult în evidență măreția lucrării lui Dumnezeu. Cu cât transformarea este mai mare, cu atât harul și puterea lui Dumnezeu strălucesc mai clar.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. În fața apelor (Iosua 11:6-9)

• Asigurarea Domnului (v. 6)
• Acțiunea lui Iosua (v. 7)
• Puterea lui Dumnezeu (v. 8)
• Ascultarea lui Iosua (v. 9)

2. În țară (Iosua 11:16-23)

• Purtarea războiului (v. 16-19)
• Inimi împietrite (v. 20)
• O victorie aparte (v. 21-22)
• Moștenire integrală (v. 23)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Îți amintești un moment în care ai simțit că Dumnezeu te încurajează „să nu te temi”?
2. Cum ai răspunde cuiva care vede în versetul Iosua 11:8 o dovadă că Dumnezeu este violent sau lipsit de dragoste?
3. Cum ne putem păzi de împietrirea inimii față de Dumnezeu?
4. Ce aspecte ale lecției de astăzi li s-ar putea părea dificile sau tulburătoare cititorilor contemporani ai cărții Iosua?

APLICAȚII PRACTICE:

Relatările Scripturii despre cucerirea Canaanului creează întrebări și nedumeriri pentru cititorii de astăzi. Violența extremă, războiul nimicitor și distrugerea fără cruțare a cetăților și a locuitorilor lor ne pun la încercare sensibilitățile. Ne întrebăm de ce Dumnezeu nu doar că a îngăduit astfel de lucruri, ci chiar le-a poruncit.

Totuși, atunci când citim aceste relatări, este important să ținem seama de contextul în care au fost scrise. Aceste texte despre război nu trebuie înțelese ca o glorificare a distrugerii și a violenței. Ele au fost scrise pentru poporul Israel într-un anumit moment al istoriei sale, pentru a-i aminti cât de importantă era păstrarea curăției spirituale în țara pe care le-o dăduse Dumnezeu.

Păcatul canaaniților întinase țara, iar dacă ei ar fi rămas acolo, practicile lor păgâne i-ar fi putut duce și pe alții în păcat (Numeri 33:55-56). De aceea, influența lor corupătoare trebuia îndepărtată, pentru ca Dumnezeu să pregătească un loc în care scopul și prezența Sa sfântă să fie stabilite. Acest plan avea în vedere, în cele din urmă, venirea lui Mesia în lume. Oare și tu privești astfel evenimentele greu de înțeles din istoria mântuirii?

ISRAEL ÎȘI AMINTEȘTE LUCRĂRILE LUI DUMNEZEU

SCOPUL LECȚIEI: să descriem gestul de amintire făcut de Iosua la Ghilgal, să comparăm felul în care a trecut poporul Iordanul cu modul în care a trecut Marea Roșie (Exodul 14) și să planificăm să ne amintim de faptele de credincioșie ale lui Dumnezeu. 

TEXTUL LECȚIEI: Iosua 4:14-24

VERSETUL DE AUR: „Când vor întreba copiii voștri într-o zi pe părinții lor: ‘Ce înseamnă pietrele acestea?’, să învățați pe copiii voștri și să le spuneți: ‘Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat.’” (Iosua 4:21b-22)

CONTEXTUL LECȚIEI:

După moartea lui Moise și a generației sale, conducerea poporului Israel a trecut în mâinile lui Iosua (vezi Numeri 27:12-23). Detaliile acestei tranziții de la Moise la Iosua au fost prezentate în contextul lecției anterioare.

Între textul studiat săptămâna trecută (Iosua 1:1-11) și cel al lecției de astăzi au avut loc câteva evenimente importante. Înainte de intrarea în țara Canaanului, Iosua a trimis niște iscoade să cerceteze țara și, în mod special, cetatea Ierihonului (2:1). Viața acestor iscoade a fost salvată de Rahav, o femeie canaanită din Ierihon (2:2-22; vezi Lecția 4). După întoarcerea lor, iscoadele i-au raportat lui Iosua că Domnul le va da cu siguranță biruință asupra țării (2:24).

Încurajat de această veste, Iosua a condus poporul de la Șitim până la râul Iordan, aflat la aproximativ opt kilometri spre vest, unde au rămas timp de trei zile (Iosua 3:1-2). Ne-am putea întreba de ce a fost nevoie de o perioadă atât de lungă de așteptare după un drum care, probabil, nu a durat mai mult de câteva ore. Un posibil răspuns ține de numărul impresionant al oamenilor implicați. Un recensământ anterior arată că erau peste 600.000 de bărbați cu vârsta de peste douăzeci de ani (Numeri 26:2, 51). Dacă adăugăm femeile și copiii, numărul total putea fi de câteva ori mai mare. Era nevoie de timp pentru transmiterea instrucțiunilor și pentru coordonarea unui grup atât de numeros de oameni (Iosua 3:1-6).

A urmat apoi traversarea miraculoasă a râului Iordan. Fiecare minune pe care Dumnezeu o făcea avea scopul de a confirma înaintea poporului că El era cu Iosua și cu israeliții (Iosua 3:7).

Preoții care purtau chivotul legământului au mers înaintea poporului și au intrat în apele Iordanului. În acel moment, apele din amonte s-au oprit, exact așa cum spusese Iosua (Iosua 3:14-16). Atâta timp cât preoții și chivotul au rămas în albia râului, israeliții au putut traversa pe uscat. După aceea, Iosua a ales doisprezece bărbați, câte unul din fiecare seminție, și le-a poruncit să ia fiecare câte o piatră din mijlocul albiei uscate a Iordanului (4:1-3). Aceste pietre au fost așezate ca un semn de aducere aminte pentru generațiile viitoare, astfel încât poporul să nu uite niciodată cum i-a izbăvit Domnul în acel loc (4:6-7).

La începutul lecției de astăzi, aproape toți israeliții trecuseră deja Iordanul pe uscat. Singurii care nu încheiaseră încă traversarea erau preoții care purtau chivotul legământului, aceștia urmând să iasă ultimii din albia râului (Iosua 4:10-13).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Mesajul lui Dumnezeu (Iosua 4:14)

• Reputația lui Iosua (v. 14a)
• Reacția poporului (v. 14b)
• Încuviințare și vestire (v. 4-5)

2. Ocrotirea Domnului (Iosua 4:15-18)

• Porunca dată preoților (v. 15-17)
• Ducerea chivotului (v. 18)

3. Promisiunile lui Dumnezeu (Iosua 4:19-24)

• Un loc sfințit (v. 19)
• Pietre cu însemnătate (v. 20-23)
• Puterea Domnului (v. 24)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum a lucrat Dumnezeu în mod miraculos în viața ta pentru a te conduce la următoarea etapă a planului Său?
2. Cum le vorbești în mod intenționat generațiilor mai tinere despre credința ta în Dumnezeu și despre harul Său transformator?
3. Care sunt asemănările și deosebirile dintre trecerea israeliților prin Iordan și trecerea lor prin Marea Roșie?
4. Ce fel de piatră de aducere aminte ai putea crea pentru a-ți aminti și a celebra lucrarea lui Dumnezeu în viața ta? În ce fel îndeplinesc botezul și Cina Domnului rolul unor astfel de pietre?

APLICAȚII PRACTICE:

Construim diferite monumente și memoriale pentru a comemora lideri importanți, evenimente istorice și realizări deosebite. Dar cât de des ridicăm monumente care să ne ajute să ne amintim și să celebrăm lucrarea lui Dumnezeu?

Scriptura ne oferă numeroase exemple de oameni care au ridicat memoriale pentru a-și aminti și a sărbători credincioșia lui Dumnezeu. Aceste memoriale au luat forme diferite: monumente fizice (de exemplu, Geneza 28:18-22), sărbători și ceremonii sfinte (de exemplu, Exodul 12:14) sau zile speciale de aducere aminte (de exemplu, Exodul 20:8-11). Deși diferite ca formă, toate aveau același scop: să păstreze vie amintirea lucrării și credincioșiei lui Dumnezeu.

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut Iosua ca lider al poporului a fost să ridice monumentul de la Ghilgal. Înainte de a merge mai departe în țara promisă, poporul s-a oprit pentru a-și aminti cum le deschisese Dumnezeu o cale prin Iordan.

Observați ordinea evenimentelor: (1) Dumnezeu poartă de grijă și lucrează în favoarea poporului Său; (2) poporul își face timp să-și amintească și să celebreze lucrarea Lui; (3) apoi merge mai departe. Urmăm și noi acest model sau trecem prea repede peste al doilea pas?

Dacă suntem atenți, vom descoperi multe momente în care Dumnezeu a lucrat în viața noastră și ne-a purtat de grijă. Atunci când recunoaștem aceste intervenții ale Sale, putem crea propriile noastre modalități de aducere aminte. Poate că nu vom ridica monumente din piatră, dar există multe alte feluri prin care putem păstra vie amintirea credincioșiei lui Dumnezeu și Îi putem mulțumi pentru ceea ce a făcut pentru noi.

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al circumstanțelor folosite de Dumnezeu pentru a aduce Vestea Bună a Domnului Isus în gospodăria Lidiei, să explicăm de ce erau atât de importante gesturile de ospitalitate pentru creștinii secolului întâi și să ne creăm un plan de exersare a propriului simț ospitalier ca latură a mărturiei noastre personale.

TEXTUL LECȚIEI: Fapte 16:11-15, 40

VERSETUL DE AUR: „După ce a fost botezată, ea și casa ei, ne-a rugat și ne-a zis: „Dacă mă socotiți credincioasă Domnului, intrați și rămâneți în casa mea.” Și ne-a silit să intrăm.” (Fapte 16:15).

CONTEXTUL LECȚIEI:

Începând cu Faptele Apostolilor 13:1, cartea Faptele Apostolilor își îndreaptă atenția asupra călătoriilor misionare ale apostolului Pavel. Biserica din Antiohia i-a trimis pe Pavel și Barnaba să ducă Evanghelia dincolo de granițele acelui oraș din Siria, în regiunile Ciprului, Pisidiei, Pamfiliei și Galatiei. Această lucrare este cunoscută, de obicei, ca prima călătorie misionară a lui Pavel (Faptele Apostolilor 13:1–14:28).

În cea de-a doua călătorie misionară (Faptele Apostolilor 15:36–18:22), Pavel și Sila au revizitat locurile în care fuseseră anterior, dar au mers și mai departe, spre vest, către provincia romană Asia. Totuși, această călătorie era cât pe ce să fie compromisă chiar de la început. Pavel și Barnaba au avut o neînțelegere serioasă cu privire la oportunitatea de a-l lua cu ei pe Ioan Marcu, ruda lui Barnaba (Coloseni 4:10). În urma acestui dezacord, cei doi s-au despărțit și au format două echipe. Barnaba și Ioan Marcu s-au întors în Cipru (Faptele Apostolilor 15:39), locul de origine al lui Barnaba (4:36), în timp ce Pavel l-a ales pe Sila, un conducător respectat al bisericii (15:22), pentru a-l însoți în lucrare (15:40-41).

Pavel a ajuns apoi în Listra, unde l-a întâlnit pe Timotei și l-a invitat să se alăture echipei misionare (Faptele Apostolilor 16:1-5). Împreună au călătorit prin regiunile Frigia și Galatia, ajungând în cele din urmă la Troa, un oraș-port situat la extremitatea nordică a Mării Egee. Acolo, Pavel a avut o vedenie în care un bărbat din Macedonia îl ruga să vină și să-i ajute pe oamenii din acea regiune (16:8-10). În acest punct al celei de-a doua călătorii misionare a lui Pavel începe lecția noastră de astăzi. Ne aflăm în jurul anului 50 d.Cr., la aproximativ cincisprezece ani după întâlnirea lui Pavel cu Domnul Isus cel înviat. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Întâlniri încurajatoare (Fapte 16:11-15)

• Călătoria de la Troa (v. 11-12)
• Întâlnirea cu Lidia (v. 13-14)
• Credință și botez (v. 15)

2. Ospitalitate sinceră (Fapte 16:40)

• Ieșirea din temniță (v. 40a)
• Un adăpost sigur (v. 40b)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum poate biserica ta să-și îmbunătățească lucrarea față de credincioșii ale căror profesii presupun călătorii frecvente? 
2. Ai avut vreodată un moment în care ai simțit că Dumnezeu îți deschide inima către ceva nou? Cum ai răspuns? 
3. Cum poți fi mai proactiv atunci când vine vorba să-i primești și să-i slujești pe cei din jur, atât în biserică, cât și în comunitatea în care trăiești? 

APLICAȚII PRACTICE:

Gesturile de ospitalitate sunt o mărturie vie a puterii transformatoare a Evangheliei. Ospitalitatea este, în esență, dragostea pusă în practică. Atunci când arătăm ospitalitate, ne exprimăm dragostea față de Dumnezeu și față de cei din jur.

Lidia este un exemplu frumos în această privință. Ea și-a deschis casa și a oferit un loc primitor unde oamenii se puteau aduna, puteau lua masa împreună, se puteau bucura de părtășie și rugăciune și puteau auzi vestea bună despre Domnul Isus Cristos. Dacă ne imaginăm lucrarea lui Pavel în Filipi fără ospitalitatea Lidiei, observăm că el nu ar fi avut un loc din care să slujească și nici un loc unde să se întoarcă după eliberarea din închisoare.

În lumea de astăzi, ospitalitatea nu înseamnă neapărat să găzduiești misionari, deși aceasta este una dintre modalitățile prin care poate fi exprimată. Ea poate însemna să inviți la masă persoane noi din biserică, să oferi un loc pentru părtășie și rugăciune sau pur și simplu să fii atent la nevoile celor care locuiesc lângă tine.

Ospitalitatea nu ar trebui niciodată să fie folosită pentru a atrage atenția asupra noastră sau pentru a-i impresiona pe alții. Ea trebuie să fie o expresie sinceră a dragostei care izvorăște din cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu: mântuirea primită prin credința în Domnul Isus Cristos. Lidia a experimentat această dragoste transformatoare și apoi a folosit ospitalitatea pentru a binecuvânta viața altora. Cum îți vei folosi tu ospitalitatea pentru a face o diferență în viața celor din jurul tău?