Romanian Baptist Association of USA and Canada

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm cele șapte pasaje ale Vechiului Testament despre care vorbește Pavel, să spunem pe scurt în ce fel întăresc aceste citate argumentul lui Pavel și să vorbim despre responsabilitatea noastră în lumina versetelor 14-15.

TEXTUL LECȚIEI: Romani 10:1-17

VERSETUL DE AUR: „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.” Romani 10:9

CONTEXTUL LECȚIEI:

Totuși, cât de cuprinzătoare este vestea cea bună a lui Isus Mesia? Întreaga Epistolă către Romani încearcă să răspundă la această întrebare. Romani 1-8 ne pune la dispoziție dovada că avem nevoie de îndurarea lui Dumnezeu, dar vorbește și despre cuprinderea îndurării lui Dumnezeu, oferită tuturor celor care se încred în El cu viața lor. Dumnezeu a propovăduit mântuirea pentru toți cei care cred (vezi Romani 1:16-17). Evanghelia harului a ieșit la lumină pentru toți. Extinderea mântuirii lui Dumnezeu către neamuri nu îi exclude pe evrei. Capitolele 9-11 duc discuția mai departe, vorbind despre soarta Israelului. Profunzimea dragostei lui Dumnezeu se extinde asupra Israelului, dar și a neamurilor (11:33-36).

Romani 10 reflectă asupra speranței lui Pavel că vestea cea bună că Isus este Mesia și Domn va veni și la poporul său evreu. Dumnezeu a promis mântuirea lui Israel și Își ține tot timpul promisiunile. Prin urmare, făgăduința mântuirii trebuie să vină și la Israel. Separarea radicală dintre evrei și creștini nu a avut loc decât la câteva generații după moartea lui Pavel. Pavel însuși nu a folosit niciodată în scrierile sale cuvântul „creștin”, chiar dacă acesta începuse să circule în biserică. Probabil că nu și-a închipuit secolele de ostilitate care aveau să urmeze între cele două grupări, la fel cum nu și-a închipuit nici obiceiul celor care se considerau creștini de a-i batjocori și chiar de a-i persecuta pe evrei. Scindarea gravă pe care a experimentat-o Pavel și despre care a scris era între evrei (fie ei urmași ai lui Cristos sau nu) și neamuri (fie ei oameni cu frică de Dumnezeu sau nu). Evanghelia împăcării și a păcii în Cristos ajunge la toți, lucru care lasă ca Dumnezeu să-Și țină promisiunea veche făcută lui Israel și să-i adauge pe cei din rândul neamurilor la comunitatea credincioșilor. 

STRUCTURA LECȚIEI: 

1. Rugăciunea lui Pavel (Romani 10:1-4)

• Dorința inimii (v. 1)
• Râvnă fără pricepere (v. 2-3)
• Cristos și Legea (v. 4)

2. Cuvântul Mântuirii (Romani 10:5-13)

• Neprihănirea prin credință (v. 5-8)
• Credința în Dumnezeu (v. 9-10)
• Credința îi include pe toți (v. 11-13)

3. Predicarea duce la credință (Romani 10:14-17)

• Cum vor auzi? (v. 14-15)
• Cine a crezut? (v. 16-17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Faci parte dintr-o lume plină de oameni nemântuiți, dar pe care ai vrea să-i vezi mântuiți. Cum îți permite statutul tău în această lume să le fii martor al Veștii Bune, așa cum nu ar putea-o face o persoană din afară?
2. Ai experimentat vreodată râvna fără pricepere? Există situații în care râvna fără pricepere are nevoie doar de mai multă vreme și experiență, nu de intervenție? 
3. Cum ții Cuvântul aproape de tine, în gura ta și în inima ta?

APLICAȚII PRACTICE: 

Mântuirea este oferită prin predicarea Cuvântului ca mesaj al speranței și al așteptării. Dumnezeu este pentru noi și vrea să fie cu noi. Atunci când ne punem încrederea în această ofertă, putem primi o viață plină de nădejde în bucurie, lucru pe care Biblia îl numește mântuire. Viața aceasta începe acum și va dura o veșnicie. 

În Romani 10, Pavel vorbește despre cei care strigă către Dumnezeu, cei care Îl mărturisesc pe Isus ca Domn, primind astfel mântuirea. Asemenea prorocilor lui Israel, care au îndemnat poporul să se întoarcă de la rele spre bine, Pavel face o legătură directă între cuvintele spuse de oameni și voința lui Dumnezeu de a mântui. Cuvintele trebuie spuse cu sinceritate, însă în drama mântuirii, actorul principal este Dumnezeu. Predicarea atinge în profunzime, asemenea rugăciunii, îndemnându-ne să căutăm să ne conformăm dorințele potrivit dorințelor lui Dumnezeu. Predicarea trebuie să fie plină de nădejde, invitându-i pe toți cei care o ascultă să-și pună încrederea într-un Dumnezeu plin de har. 

Dorința de ascultare vine din dragostea profundă a lui Dumnezeu pentru creație. În adevăr, Dumnezeu a creat inițial lumea în dragoste și susține și acum creația Sa tot în aceeași dragoste. Într-un mediu al dragostei, omenirea care este lipsită de acest sentiment și care strigă după ajutor primește un bun Ascultător. 

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm ce primesc creștinii prin credință, să comparăm și să facem deosebirea între reconcilierea cu Dumnezeu și reconcilierea între oameni și să ne propunem să împărtășim cu un necredincios o poveste personală despre cum era viața noastră înainte și cum a fost după împăcarea lui Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: Romani 5:1-11

VERSETUL DE AUR: „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Romani 5:1

CONTEXTUL LECȚIEI:

Romani 5 depinde complet de analiza precedentă a lui Pavel despre reacția omenească la mesajul evanghelic din Romani 4., Pavel spunea că, potrivit experienței lui Avraam adevărata temelie a relației cu Dumnezeu este încrederea în făgăduințele Sale – cu alte cuvinte, credința. Capitolul 5 reprezintă o extensie a acestei argumentări. 

Textul lecției de astăzi ne oferă un argument important pentru faptul că ucenicii lui Isus își clădesc viața cu încredere în făgăduințele lui Dumnezeu, dar că, în ciuda acestui lucru, se confruntă cu greutăți. Cei care suferă se pot întreba dacă a venit sau nu vremea cea nouă a îndurării lui Dumnezeu. În trecut, prorocii arătau faptul că anumite greutăți se datorau judecății lui Dumnezeu pentru păcat (exemplu: Numeri 14:20-23; Ieremia 21:4014). Să fie suferința creștinului tot un rezultat al judecății lui Dumnezeu?

În altă parte, Pavel vorbea despre propria sa suferință ca dovadă a lucrării lui Dumnezeu în viața lui (2 Corinteni 4:7-12; 11:23-30). Pavel avea să fie executat la Roma, în anul 67 sau 68 d.Cr. După socoteala lui, și aceasta a fost tot o ocazie de a fi asemenea lui Cristos (Filipeni 1:21; 3:7-11). Transformarea pentru a fi asemenea lui Cristos include anumite etape, printre care o nouă înțelegere a suferinței, reconcilierea, o prietenie tot mai profundă cu Dumnezeu și în cele din urmă, salvarea din lațul păcatului și al morții. Pavel cercetează fiecare dimensiune a acestor înrâuriri în textul nostru de astăzi. 

STRUCTURA LECȚIEI: 

1. Efectele justificării (Romani 5:1-5)

• Pace cu Dumnezeu (v. 1)
• Intrarea în starea de har (v. 2)
• Domeniul de aplicare  (v. 3-5)

2. Efectele crucii (Romani 5:6-11)

• Împăcarea cu Dumnezeu (v. 6-10)
• Ne bucurăm (v. 11)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum trăiești pacea cu Dumnezeu? Care sunt obiceiurile pe care le-ai putea ajusta în așa fel încât să experimentezi mai profund statutul tău de împăcare cu Dumnezeu?
2. Ce fel de rol joacă „bucuria în necazuri” în generarea caracteristicilor înșirate de Pavel în versetul 5:3?
3. Care este cea mai mare jertfă pe care a-i face-o pentru o persoană pe care o cunoști și pe care o iubești? Ce jertfă ai face în numele unui om pe care nu îl cunoști? Dar pentru un om pe care îl consideri dușman?

APLICAȚII PRACTICE: 

Toate societățile omenești consideră că anumite fapte sunt respectabile, în vreme ce altele sunt rușinoase, existând mai multe grade între cele două extreme – onoare și rușine. Pentru că urmau un Mesia răstignit, creștinii bisericii primare s-au văzut nevoiți să-și revizuiască perspectiva propriei culturi despre onoare și rușine. Această transformare a minții i-a ajutat să îndure suferințele la care au fost supuși pentru credința lor fie de către familiile lor, fie de către orânduirea țării lor. Au ajuns la concluzia că viața omenească nu este un concurs pentru o cantitate limitată de onoare și că adevărata sursă a onoarei este Dumnezeu. Dumnezeul care L-a înviat din morți pe Isus avea să-i învie și pe ei. Au trecut prin suferințe, nu de dragul chinului, ci pentru că prin suferință Îl puteau imita pe Isus Cristos. Această nădejde radicală le-a permis să facă față fie disprețului public, fie dificultăților personale cu o inimă deschisă și cu o gândire încrezătoare.

Nădejdea aceasta radicală ne permite să facem același lucru și în zilele noastre. Capacitatea de a îndura suferința asemenea lui Cristos ne arată că vremea cea nouă stă să vină și că promisiunile lui Dumnezeu de a-i proteja pe cei care se încred în El sunt demne de crezare. 

SCOPUL LECȚIEI: să prezentăm pe scurt viziunea lui Pavel despre Avraam, să explicăm rolul credinței în a fi socotiți neprihăniți și să aflăm cum am putea sărbători prin fapte de dragoste binecuvântarea lui Dumnezeu pentru noi – harul prin credință.

TEXTUL LECȚIEI: Romani 4:13-25

VERSETUL DE AUR: „El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredințat că El ce făgăduiește poate să și împlinească.” Romani 4:20-21

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Romani 4 face parte din argumentarea generală a lui Pavel cu privire la afirmația sa din Romani 1:16-17:

„Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință și care duce la credință, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință.”

Romani 1-3 cercetează provocarea principală a lui Dumnezeu în păstrarea făgăduințelor din vechime, anume, profunzimea păcatului tuturor oamenilor (Romani 3:23).

Capitolul 4 începe discuția despre soluția la păcatul universal. Departe de a se confrunta cu o situație disperată, oamenilor li se pune la dispoziție un model de relaționare cu Dumnezeu. Modelul este viața lui Avraam. Atunci când Dumnezeu a promis că va binecuvânta lumea prin Avraam, Avraam a ales să răspundă în credință (Geneza 15:6, citat în Romani 4:3, 9, 22; Galateni 3:6; Iacov 2:23). Cititorii lui Pavel, mai ales cei de sorginte iudaică, ar fi fost de acord că moștenirea lui Avraam este importantă și neprețuită. Întrebarea care ne dă de furcă este: care anume este moștenirea lui Avraam? Pavel spune că Avraam avea o relație cu Dumnezeu pentru că și-a pus credința în Dumnezeu și încrederea în făgăduințele Lui. Nimic mai mult. În Noul Testament, credința este echivalentă cu încrederea în Dumnezeu, Cel care a promis că va binecuvânta omenirea. Isus a urmat acest fel de încredere prin supunerea Sa în moartea jertfitoarea pe cruce, știind că Dumnezeu va lucra spre bine prin rușinea și suferința Sa. Această încredere stă la temelia oricărei relații cu același Dumnezeu plin de milă. 

STRUCTURA LECȚIEI: 

1. Adevărați moștenitori ai lui Avraam (Romani 4:13)

• Nu pe temeiul Legii (v. 13a)
• Neprihănirea care se capătă prin credință (v. 13b)

2. Argumente favorabile (Romani 4:14-25)

• Nu Legea este promisiunea (v. 14-15)
• Credința lui Avraam (v. 16-22)
• Temeiul credinței noastre (v. 23-25)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În ce fel reflectă viața ta încrederea ta în Dumnezeu?
2. Cât de important este faptul că nu poți și nici nu este nevoie să încerci să-ți câștigi neprihănirea?
3. Ce înseamnă să primești neprihănirea prin credință?

APLICAȚII PRACTICE: 

Dumnezeu ne socotește neprihăniți atunci când, asemenea lui Avraam, ne încredem în făgăduința răscumpărării și trăim în consecință. Nu suntem neprihăniți datorită lucrurilor bune pe care le facem sau a relelor pe care le evităm, ci pentru că Dumnezeu ne recunoaște loialitatea față de El, socotind toate speranțele noastre ca rezultat al promisiunilor Sale. Iar mântuirea pe care ne-o oferă El se aplică tuturor, pentru că păcatul ne-a nimicit pe toți. Suntem uniți atât în nevoia cât și în speranța noastră.

Această unitate a omenirii se poate prezenta în moduri diferite. Pe de o parte, putem umbla împreună în propriul păcat, devenind tot mai ostili unii față de ceilalți și jertfindu-ne umanitatea împărtășită pe altarul lăcomiei, al invidiei, al mândriei și al urii. Pe de altă parte, ne-am putea recunoaște nevoile, ne-am putea pune încrederea în mila lui Dumnezeu și ne-am putea alătura unei comunități construite pe asemenea credință. Puterea de a alege ne aparține. 

Cum putem construi o comunitate pe această temelie? Având o biserică plină de membri care se încred în făgăduințele lui Dumnezeu și care trăiesc o viață darnică, deschisă și plină de bunătate. Oamenii aceștia, asemenea lui Avraam, dau dovadă de ospitalitate față de străini, ca și când ar fi îngeri (Evrei 13:2). O astfel de biserică pune preț pe întreaga traiectorie a vieții de credință a unui om, fără a scoate în evidență eșecurile sau marile succese, ci subliniind credincioșia în fața încercărilor (Iacov 1:2-3) și îndelunga Sa răbdare (2 Petru 3:9). Credincioșii din comunitatea aceasta știu că sunt mântuiți, nu datorită meritelor lor, ci datorită milei lui Dumnezeu față de ei.

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm ce este „exclus” și de ce, să explicăm conceptul de jertfă de ispășire și să căutăm modalități prin care să explicăm conceptul de jertfă de ispășire unui necredincios.

TEXTUL LECȚIEI: Romani 3:21-30

VERSETUL DE AUR: „Și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.” Romani 3:22-24

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Epistola lui Pavel către credincioșii din Roma a fost scrisă aproximativ în anul 54 d.Cr., cel mai probabil din Corint, în vremea celei de-a treia călătorii a sa. Pavel nu plantase biserica din Roma, iar originea epistolei reprezintă un oarecare mister. Este posibil ca acei credincioși din Roma care fuseseră prezenți la prima Cincizecime să fi adus această scrisoare din pelerinajul lor la Ierusalim acasă, la Roma (Fapte 2:10). Statutul bisericii din Roma atârna de un edict dat de împăratul Claudiu în jurul anului 49 d.Cr., edict care îi forța pe evreii care locuiau în oraș să plece (Fapte 18:2). Istoricul roman Suetoniu ne spune că Claudiu „a izgonit din Roma toți evreii, care nu creau decât tulburare și chiar l-au stârnit pe unul pe nume Chrestus,” acest nume de pe urmă fiind probabil o referire la Cristos. 

Cel mai probabil, experiența aceasta a creat o anumită dezbinare în sânul bisericii romane, între neamuri și evrei, fiecare grupare susținând că are întâietate să pretindă mântuirea în Cristos (vezi și Romani 11:13-24). Izgonirea evreilor din Roma a dus la situația în care credincioșii veniți din rândul neamurilor reprezentau acum majoritatea în biserica locală, dacă nu cumva erau oricum majoritari chiar și înainte (Romani 1: 5-6, 13). Statutul acesta de majoritate pare să fi continuat chiar și după ce moartea lui Claudiu, survenită în anul 54, le-a permis evreilor să se reîntoarcă în cetatea imperială (vezi și Fapte 18:2 și Romani 16:3-5). Prin urmare, mare parte din epistola lui Pavel se adresa specific credincioșilor din această biserică care proveneau din rândul neamurilor (11:13).

Pavel spera să viziteze Roma cât de curând, ceea ce înseamnă că scopul scrisorii sale era să le spună câteva lucruri despre el și despre Evanghelia pe care avea să o propovăduiască la Roma și mai departe, cu voia lui Dumnezeu. În parte, atunci când le-a scris creștinilor din Roma, scopul lui Pavel a fost să îi informeze că își dorește să-i întâlnească (Romani 1:11-15) și să primească sprijinul lor pentru călătoria sa în Spania (15:23-28). Însă mare parte a epistolei sale vorbește despre Evanghelie, lucru care face din Epistola către Romani cea mai apropiată variantă biblică a unui studiu sistematic al doctrinei creștine. Lecția noastră de astăzi vorbește tocmai despre cel mai important aspect al acestui studiu: ce trebuie să facem pentru a primi mântuirea. 

STRUCTURA LECȚIEI: 

1. Neprihănirea lui Dumnezeu (Romani 3:21-14)

• Mărturisită de Lege și de proroci (v. 21)
• Obținută în Cristos (v. 22a)
• Necesară tuturor (v. 22b-23)
• Oferită gratuit (v. 24)

2. Jertfa lui Cristos (Romani 3:25-26)

1. Pentru neprihănire (v. 25)
2. Pentru a ne socoti neprihăniți (v. 26)
3. Pricina de laudă a oamenilor (Romani 3:27-30)

1. „S-a dus” (2. 27-28)
2. Dumnezeul tuturor (v. 29-30)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ai experimentat vreodată răbdarea lui Dumnezeu? În ce fel?
2. Care sunt dovezile vizibile ale unei făpturi noi în Cristos?
3. Care sunt sferele vieții tale în care ești încrezător că Duhul Sfânt încă te modelează după chipul lui Cristos?
4. Care sunt acele eforturi inutile în vederea mântuirii la care ar trebui să renunți?

APLICAȚII PRACTICE: 

Orice suferință umană și orice tristețe își are originea în păcat. Este un lucru pe care îl avem în comun cu toții. Doar vestea unui posibil război creează mentalități de genul „ei contra noi”, alături de potențialul izbucnirii violențelor prin stârnirea urii; războiul transformă genul acesta de violență într-o realitate consfințită de stat, care seamănă doar teamă și nimicire, reducând oamenii la simple statistici despre numărul morților și al refugiaților. Până și în vremurile de relativă pace, speranțele și temerile legate de viitorul națiunii – aparent contradictorii – pot deveni apeluri polarizante la acțiune, care împiedică respectul și spiritul de cooperare necesar pentru colaborarea și creșterea din cadrul comunității.

Chiar și atunci când nu ne confruntăm cu amenințări existențiale, cum ar fi războiul sau alte situații violente, toți suntem frânți de păcat. Este trist că acesta este aspectul care ne unește, însă din fericire, soluția problemei noastre este tot un lucru pe care îl împărtășim cu toții. Nu putem fi vindecați datorită eforturilor personale. La fel ca Sisif, ne putem strădui să împingem bolovanul până pe vârful muntelui. Cu toate acestea, toate păcatele pe care încercăm să le acoperim prin strădania noastră constantă ne vor trage mereu înapoi, cerându-ne să începem din nou și din nou – dacă nu Îi cerem ajutorul lui Isus, care va înlătura bolovanul și va da o altă semnificație eforturilor noastre.

Toți avem nevoie de Isus. El este singura persoană pe care o avem cu toții în comun și în care să fim una, în afara păcatelor noastre (Ioan 17:20-23). El este singurul care ne poate transforma eforturile din zădărnicie în păcat și moarte în lucrări pline de speranță și de viață, mânate de Duhul Sfânt.

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al dialogului dintre Isus și femeia canaanită, să explicăm răspunsul lui Isus din versetul 24 și să ne gândim la situații în care un părinte ar trebui sau nu ar trebui să intervină în favoarea copilului. 

TEXTUL LECȚIEI: Matei 15:21-28

VERSETUL DE AUR: „Atunci, Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credința ta! Facă-ți-se cum voiești.” Și fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” Matei 15:28

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Evanghelia după Matei nu ne arată clar cine este autorul cărții. Totuși, biserica primară îi acordă lui Matei titlul de autor. Matei a fost vameș și a devenit mai târziu unul dintre apostoli (Matei 9:9; 10:3). În alte Evanghelii, este menționat după numele care i s-a dat la naștere: Levi (Marcu 2:14, Luca 5:27-28), numit astfel după unul dintre fiii lui Iacov (vezi Geneza 29:34; 35:23).

Vameș fiind, Matei colabora cu străinii care se instalaseră în Palestina, adică romanii. În timpul primului secol după Cristos, vameșii erau disprețuiți peste măsură de concetățenii lor (exemplu: Luca 18:11). Erau văzuți ca niște trădători ai poporului evreu, pentru că îi ajutau pe romani să încaseze taxe de la aceștia. Lumea nu îi avea la inimă nici pentru că se îmbogățeau destul de des pe cheltuiala altora (exemplu Luca 19:2, 8). 

O singură informație mai avem despre acest apostol, anume, că era „fiul lui Alfeu” (Marcu 2:14). Apostolul Iacov a fost și el „fiul lui Alfeu” (Matei 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15). Este posibil ca cei doi să fi fost frați, însă lucrul acesta nu reiese cu claritate din Evanghelii, așa cum se întâmplă în cazul altor frați (Matei 4:21; 10:2; Marcu 1:19). 

Dintre cele patru Evanghelii, Evanghelia după Matei conține cele mai multe citate din Vechiul Testament. Evanghelia lui Matei folosește aproximativ 65 de citate din Vechiul Testament; Marcu are cam 30; Luca are aproximativ 26, iar Ioan are cam 16. Ca atare, teologii spun că Evanghelia după Matei este „cea mai evreiască” dintre Evanghelii. Se crede că Matei și-a scris Evanghelia pentru un public cu precădere iudaic. 

Chiar dacă subliniază contextul iudaic al lucrării lui Isus (vezi Matei 10:6, 15:24), mesajul Evangheliei după Matei ne dezvăluie faptul că Evanghelia lui Isus Cristos a fost menită atât pentru evrei, cât și pentru neamuri. Matei este singurul care ne vorbește despre vizita magilor din Răsărit (2:1-12). Tot el este singurul care include trimiterea pe care le-o face Isus ucenicilor Săi – să „facă ucenici din toate neamurile” (28:16-20).

Evenimentele care duc la scena lecției de astăzi ne dezvăluie răspândirea intenționată a mesajului Evangheliei. Atunci când lucrarea lui Isus în Galileea s-a apropiat de sfârșit, a devenit tot mai clar faptul că propriul Său popor Îl va respinge pe El și lucrarea Sa (vezi Matei 13:53-58). Ucenicii Săi au dat dovadă de puțină credință cu privire la identitatea Lui (vezi 14:22-32). Nu i-au înțeles învățăturile (15:12-20). Până și liderii religioși s-au simțit ofensați de mesajul lui Isus (15:1-9). Cei de la care ne-am fi așteptat mai mult să Îl primească pe Isus și lucrarea Sa nu au reușit să priceapă. Marcu 7:24-30 ne oferă o relatare similară a evenimentelor din Matei 15:21-28.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Prima cerere (Matei 15:21-24)

• Misiunea femeii (v. 21-22)
• Misiunea lui Isus (v. 23-24)

2. Cea de-a doua cerere (Matei 15:25-28)

• O nevoie mare (v. 25)
• O prioritate și mai mare (v. 26-27)
• O credință mare (v. 28)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum putem decide dacă să ne retragem sau nu dintr-o situație pentru propria noastră sănătate spirituală, fizică sau emoțională? Cum ne poate ajuta în acest sens exemplul lui Isus?
2. Ce pași putem întreprinde pentru a ne crește credința în Dumnezeu, înainte să-L vedem lucrând în viața noastră? În ce fel ne ajută să răspundem la această întrebare sfatul din Luca 12:22-23?
3. În ce fel vrei să dai dovadă de o credință mare și consecventă în săptămâna care urmează? Ce măsuri vei lua pentru a face față eventualelor piedici care îți vor pune la încercare credința?

Femeia din lecția de astăzi reprezintă modelul de „om nedorit” pentru societatea evreiască din primul secol. Ea era conștientă de gândurile oamenilor cu privire la ea. În mod normal nu ar fi avut nicio șansă să se apropie și să vorbească cu in învățător iudeu. Cu toate acestea, ea a venit la Domnul Isus. Situația ei disperată – și fiica bolnavă – necesitau un acțiune curajoasă. 

Comportamentul femeii dezvăluie o credință persistentă și puternică. Ca urmare, ea a beneficiat de mila Fiului lui David. Ea era considerată ne-binevenită de mulți oameni, însă a fost bine venită datorită credinței sale. 

Scriptura ne invită să ne dorim o viață de credință mare. Câte binecuvântări pierdem pentru că ne limităm sau ne punem credința în cine nu trebuie. O viață de credință puternică necesită convingerea că Dumnezeu își va arăta mila față de noi.

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm ce anume a „mântuit-o” pe femeie, să asemănăm și să deosebim modul de gândire al lui Isus, al fariseului și al femeii și să ne evaluăm propriul mod de gândire în lumina celor trei pe care le-am analizat.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 7:36-50

VERSETUL DE AUR: „Isus a zis femeii: „Credința ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 7:50)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Chiar înainte de evenimentele lecției de astăzi, Luca trece în revistă două perspective cu privire la Isus. Acestea ne sunt dezvăluite de reacția lumii față de Ioan Botezătorul. Pe de o parte, „tot norodul care l-a auzit și chiar vameșii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan” (Luca 7:29). Pe de altă parte, „ fariseii și învățătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui” (Luca 7:30). Respingerea lui Ioan Botezătorul, cel care a mers înaintea lui Cristos (Luca 1:15-17; 3:1-20; 7:33-35) însemna respingerea lui Cristos Însuși (Matei 17:12). Astfel, putem vedea deosebirile dintre cei care susțineau cele două perspective. 

Dacă ar fi să privim cât mai simplist lucrurile, putem spune că vameșii sunt pătura demografică care reprezenta prima poziție. Evreii aceștia au ales să colaboreze cu romanii pentru a încasa taxe de la concetățenii lor, atrăgându-și astfel disprețul tuturor. Vameșii se puteau îmbogăți prin suprataxare (Luca 19:2, 8).

Spre deosebire de aceștia, Fariseii pot fi considerați reprezentanții celui de-al doilea punct de vedere. Ei susțineau respectarea cu strictețe a Legii lui Moise. În timp, acest lucru a dus la adăugarea tradițiilor omenești la această lege. Vezi critica adusă de Isus în această privință în Matei 23:1-36 și în Marcu 7:1-23.

Iosefus, istoric iudeu al primului secol, estima că în întregul imperiu Roman nu trăiau decât aproximativ 6,000 de Farisei. Probabil că în satele din Galileea nu locuiau mai mult de câteva sute. Cu toate acestea, influența lor depășea cu mult prezența lor numerică, așa cum ne stă mărturie faptul că sunt menționați de aproximativ 100 de ori în Noul Testament. (Spre deosebire de Farisei, saducheii sunt menționați de doar 14 ori.)

Lecția noastră de astăzi ne duce la un moment timpuriu din lucrarea lui Isus, în care situația devenise destul de serioasă încât Fariseii „veniseră din toate satele Galileii și Iudeii și din Ierusalim” pentru a-L investiga pe Isus (Luca 5:17). Până la momentul prezentat în lecția noastră, cel mai apropiat exemplu fusese prezența lui Isus în satul Nain, aflat la aproximativ 25 de mile sud-vest de Capernaum (Luca 7:11). Adăugând la aceasta informațiile din Luca 8:1, 22 și 26, putem trage concluzia că locația lecției noastre de astăzi este într-un sat din Galileea. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Trei oameni (Luca 7:36-39)

• Un oaspete invitat (v. 36)
• Un oaspete neinvitat (v. 37-38)
• O gazdă nepoliticoasă (v. 39)

2. Acțiuni diferite (Luca 7:44-50)

• Critică și laudă (v. 44-46)
• Puțin și mult (v. 47-48)
• Iertare și pace (v. 49-50)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ți-au dat vreodată lacrimile atunci când te-ai aflat în prezența lui Isus? Ce fel de binecuvântări ai trăit după ce te-ai făcut vulnerabil la picioarele Lui?
2. Cum Îl slăvești pe Isus prin ospitalitatea ta? Reține faptul că nu vorbim aici doar de invitații la prânz.
3. Ce pericol ne paște atunci când nu ne dăm seama că păcatele noastre sunt grave și multe?
4. Care sunt circumstanțele care ne îngreunează pacea în mântuire? Dacă Isus ne-ar spune „Du-te în pace,” cum ne-ar afecta lucrul acesta activitatea zilnică?

APLICAȚII PRACTICE:

Mulți necredincioși din zilele noastre se dedau la tot felul de fapte neevlavioase și nebiblice. Unii chiar își câștigă existența din activități despre care creștinii știu că sunt lipsite de moralitate. Pentru cei din biserică, este ușor să aibă o părere proastă despre acești oameni, judecându-i ca fiind păcătoși incorigibili. Cu siguranță, ideea de judecată există (și trebuie să existe) legitim în cadrul bisericii (Matei 7:16; 1 Corinteni 5:1-6:5; Tit 1:10-16; 3:10, etc.). Însă funcția aceasta a judecății nu trebuie să semene deloc cu cea folosită de Simon Fariseul. Poziția sa era aceea de respingere totală, considerându-se pe sine mai presus și convins fiind de propria neprihănire (compară cu Luca 18:9-14).

Însă Simon nu era fără de păcat. Ca învățăcel al Legii lui Moise, ar fi trebuit să-și dea seama, așa cum a făcut-o fariseul Pavel, că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23; compară cu Fapte 23:6). O altă modalitate de a privi situația este să ne imaginăm că s-ar realiza un sondaj în satul lui Simon Fariseul. Întrebarea sondajului este: „Cine merită să fie iertat, Simon sau femeia păcătoasă?”. Evident, majoritatea localnicilor ar fi răspuns „femeia păcătoasă.” Însă este o întrebare-capcană, pentru că ne pune în fața unei alegeri false. Nu vorbim despre „fie unul, fie celălalt,” ci despre „atât unul, cât și celălalt.” Amândoi au nevoie de iertare pentru păcatul lor. Amândoi au nevoie de o credință smerită care să-i aducă la Dumnezeu cu inima plină de dragoste. Amândoi au nevoie să-L urmeze pe Isus, să-L iubească pe Dumnezeu și să-i slujească pe alții. Tragedia aceste povestiri este că doar unul dintre cei doi a plecat iertat de la ospățul acela. Aparenta mândrie a lui Simon, care îi dădea sentimentul de superioritate față de femeia păcătoasă, l-a împiedicat să-și dea seama că are nevoie de iertare. 

Creștinii trebuie să se ferească de păcat și să se supună lui Dumnezeu. Ne arătăm dragostea față de Dumnezeu atunci când ne supunem poruncilor Sale (1 Ioan 5:2-3). Însă ne îndreptățește lucrul acesta în vreun fel atunci când îi respingem și îi judecăm pe cei care se luptă cu păcatul? Dacă păcătoșii caută să-L iubească pe Isus, sunt ei bineveniți la părtășia noastră? Sau trebuie să-și facă mai întâi curățenie în viața lor păcătoasă înainte de a fi primiți în biserica noastră? Isus ne-a învățat că până și cel mai josnic păcătos poate primi iertarea dacă se întoarce la El cu credință și cu dragoste. Suntem noi dispuși să-I călcăm pe urme în dragostea Sa față de păcătoși și să-i ajutăm în strădania lor de a-L urma pe El, oricât de stângace ar fi efortul lor? 

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm motivul minunării lui Isus, să explicăm rolul cetății Capernaum în lucrarea lui Isus și să căutăm modalități prin care să ne demonstrăm credința într-un mod asemănător cu sutașul.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 7:1-10

VERSETUL DE AUR: „De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorbă, și robul meu va fi tămăduit.” Luca 7:7

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Contextul lecției de astăzi este Capernaum, un sătuc aflat pe malul nord-vestic al Mării Galileii, un lac cu apă dulce din nordul Palestinei. Cei familiarizați cu Scriptura sunt obișnuiți cu ideea că Isus venea din Betleem (Ioan 7:42) sau din Nazaret (Matei 2:23). Am putea spune, însă, că Isus venea din Capernaum pentru că cetatea devenise un fel de cartier general al călătoriilor Sale de predicare și învățătură prin Galileea (Matei 4:13; Marcu  2:1); observați faptul că în Matei 9:1 se vorbește despre Capernaum ca „cetatea Sa.”

Importanța Capernaumului reiese și din faptul că este menționat de 16 ori în Noul Testament – chiar într-un mod negativ într-una dintre situații (Matei 11:23 și Luca 10:15). Cinci dintre cei doisprezece ucenici ai lui Isus locuiau în Capernaum atunci când au fost chemați de Isus să-L urmeze: patru pescari (Iacov, Ioan, Petru și Andrei; vezi Matei 4:18-22) și un vameș (Matei, numit și Levi; vezi Marcu 2:14).

Chiar dacă Capernaum nu avea mai mult de câteva sute de locuitori, era un centru regional înfloritor, din cel puțin trei motive. În primul rând, pescuitul reprezenta o sursă stabilă de venit pentru multe familii locale. Lacul părea să dea destul de mult pește – o relatare vorbind chiar despre o captură de 153 de pești mari (Ioan 21:11). Familiile în care mai mulți membri se ocupau cu pescuitul – cum ar fi familia lui Zebedei  (Marcu 1:19-20) – prindea mai mult pește decât putea vinde la nivel local. Prin urmare, parte din peștele pescuit era conservat cu sare și trimis în orașele mai mari, cum era Ierusalimul.

În al doilea rând, Capernaum era situat pe drumul principal care ducea de la Damasc spre această regiune. Acest lucru îl făcea o locație potrivită în care romanii să-și plaseze vameșii, care puteau pune taxe pe diferitele produse care erau transportate în această zonă. Matei a fost unul dintre vameșii care muncea pentru romani și care avea punct de taxare pe acest drum (Luca 5:27). Și vameșii evrei din Ierusalim lucrau tot din Capernaum, unde strângeau taxa anuală pentru templu de la evreii din Galileea (Matei 17:24).

În al treilea rând, Capernaum prezenta destul de multă importanță cât să aibă staționați o seamă de soldați romani, așa cum ne va arăta lecția de astăzi (vezi și Fapte 10:1). Un motiv pentru acest lucru poate fi nevoia de a păzi sumele de bani strânse. Este posibil și să fi fost sub autoritatea lui Irod Antipa, client al Romei și satrapul regiunii Galileea între anii 4 î.Cr și 39 d.Cr. (Luca 3:1).

Capernaum este un loc în care în ultima sută de ani s-au făcut descoperiri arheologice remarcabile. O sinagogă mare care datează din secolul al patrulea d.Cr. este așezată cel mai probabil pe o fundație care e existat pe vremea lui Isus. Locul acesta poate fi chiar sinagoga din Capernaum unde Isus își prezenta învățăturile (Marcu 1:21). Tot în apropiere s-a descoperit și un așezământ mare, care a devenit un loc de pelerinaj pentru creștini. Dovezile sugerează că aceasta ar fi fost casa lui Simon Petru, locul în care a locuit Isus în vremea petrecută în cetate (Luca 4:38).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. O nevoie disperată (Luca 7:1-5)

• Situația din Capernaum (v. 1)
• Cerere și sprijin (v. 2-3)
• Bătrânii insistă (v. 4-5)

2. Credință nemaiîntâlnită (Luca 7:6-10)

• Sutașul cunoscător (v. 6-8)
• Isus se minunează (v. 9)
• Vindecare la distanță (v. 10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum poate fi biserica noastră un mijlocitor între resurse și oamenii care au nevoie de ele?
2. Cum îți poți demonstra smerenia atunci când te apropii de Dumnezeu în rugăciune?
3. Cum te poți folosi de poziția în care te-a pus Dumnezeu pentru a te închina Lui și pentru a-I sluji?
4. Cum îți vei dovedi „credința sutașului” în situații în care Dumnezeu nu pare să-ți răspundă la rugăciuni așa cum ai fi vrut sau așa cum te-ai fi așteptat?

APLICAȚII PRACTICE:

Atunci când facem o rugăciune de mijlocire pentru vindecarea unui prieten sau a unei rude, avem aceeași credință ca a sutașului? Nu încape îndoială că orice vindecare care s-ar petrece ar fi o „vindecare de la distanță”, de vreme ce Isus nu este acolo în carne și oase, deci nu aceasta este problema. Problema despre care vorbim este să credem în autoritatea lui Isus. Iată esența așa-numitei „credințe a sutașului.” Rugăciunile noastre de mijlocire trebuie să treacă dincolo de ideea de „poate” sau „sper că”. Atunci când ne ațintim ochii asupra lui Isus, dăm dovadă de „credința sutașului” care ne dă încredințarea că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor noastre. Atunci când atenția noastră se depărtează de la El și ne frângem mâinile deznădăjduiți, nu se va întâmpla nimic bun (Matei 14:25-31). Isus a spus: „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” (Matei 21:22).

Trecutul și experiența sutașului sunt grăitoare. Ani la rând, și-a cultivat prietenii cu membrii comunității locale. Și-a tratat vecinii cu respect și prețuire, fără a se folosi de rangul său din armata romană pentru a fi mai presus de ceilalți. Din multe puncte de vedere, în ziua aceea în Capernaum s-a creat o punte peste prăpastia dintre evreii și neamurile din vremea lui Isus. Sutașul s-a folosit de averea și de influența sa pentru a-i ocroti pe evrei și pentru a pune la dispoziție un loc de întâlnire pentru studierea Scripturii. A „jucat pe termen lung” în cel mai sincer și mai autentic mod posibil. Atunci când cei din casa lui s-au trezit la ananghie, caracterul și faptele sale și-au au dus la rezolvarea situației. Se poate spune la fel și despre noi?

SCOPUL LECȚIEI: să povestim despre întâlnirea femeilor cu omul de la mormântul Domnului Isus, să explicăm semnificația elementelor temporale ale textului și să ne angajăm să nu lăsăm teama să ne oprească să vorbim atunci când este necesar să facem acest lucru.

TEXTUL LECȚIEI: Marcu 16:1-8

VERSETUL DE AUR: „El le-a zis: „Nu vă înspăimântați! Căutați pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. A înviat, nu este aici; iată locul unde Îl puseseră.” (Marcu 16:6)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Tradiția ne spune că Evanghelia după Marcu a fost scrisă de Ioan Marcu, un tovarăș al lui Petru și al lui Pavel (vezi Fapte 12:12, 1 Petru 5:13). Omul acesta nu a fost apostol. A fost însă o rudă apropiată a lui Barnaba (Coloseni 4:10), care l-a convins probabil pe Pavel (Saul) să-l ia pe Ioan Marcu în prima călătorie misionară a apostolului (Fapte 12:25). Ioan Marcu nu a dus călătoria până la sfârșit (13:13). Lucrul acesta nu a fost pe placul lui Pavel (15:36-39), chiar dacă cei doi s-au împăcat în cele din urmă (2 Timotei 4:11; Filimon 24). Specialiștii susțin că relatarea Evangheliei după Marcu este bazată pe experiența personală a lui Petru cu persoana și lucrarea Domnului Isus, dată fiind apropierea lui Marcu de Petru și în lumina faptul că Petru îl numește „fiul meu” (1 Petru 5:13). 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Femeile (Marcu 16:1-4)

• Intenția (v. 1)
• Momentul (v. 2)
• Probleme (v. 3-4)

2. Mesagerul (Marcu 16:5-8)

• O înfățișare angelică (v. 5)
• O veste remarcabilă (v. 6-7)
• Fuga înspăimântată (v. 8)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ai răspunde la afirmația că credința în învierea trupească a Domnului Isus nu este un element esențial pentru creștini?
2. Care este semnificația vieții pe care o trăim într-o stare „intermediară”, în care avem dovezi ale învierii Domnului Isus, însă nu L-am văzut încă personal?
3. Cum tratezi teama care ar putea apărea atunci când le vorbești altora despre vestea învierii Domnului Isus?

APLICAȚII PRACTICE:

Din poziția noastră foarte avantajoasă, de unde privim 2,000 de ani mai târziu, mormântul gol este imaginea universală a victoriei lui Cristos asupra morții. Femeile care au găsit mormântul gol se pregătiseră să facă față morții. Au găsit, în schimb, mesajul vieții.

Realitatea morții este un lucru cu care avem de-a face toți și ne pregătim în acest sens. Ne ajutăm prietenii sau membrii familiei atunci când este nevoie de planificarea unei înmormântări. Ne cumpărăm locuri de veci. Însă cea mai bună pregătire spirituală este să cugetăm la viața de după înviere.

Isus ne-a promis că ceea ce a realizat El în a treia zi se va întâmpla și în noi, atunci când El se va întoarce. Puterea vieții asupra morții, pe care a demonstrat-o în cazul Său este aceeași putere ca ne va transforma instantaneu și pe vecie (vezi Filipeni 3:21). Isus este Domn peste moarte, căci a învins-o. Aceasta Îl face Domn peste viața veșnică – viața noastră veșnică.

Prin urmare, pregătindu-ne pentru moarte, să ținem cont de faptul că „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”(1 Corinteni 15:26). Moartea este dușmanul nostru, însă este un dușman învins. Atunci când se va întoarce Isus, vom fi cu toții schimbați. Într-un singur moment, o singură clipire, moartea nu va mai fi.

Să ne gândim la sfârșitul abrupt al versetului 8 din Marcu 16 ca la o invitație de a proclama vestea bună a lui Cristos cel înviat. Femeile care s-au dus la mormânt în dimineața aceea au fugit înspăimântate; misiunea noastră astăzi este să alergăm entuziasmați cu mesajul mormântului gol. Să propovăduim întotdeauna izbânda lui Cristos în fața morții; să nu pierdem niciodată din vedere faptul că victoria Sa este și a noastră – pe vecie. Moartea nu L-a putut reduce la tăcere pe Isus și nici nu a reușit să zădărnicească planul lui Dumnezeu. Pe tine te va ține teama să împărtășești altora vestea cea bună?

SCOPUL LECȚIEI: să înțelegem acuzația care i s-a adus lui Ștefan și motivația de la baza acesteia, să analizăm tactica tip „scopul scuză mijloacele” pe care au aplicat-o împotrivitorii lui Ștefan și să evaluăm căi diferite prin care putem răspunde sau reacționa la împotriviri față de Domnul Isus în zilele noastre. 

TEXTUL LECȚIEI: Fapte 6:7-15

VERSETUL DE AUR: „Unii din sinagoga numită a Izbăviților, a Cirinenilor și a Alexandrinilor, împreună cu niște iudei din Cilicia și din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ștefan, dar nu puteau să stea împotriva înțelepciunii și Duhului cu care vorbea el.” (Fapte 6:9-10)

CONTEXTUL LECȚIEI:

După înălțarea Domnului Isus la ceruri, numărul credincioșilor a crescut, iar aceștia au fost adăugați la numărul celor din Ierusalim (vezi Fapte 2:47b, 5:14; 6:1). Numărul crescând de credincioși i-a făcut să-și dezvolte obiceiuri cu privire la adunările lor și așteptări cu privire la felul în care se purtau unii cu ceilalți (vezi 2:42-47a; 4:32-35).

În timpul acela, aproape toți credincioșii erau etnici evrei. Dar nu toți proveneau din același context cultural. Unii locuiseră în părțile elene ale Imperiului Roman în care s-a vorbit limba greacă, în vreme ce alții locuiseră în regiunile evreiești ale Palestinei. Deosebirile dintre aceste grupuri de evrei ai primului secol au dus la conflicte în ce privește purtarea față de văduve (Fapte 6:1). În consecință, apostolii s-au confruntat cu provocări de acest gen în timp ce încercau să se asigure de bunul mers al bisericii (6:2).

Pentru a-și ușura munca, apostolii au selectat șapte bărbați care să se ocupe de anumite lucrări (vezi Fapte 6:3-4). Cartea Faptele Apostolilor ne vorbește în detaliu despre doi dintre acești bărbați: Filip (8:4-40) și Ștefan (6:8-8:1). Din anumite puncte de vedere, rolul acestor bărbați coincidea cu cel al diaconilor (vezi 1 Timotei 3:8-13). Cuvântul diacon vine de la substantivul grec diakonos, care nu este folosit în Fapte 6. Totuși, o variantă a acestui cuvânt apare în Fapte 6 și este tradus ca „slujbă” (Fapte 6:3). Termenul descrie unele aspecte ale muncii depuse de apostoli.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Biserica în creștere (Fapte 6:7-10)

• Ucenici și preoți (v. 7)
• Putere și minuni (v. 8)
• Înțelepciune și Duh (v. 9-10)

2. Împotrivitorii îndemnați (Fapte 6:11-15)

• Uneltirea (v. 11-12)
• Martorii (v. 13-14)
• Omul credincios (v. 15)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum poate adunarea ta să fie un vas as răspândirii Evangheliei în comunitatea și în orașul tău?
2. Care sunt căile prin care își pot dezvolta credincioșii puterea spirituală? Cum pot cei maturi în credință să-și folosească puterea spirituală pentru a încuraja creșterea spirituală a celor noi în credință?
3. În ce fel indică faptele, atitudinile și cuvintele tale faptul că ești un urmaș al lui Cristos? Care sunt limitele judecării statutului spiritual al unui om potrivit lucrurilor care se pot vedea?

APLICAȚII PRACTICE:

Care ar trebui să fie răspunsul creștinului la atacurile și insultele aduse la adresa credinței? Atacurile acestea ar putea fi insulte personale, remarci tăioase sau judecăți cu privire la felul în care ne folosim timpul, energia și resursele. S-ar putea să suferim astfel de abuzuri chiar din partea colegilor de muncă, din partea prietenilor sau a familiei.

Atacurile verbale adresate lui Ștefan au dus la un atac fizic care a dus la moartea lui. Este puțin probabil să cunoaștem același sfârșit ca Ștefan. Cu toate acestea, felul în care a trăit ne poate influența și nouă purtarea – indiferent dacă va duce la atacuri la adresa credinței noastre.

Ștefan a fost un învățat al Scripturii, lucru pe care îl putem vedea în discursul pe care îl ține înaintea Sanhedrinului (Fapte 7:2-54). Nu doar că știa principiile Scripturii, dar cunoștea și felul în care a împlinit  Domnul Isus întreaga Scriptură. Această cunoaștere i-a insuflat încredere și speranță în interacțiunea sa cu Sanhedrinul. A propovăduit Evanghelia cu speranța că vor ajunge să creadă în Domnul Isus ca mult așteptatul Mesia.

Mai presus de toate, Ștefan și-a cunoscut sfârșitul cu pace și cu capul sus. A dat dovadă de o liniște care nu poate veni decât de la cunoașterea voinței și puterii lui Dumnezeu. Acuzațiile false nu l-au împiedicat pe Ștefan; el a avut încredere că totul face parte din planul lui Dumnezeu. 

Data viitoare când te rogi, gândește-te la Ștefan. Cere-i lui Dumnezeu înțelepciune, putere și pace. Atunci când ne exersăm și când dăm dovadă de aceste atribute, putem să-I slujim mai bine Domnului, mai ales în fața criticilor sau a atacurilor din partea lumii.