SCOPUL LECȚIEI: să găsim repetițiile poetice din Psalmul 23 și să le aflăm semnificația, să comparăm descrierea pe care o face psalmistul despre Păstor cu descrierile pe care ni le oferă Noul Testament despre lucrarea Domnului nostru Isus Cristos și să selectăm din Psalmul 23 cea mai utilă încurajare care să ne slujească drept reamintire personală pentru sărbătorile care ne stau în față

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 23 

VERSETUL DE AUR: „Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.” (Psalmul 23:6)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Știm mai puțin decât am vrea despre locul și momentul în care a fost scrisă Cartea Psalmilor. Este evident că s-a acordat atenție aranjării celor 150 de psalmi; se remarcă frecvent faptul că psalmii sunt împărțiți în cinci „cărți”, primele patru încheindu-se cu „Amin”, ceea ce înseamnă „suntem de acord” sau „adevărat” (Psalmii 41:13; 72:18–20; 89:52; 106:48). 

În jumătate dintre psalmi este aparentă legătura acestora cu David. Numele său apare în nota introductivă a 73 de psalmi, în vreme ce despre alți doi psalmi ni se spune în Faptele Apostolilor 4:25 și Evrei 4:7 că el este autorul lor. Notele introductive sunt instrucțiuni sau atribuiri care apar la începutul multor psalmi. Notele introductive sunt considerate a fi parte din text, deși Biblia modernă nu le acordă un număr de verset, iar software-urile biblice le dau numărul de verset zero. 

Deși multe note introductive menționează unul sau mai multe nume, relația persoanei numite cu psalmul în discuție este adesea neclară. Textul de astăzi este un exemplu. Nota sa introductivă spune: „Un Psalm al lui David,” lucru care ne poate indica faptul că David a fost autorul, dar prepoziția ebraică tradusă ca „al lui” are și sensul de legătură sau de direcție. Acest lucru înseamnă că Psalmul 23 ar putea fi despre David sau că este dedicat lui. 

David apare pentru prima dată în Scriptură ca un păstor (1 Samuel 16:11). În timpul unui război cu filistenii, el a continuat să se îngrijească de turma tatălui său (17:15, 20). Poate părea o slujbă neprimejdioasă, în spatele liniei de luptă, însă în rolul său de păstor, David a luptat atât cu lei cât și cu urși (17:34–37). 

Este relevant să menționăm totodată că „păstorirea” este o metaforă des folosită în Orientul Apropiat antic, în special pentru regii care protejează și oferă supușilor lor. Este un detaliu care ne ajută mult să înțelegem descrierile lui David. Introducerea sa ca păstor în 1 Samuel îi ajută pe cititori să-l perceapă ca om care va deveni un rege bun. Este un aspect important, pentru că atunci când israeliții i-au cerut prima dată lui Samuel un rege, au încălcat dorințele lui Dumnezeu (1 Samuel 8). Dar Dumnezeu a răscumpărat cu toate acestea monarhia și a făcut un legământ veșnic cu David (2 Samuel 7). Prin urmare, orice lucru fie de la David, fie despre David, este important.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Dumnezeu păstorește (Psalmul 23:1-4)

• El se îngrijește (v. 1)
• El călăuzește (v. 2)
• El înviorează (v. 3)
• El ocrotește (v. 4)

2. Dumnezeu se îngrijește (Psamul 23:5)

• Siguranță (v. 5a)
• Punere deoparte (5b)
• Abundență (v. 5c)

3. Viitorul psalmistului (Psalmul 23:6)

• Însoțit de binecuvântări (v. 6a)
• Cu Dumnezeu (v. 6b)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum îți exersezi mulțumirea în Domnul?
2. Care sunt văile umbrite cu care te-ai confruntat în timpul vieții sau pe care trebuie să le traversezi chiar acum?
3. Care sunt versetele care te încurajează să aștepți intervenția lui Dumnezeu în ce-i privește pe dușmanii tăi și să nu te răzbuni singur?
4. De unde ai încrederea că bunătatea și îndurarea te vor însoți, când circumstanțele în care te afli sugerează opusul?

APLICAȚII PRACTICE:

Cu cele șase versete ale sale, putem spune că Psalmul 23 este scurt. Prin comparație, cei 150 de psalmi puși laolaltă au în medie 16 versete. Însă înrâuririle Psalmului 23 nu sunt nicidecum mărginite de lungimea acestuia. Eleganța începutului psalmului îi determină pe mulți creștini să memoreze cu ușurință primul verset: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.”
Dacă vrem însă să ne limităm doar la primul verset, vor pierde cea de-a doua imagine importantă pe care ne-o oferă psalmul: aceea a lui Dumnezeu ca gazdă. Evident, ar fi ceva ciudat să ne imaginăm niște oi așezate la masă, luând cina. Vorbim despre un text poetic, iar suprapunerea metaforelor nu face decât să adâncească semnificația. Cele două imagini – Dumnezeu ca păstor și Dumnezeu ca gazdă – formează un portret al unui Domn preocupat și grijuliu față de poporul Său. 

Psalmistul proclamă ceva mai radical decât văd la prima privire cititorii. A trăit vremuri în care mâncarea și băutura nu erau ceva ușor de procurat. A apucat să vadă dușmani la fiecare aruncătură de băț și nu era dintr-un simț paranoic. Cu toate acestea, psalmistul s-a încrezut în faptul că Dumnezeu îl iubește și că îl ține minte. A văzut că Dumnezeu îi este alături și că se îngrijește de toate nevoile sale.

Astăzi, când citim și ne punem pe inimă Psalmul 23, putem spune și noi același lucru. Meditând la acest psalm, suntem încurajați să ne aducem nevoile noastre zilnice în fața lui Dumnezeu și să așteptăm un răspuns la credința noastră. Dumnezeu este neprihănit și credincios.

Totuși, există posibilitatea să aplicăm greșit textul psalmului, dacă ar fi să-l interpretăm ca o încurajare a lenei sau a optimismului extrem. Dumnezeu s-a îngrijit de orice nevoie a lui David, însă David a rămas în sălbăticie vreme îndelungată! Fugea din calea celor care îl căutau să-l ucidă și la orice cotitură, se întreba probabil dacă merge pe calea pe care o dorește Dumnezeu pentru el. Încrederea sa a fost pusă la încercare de circumstanțe disperate, nu doar de mici nemulțumiri. Astfel, Psalmul 23 vorbește cel mai vădit celor care se întreabă pe bună dreptate ce vor pune pe masă sau celor care se află în situații primejdioase. Fie că ne aflăm într-o astfel de situație, fie că sălbăticia noastră este una figurată și riscăm să ne pierdem averile sau reputația, Psalmul 23 ne vorbește tuturor.

În epoca noastră, a noului legământ, trebuie să ne amintim faptul că păstorul care este Dumnezeu este și păstorul care este Domnul nostru Isus Cristos. Asemenea descrierii psalmului, Isus spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine . . . Eu Îmi dau viața pentru oile Mele” (Ioan 10:14-15). Acest gest profund al grijii lui Dumnezeu față de noi, din ultima parte a versetului, depășește orice lucru pe care s-ar gândi să ni-l ofere un păstor oarecare; doar gândul la un asemenea gest pune la încercare credibilitatea metaforei. Niciun păstor de pe Pământ nu consideră că trebuie să-și dea viața pentru oi! Însă Domnul nostru Isus Cristos nu a fost un păstor oarecare – El a fost (și este) Fiul lui Dumnezeu. El ne caută cu mai multă bunătate și îndurare decât am aștepta noi vreodată. Răspundeți mâinii Lui întinse!

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm toate felurile în care Dumnezeu se dovedește a fi o sursă de putere pentru noi în momentele grele, să aflăm care sunt obstacolele în calea păcii pe care le găsim în Psalmul 62 și să ne facem un plan pentru a ne pune timp deoparte și a aștepta în liniște un răspuns de la Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 62

VERSETUL DE AUR: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea!” (Psalmul 62:5)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Prin rugăciunile și cântecele lor, Psalmii le dau un glas credincioșilor. Uneori, acesta va fi glasul plângerii (vezi Psalmii 10; 13; 44; 77), iar alteori este un glas de mulțumire și laudă (vezi Psalmii 66; 107; 148). Rugăciunile plângerii exprimă suferința, iar cele de mulțumire exprimă recunoștința. Psalmul 62 nu este nici plângere și nici un imn de mulțumire, deși conține elemente ale ambelor. Însă psalmul acesta poate fi numit pe bună dreptate un psalm al încrederii. El exprimă încrederea și speranța în Dumnezeu în mijlocul necazului. Psalmii încrederii provin dintr-o relație sigură cu Dumnezeu. Psalmiști sunt încrezători în faptul că Dumnezeu este ajutorul și refugiul lor. Ei au încredere în puterea și în bunătatea lui Dumnezeu și își pun nădejdea în credincioșia Lui (compară cu Psalmii 11; 23). 

Nota introductivă a Psalmului 62 ne spune că Iedutun este conducătorul corului (1 Cronici 16:41, 42; 25:1–3; vezi Psalmii 39; 77). Este posibil să fi fost un fel de partener de compoziție pentru David (care a domnit aproximativ între 1010-970 î.Cr.) despre care știm că este autorul Psalmului 62. Se face aluzie la anumite greutăți în notele introductive ale psalmilor lui David. 

Puterea poeziei, mai ales când este însoțită de muzică, permite autorului sau cântărețului să-și exprime temerile, durerea, încrederea, dragostea, dar și să vorbească în numele unui public prezent. Psalmul 62 îi invita pe israeliți să se alăture cântecului, la fel cum ne invită și pe noi astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Liniște în mijlocul necazului (Psalmul 62:1-4)

• Încrederea în Dumnezeu (v. 1-2)
• Înfruntarea dușmanilor (v. 3-4)

2. Aflarea liniștii (Psalmul 62:5-8)

• Întoarcerea atenției spre Dumnezeu (v. 5-7)
• Îndemnarea oamenilor (v. 8)

3. Liniștea primită de la Dumnezeu (Psalmul 62: 9-12)

• Respingerea ajutorului iluzoriu (v. 9-10)
• Îmbrățișarea esenței (v. 11-12)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ai descrie felul în care ți-ai găsit alinarea sufletului în Dumnezeu?
2. Cum gestionezi împotrivirea oamenilor care spun vorbe frumoase, dar au intenții rele?
3. Cum este posibil ca David să fi exprimat asemenea încredere în Domnul, înainte de jertfa de răscumpărare făcută de Domnul nostru Isus Cristos?
4. Este corect să spunem că ne „vărsăm inima” înaintea lui Dumnezeu? De ce sau de ce nu?

APLICAȚII PRACTICE:

La fel cum un cântec pe care îl asculți la radio și îți creează impresia că a fost scris pentru tine, tocmai la momentul potrivit din viața ta și care spune exact ce ai fi vrut tu să spui, și Psalmii pot face același lucru. Psalmul 62 ne invită să cântăm și să fim alături de David în încrederea sa așezată doar în Dumnezeu. Pentru că nu numește o situație specifică din viața lui David, este cu atât mai ușor să ne identificăm cu ceea ce spune psalmul, oricare ar fi situația în care ne-am afla. Și noi avem problemele noastre, oricare ar fi fost greutățile cu care se confrunta David. El ne oferă un exemplu de gestionare a propriilor probleme, chiar dacă situațiile noastre nu coincid cu a lui. Putem să punem orice circumstanțe în mâna lui Dumnezeu, pentru că nu suntem familiari doar cu puterea și cu dragostea Lui, ci știm și că El va rezolva problema răului și va trage la răspundere orice om pentru faptele sale. Cei care se încred în Dumnezeu nu au de ce să se teamă; nu ne temem nici de judecata lui Dumnezeu și nici de problemele care ne apasă. Dumnezeul puterii și al îndurării va face ceea ce este corect și drept.

Fără a ști detaliile mai amănunțite, putem spune dar că David se găsea într-o situație problematică. În aceste circumstanțe, regele își exprimă totuși nădejdea în Dumnezeu. Uneori, a ne alătura lui David în cântare poate însemna să-I aducem laudă lui Dumnezeu fie singuri, fie împreună cu alți credincioși. Însă și alte activități sporesc nădejdea în Dumnezeu, mai ales atunci când facem greșeala de a ne încrede în oameni. Un mod prin care ne putem deschide inima în fața lui Dumnezeu (Psalmul 62:8) este să citim textul acestuia ca pe propria noastră rugăciune. Făcând astfel, putem reflecta la ceea ce vrem, de fapt, de la Dumnezeu, fie că este vorba de schimbarea circumstanțelor sau de putere pentru a îndura mai departe. 

Am putea citi psalmul ca modalitate de a-L asculta pe Dumnezeu (Psalmul 62:11). Dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu pe tot parcursul Scripturii, vom afla cine este El, vom înțelege ce Își dorește Dumnezeu de la noi și pentru noi și vom clădi relația pe care o dorește El și de care noi avem atâta nevoie. Trebuie să ne deschidem inima cu consecvență față de Cuvântul lui Dumnezeu, ascultând citirea Scripturii în comunitate, studiind Scriptura în familie și în privat și memorând Scriptura. Trebuie să ne punem timp deoparte și să medităm la limbajul folosit în Scriptură pentru a putea asculta vocea Duhului Sfânt și astfel, să ajungem să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să ne asemănăm mai mult Lui în purtarea noastră.

Folosind metodele de mai sus, dar și altele, trebuie să ne concentrăm din nou ființa asupra lui Dumnezeu, pentru a ne reaminti constant de puterea și de îndurarea Sa. Doar atunci vom putea spune că doar îl El ne punem încrederea și doar atunci vom avea încrederea supremă în identitatea lui Dumnezeu și în ceea ce este dispus să facă El datorită iubirii Sale neclintite.

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă contextul istoric în care a trăit omul Isaia, să facem legătura între contextul său istoric și asigurările specifice pe care le-a dat cu privire la credincioșia lui Dumnezeu și să scriem o mărturie despre felul în care am experimentat la nivel personal credincioșia lui Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: Isaia 25:1-10

VERSETUL DE AUR: „Domnul oștirilor pregătește tuturor popoarelor, pe muntele acesta, un ospăț de bucate gustoase, un ospăț de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de măduvă, de vinuri vechi și limpezite.” Isaia 25:6

CONTEXTUL LECȚIEI:

Textul lecției de astăzi provine dintr-o secțiune a cărții Isaia, care este adesea numită „Apocalipsa lui Isaia” (cap. 24–27), pentru că scenele descrise sunt similare cu limbajul apocaliptic (adică reprezentări care descriu sfârșitul lumii) pe care îl întâlnim în cartea Apocalipsei (compară cu Zaharia 9–14; Marcu 13:24–27). 

Isaia a devenit proroc în anul în care a murit regele Uzia al Iudei, în jurul anului 740 î.Cr. (Isaia 6:1–10). Până la intrarea în scenă a lui Isaia, israeliții fuseseră împărțiți în două țări timp de aproape 200 de ani: regatul de nord al Israelului și regatul de sud al Iudei. Prorocul a avut o lucrare lungă, care s-a întins pe parcursul câtorva decenii în Iuda, în timpul domniilor lui Iotam, Ahaz și Ezechia. 

Lucrarea lui Isaia a început într-o perioadă de prosperitate economică și militară (Isaia 2:7). Dar putrezirea spirituală se instalase (2:8) și nu era decât o chestiune de timp până când Dumnezeu avea să intervină (2:9–4:1). 

Intervențiile lui Dumnezeu au venit sub forma oprimării din partea unor puteri străine (Isaia 7:20). Un astfel de exemplu s-a întâmplat în timpul domniei lui Ahaz al Iudei (735–716 î.Cr.) când Aramul (Siria) și regatul de nord al Israelului s-au unit împotriva Iudei (2 Împărați 16:1–10). Ahaz a „salvat” Iuda prin intermediul unei alianțe necinstite cu Asiria (16:7–9). Asiria a ajung să cucerească în cele din urmă Israelul de nord și să-i exileze pe locuitorii săi în anul 722 î.Cr. (17:6). Cetatea Ierusalim (în Iuda) a scăpat ca prin urechile acului de același destin în anul 701 î.Cr. (18:13–19:27), dar a fost doar un lucru temporar. Reacția Ierusalimului la acea perioadă de întuneric iminent avea să dezvăluie ceea ce îi interesa cu adevărat pe locuitorii ei (Ieremia 7:1–8; compară cu Isaia 42:20–25). 

Isaia a slujit ca proroc în vremuri dificile, dar le-a și prevăzut — nu doar pentru Iuda, ci și pentru națiunile idolatre din jurul ei, cum ar fi Egiptul, Edomul și Tirul (Isaia 14:28–23:18). Deși punerea oamenilor în fața  propriului păcat era o latură importantă a slujirii prorocilor, nu era singura lor funcție; ei dădeau și speranță. Pe când cititorul ajunge la Isaia 24, situația pare complet lipsită de speranță. Cele 23 de versete ale acestui capitol ne oferă predicții sumbre despre nimicirea întregului Pământ. Motivul ne este dat în Isaia 24:5: „Țara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu țineau poruncile și rupeau legământul cel veșnic!” Sfințenia nemărginită a lui Dumnezeu care reiese din Isaia 24 este urmată de mesajul dragostei lui Dumnezeu în Isaia 25. Aici, primim un mesaj al speranței — lecția de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Laudă adusă Domnului (Isaia 25:1-5)

• Pentru judecata Sa (v. 1-3)
• Pentru îndurarea Sa (v. 4-5)

2. Domnul pregătește un ospăț (Isaia 25:6-8)

• Invitație la cină (v. 6)
• Scăparea de moarte (v. 7-8)

3. Mărturia despre El (Isaia 25:9-10a)

• Ce vor zice (v. 9)
• Ce vor face (v. 10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce efecte crezi că vei observa dacă îți amintești zilnic de făgăduințele minunate pe care ți le-a împlinit Dumnezeu?
2. În ce fel demonstrează biserica grija lui Dumnezeu pentru cei săraci?
3. În ce fel beneficiază sau ar putea beneficia adunarea ta de pe urma interacțiunii cu creștini de diferite naționalități?
4. Atunci când te gândești la moarte, ai tendința să meditezi mai mult la siguranța lucrării lui Dumnezeu sau la incertitudini legate de cum va fi viața de apoi? Cum te ajută oricare dintre variante atunci când vine vorba să vorbești cu alții care nu-L cunosc pe Domnul despre speranța ta în El?

APLICAȚII PRACTICE:

Isaia 25 a oferit un mesaj al speranței pentru poporul legământului cu Dumnezeu. Ca reacție, în Isaia 26 s-a prezis că Iuda va cânta o cântare de laudă și victorie. Mesajul textului lecției de astăzi a asigurat această cântare. Spuneam în Contextul Lecției că pasajul din Isaia 24–27 a fost numit „Apocalipsa lui Isaia”; ideea finală a acestei secțiuni este aceasta: va veni o zi când Dumnezeu își va aduna poporul pentru a-L adora într-un loc pe care l-a sfințit El. 

Oamenii trăiesc oprimarea în diferite feluri și la diferite intensități. Însă toți experimentează moartea. Evident că trebuie să folosim metode și motivații evlavioase pentru a depăși și învinge oprimarea și nedreptățile și să depunem eforturi înspre asigurarea sfințeniei vieții. Însă făcând aceste lucruri, ar trebui să ne reamintim faptul că prezența deplină a dreptății și absența morții din viața care va veni sunt aspectele asupra cărora ar trebui să ne concentrăm. Ea se apropie! Îndreptându-ne atenția spre acest lucru, vom experimenta și ne vom aștepta la credincioșia neclintită a lui Dumnezeu pentru nădejdea noastră în mântuirea finală. 

O modalitate prin care ne putem exprima această nădejde este să ne exersăm recunoștința. Putem face lucrul acesta în mai multe feluri. Unii o fac prin intermediul muzicii, scriind și interpretând cântări. Alții o fac prin contactul personal cu alții. Iar alții ____________ (aici puteți completa dumneavoastră). Una din cele mai simple căi prin care să ne exprimăm recunoștința și să devenim mulțumitori, chiar și în încercări, este să ne creăm o listă zilnică a recunoștinței, pe care să o consultăm imediat ce ne trezim dimineața sau seara, chiar înainte să mergem la culcare. O listă zilnică a recunoștinței ne va reaminti de multele daruri ale lui Dumnezeu. Vorbind despre aceste daruri, ne exprimăm mulțumirea. Prin rostirea lor, ne exprimăm și așteptările noastre cu privire la alte lucruri bune de la Dumnezeu, printre care și moartea morții. O listă a recunoștinței va reorienta felul în care trecem printr-o încercare, ne va recentra credința și ne va ajuta să ne exprimăm nădejdea în viitor.

Credincioși în Isus fiind, anticipăm și tânjim chiar după ospățul mesianic găzduit de Isus în prezența lui Dumnezeu (Matei 26:29). Așa cum Israelul a împărtășit binecuvântările lui Dumnezeu prin altar, atunci când poporul a mâncat jertfele, la fel noi suntem în părtășia trupului și a sângelui lui Isus la Cină, atunci când mâncăm și bem (1 Corinteni 10:14–17). Este o avanpremieră a ospățului mesianic. Atunci când mâncăm și bem la masa Domnului, mulțumim pentru trupul și sângele Domnului. De asemenea, ne amintim de credincioșia lui Dumnezeu și tânjim după moartea morții. Mâncăm și bem, iar apoi ieșim în lume să slujim, mângâiați de speranță (Faptele Apostolilor 20:7–12).

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm semnificația nou-testamentară a Psalmului 22, să facem deosebirea între experiențele lui David și încrederea sa în Dumnezeu și să căutăm o încercare personală în dreptul căreia să cerem ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 22:1-11

VERSETUL DE AUR: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit și pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuți și fără s-asculți plângerile mele?” Psalmul 22:1

CONTEXTUL LECȚIEI:

Conform unei estimări, în cartea Psalmilor din Vechiul Testament putem întâlni șase tipuri de psalmi: plângeri, mulțumire, înțelepciune, laudă, psalmii Sionului și psalmii de imprecație/ de blestem. După majoritatea cercetătorilor, Psalmul 22 este un psalm al plângerii. Acest gen conține de obicei o atitudine de chin și suferință personală a psalmistului, precum și cereri adresate lui Dumnezeu ca urmare a greutăților îndurate.

Psalmii de plângere au de obicei o structură în trei puncte, după cum se poate observa în Psalmul 13. Mai întâi, psalmii de plângere încep cu o întrebare sau o nemulțumire, cum ar fi „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat?” (Psalmul 13:1). În al doilea rând, psalmistul cere sau strigă după ajutor de la Domnul, așa cum putem vedea în versetul „Privește, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” (13:3). Apoi, psalmistul încheie cu laudă și închinare față de Dumnezeu: „cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!” (13:6).

Psalmul 22 are aceleași elemente. Începe cu întrebarea psalmistului (Psalmul 22:1), trece apoi la o serie de cereri și strigăte de ajutor (22:2, 11, 19-21) și încheie cu închinarea la Dumnezeu (22:22-23). Unii specialiști observă în Psalmul 22 atât elemente de plângere, cât și de laudă. Ca urmare, aceștia împart Psalmul 22 în două părți: psalmul plângerii (22:1-21) și psalmul de laudă (22:22-31). Indiferent cum am categorisi sau împărți psalmul acesta, el ne vorbește despre tristețea unui om care suferă și despre modul în care se închină el la Dumnezeu.

Nota descriptivă a psalmului ne oferă câteva detalii cu privire la context. Mai întâi, se cere „mai-marelui cântăreților” să cânte psalmul acesta după o cântare aparent cunoscută publicului inițial al psalmului. Apoi, tot din notă aflăm că Psalmul 22 este „un psalm al lui David.” La fel ca majoritatea psalmilor, nici acesta nu ne vorbește despre situația care l-a determinat pe David să scrie psalmul (compară cu Psalmii 18; 51). O variantă ar fi că David a scris psalmul acesta în timp ce fugea din calea lui Saul (vezi 1 Samuel 23:7-29). Oricare ar fi cazul, știm din versetele care urmează după textul lecției noastre de astăzi că David se simțea abandonat, izolat și în primejdie. Trupul îi era slăbit și era pe cale să moară (Psalmul 22:14-15, 17). Dușmanii îl încolțiseră ca niște animale sălbatice (22:12, 16), gata să-l atace (22:13, 21) și să tragă la sorți pentru hainele sale (22:18).

Autorii Noului Testament au făcut legătura între suferința psalmistului și strigătul său după ajutor și suferința lui Isus și rugăciunile Sale în timpul răstignirii. Dintre citatele și aluziile Noului Testament la Psalmul 22, majoritatea le întâlnim în textele despre patimile lui Cristos din Evanghelii:

Psalmul 22:1, citat în Matei 27:46; Marcu 15:34

Psalmul 22:7-8, aluzie întâlnită în Matei 27:39; Marcu 15:29; Luca 23:35-36

Psalmul 22:8, aluzie întâlnită în Matei 27:43

Psalmul 22:18, citat în Ioan 19:24

Psalmul 22:22, citat în Evrei 2:12

Unii cercetători l-au numit „Psalmul Crucii”, datorită legăturilor cu suferințele lui Isus și plângerea pe care o adresează El Tatălui Său ceresc pe când era pe cruce. 

Putem fi ispitiți să interpretăm Psalmul 22 doar în lumina suferinței lui Cristos – și pe bună dreptate! Dacă facem însă, lucrul acesta, putem pierde contextul inițial și creșterea spirituală personală pe care o putem câștiga de acolo.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Rugăciunea lui David (Psalmul 22:1-5)

• Depărtarea lui Dumnezeu (v. 1-2)
• Dumnezeu eliberează (v. 3-5)

2. Batjocurile dușmanilor (Psalmul 22:6-8)

• Disprețuit (v. 6)
• Batjocorit (v. 7-8)

3. Prezența lui Dumnezeu (Psalmul 22:9-11)

• De la naștere (v. 9-10)
• Întotdeauna aproape (v. 11)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce răspuns ai da ideii că credincioșii nu ar trebui să-L chestioneze pe Dumnezeu?
2. În ce feluri poți sublinia sfințenia lui Dumnezeu în închinarea ta personală și colectivă?
3. Cum să răspundă credincioșii la batjocura și disprețul altora față de credința lor și față de supunerea lor în fața lui Dumnezeu?
4. Cum putem folosi versetul 11 (Nu Te depărta de mine, căci s-apropie necazul și nimeni nu-mi vine în ajutor) pentru a-i încuraja pe alți credincioși care se confruntă cu dificultăți?

APLICAȚII PRACTICE:

Psalmul 22 îmbină plângerile și cererile lui David cu lauda și adorarea sa. Întrebarea sa „De ce?” (Psalmul 22:1) îl duce în final la lăudarea lui Dumnezeu. Strigătele de suferință ale lui David se transformă în închinare datorită credinței că Dumnezeu va fi în cele din urmă credincios și că îi va aduce izbăvirea. Iar David spera că îl va lăuda pe Dumnezeu și că într-o bună zi, toate neamurile și toate popoarele Îl vor lăuda pe Dumnezeu (22:27-31).

Cântările de plângere ale Psalmilor lui David ne arată cum ne putem exprima temerile, frustrările, tristețea și cererile față de Domnul. Psalmii aceștia le arată credincioșilor cum pot ajunge în prezența lui Dumnezeu și cum își pot exprima grijile și frustrările. Chiar dacă Dumnezeu ne cunoaște deja toate dorințele, nevoile și temerile, El ne invită să ni le exprimăm prin rugăciuni și prin cântări.

Isus ne-a oferit la rândul Său exemple, atunci când, pe cruce fiind, a citat psalmul acesta. Fiul lui Dumnezeu Și-a întrebat tatăl ceresc: „De ce?” (Matei 27:46). Și noi Îl putem întreba pe Tatăl nostru ceresc: „De ce?”, atunci când trecem prin suferințe și greutăți. Prin urmare, vremurile noastre de închinare personală și colectivă pot include rugăciunea, plângerea și cererile adresate Domnului. Trebuie însă să avem grijă cu privire la două aspecte. Mai întâi, să nu lăsăm ca întrebarea De ce? să pună la îndoială în vreun fel dreptatea lui Dumnezeu. În al doilea rând, nu avem cum să creștem dacă nu facem decât să ne întrebăm de ce, de ce, de ce. Căci s-ar putea să nu primim niciodată răspunsul la această întrebare. În cele din urmă, va trebui să trecem la următoarea întrebare: Ce urmează acum?

În plus, adunările noastre nu trebuie să se transforme în comunități care se încurajează la plângere. Ne putem încuraja la cântări de plângere dar și speranță precum „Când oceanele cumplit vuiesc.” Sau, îi putem asculta și sprijini pe cei care suferă sau trec prin încercări.

Psalmii ne invită să medităm la rolul plângerii în închinarea noastră. Atunci când ne deschidem inima în fața Domnului și ne recunoaștem tristețea și suferința, depindem în totalitate de El. Psalmii ne arată și cum să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru puterea Sa și pentru mântuirea pe care ne-a adus-o, chiar și atunci când treceam prin situații aparent fără scăpare. Cum te vor ajuta psalmii pe tine atunci când vei trece printr-o perioadă de suferință?

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al circumstanțelor care l-au îndemnat pe regele David să scrie Psalmul 51, să interpretăm psalmul din perspectiva modului în care a trăit regele David pocăința și iertarea și să ne mărturisim păcatele personale și colective și să ne pocăim pentru ele.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 51:1-4, 10-12, 15-17

VERSETUL DE AUR: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!” Psalmul 51:10

CONTEXTUL LECȚIEI:

Lecția noastră de astăzi provine din Psalmul 51, un psalm al plângerii. Genul acesta de psalmi dă atenție remușcărilor psalmistului, mărturisirii păcatului și cererilor de iertare (vezi și Psalmii 6; 32; 38, etc.). Nota de la începutul psalmului ne arată că regele David este autorul acestui psalm.

Psalmul 51 a fost compus în urma unei serii de evenimente tragice din viața lui David, așa cum ne arată și nota de început. Psalmul este renumit ca model al mărturisirii, al reabilitării și al laudei aduse lui Dumnezeu.

Evenimentele la care se face referire pot fi găsite în 2 Samuel 11-12 și au avut loc pe când David era rege (1010-970 î.Cr.). Pe când ședea pe acoperișul palatului său, regele David a văzut o femeie care se scălda (2 Samuel 11:2-3). Era Bat-Șeba, soția lui Urie, unul dintre vitejii lui David. David a chemat-o la el, s-a culcat cu ea și a lăsat-o însărcinată (11:4-5). Pentru a-și ascunde fapta, David a încercat să-l convingă pe Urie să se culce cu ea, astfel încât Urie să creadă că el este responsabil de sarcina soției sale (11:6-13). Planurile lui David au dat însă greș, iar Urie a refuzat să se culce cu soția lui. În consecință, regele a uneltit să-l trimită pe Urie să fie ucis pe câmpul de luptă (11:7), luând-o de nevastă pe femeia proaspăt văduvită (11:27a). Faptele păcătoase ale lui David „n-au plăcut Domnului” (11:27b).

Prin urmare, Domnul l-a trimis pe prorocul Natan să-l îndemne pe David să se pocăiască pentru păcatul său. În loc să-i expună pur și simplu regelui propriile fapte, Natan a recurs la o pildă – o poveste scurtă – pentru a-i dezvălui păcatul. Pilda vorbea despre două personaje: un om sărac, care avea o mielușea pe care o iubea foarte mult și un om bogat care avea multe oi. Pilda descrie cum bogatul a luat mielușeaua săracului și a gătit-o pentru un călător (2 Samuel 12:1-4). Nedreptatea făcută săracului de omul bogat l-a indignat pe David (12:5-6).

Natan i-a dezvăluit după aceea tâlcul pildei: regele David era întocmai ca omul bogat (2 Samuel 12:7). Chiar dacă era deosebit de bogat și de puternic, regele David a luat totuși ceea ce nu îi aparținea; a „lovit cu sabia pe Urie, Hetitul, a luat de nevastă pe nevastă-sa”(12:9). La auzul cuvintelor lui Natan și împovărat de greutatea propriului păcat, David și-a mărturisit fărădelegile și a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului!” (12:13). 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Mărturisire (Psalmul 51:1-4)

• Nevoia de îndurare (v. 1-2)
• Recunoașterea păcatului (v. 3-4)

2. Reabilitare (Psalmul 51:10-12)

• Curăță-mi inima (v. 10)
• Dăruiește-mi prezența Ta (v. 11-12)

3. Laudă (Psalmul 51:15-17)

• De pe buzele mele (v. 15)
• Dintr-o inimă zdrobită (v. 16-17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum putem explica bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu unui om care crede că Dumnezeu este nemilos și lipsit de dragoste?
2. Ce măsuri poate lua credinciosul pentru a fi atent la îndemnurile Duhului Sfânt cu privire la păcat?
3. Cum ne putem cultiva un duh frânt și o inimă zdrobită și plină de pocăință?
4. Cum a schimbat Psalmul 51 felul în care te raportezi la ideea de mărturisire și pocăință?

APLICAȚII PRACTICE:

Indiferent de păcatele pe care le-am înfăptuit, cuvintele lui David din Psalmul 51 reprezintă un model al recunoașterii, al mărturisirii, al pocăinței și al laudei. Mai întâi, ne recunoaștem păcatele și ne asumăm responsabilitatea pentru acțiunile noastre. Apoi, ne mărturisim faptele și ne pocăim. Pocăința este un aspect crucial și necesar al vieții creștine (Luca 5:32), fiind pe placul lui Dumnezeu (vezi Ezechiel 18:23; Romani 2:4). Prin mărturisirea noastră, suntem „vindecați” de puterea păcatului asupra noastră (Iacov 5:16) și primim iertarea de la Dumnezeu: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). 

Nu în ultimul rând, datorită credincioșiei noastre în promisiunile lui Dumnezeu, Îl lăudăm pentru îndurarea de care dă dovadă în dreptul nostru și pe care o demonstrează prin iertare. Urmând modelul acesta, creștinul care a călcat greșit poate experimenta bucuria relației cu Dumnezeu – bucurie pe care trebuie să o împărtășească și cu cei din jur.

SCOPUL LECȚIEI: să înșirăm atributele lui Dumnezeu, așa cum le-au cântat Moise și Maria, să identificăm elementele istorice din cântecele de laudă interpretate de Moise și de Maria și că scriem și să cântăm la rândul nostru o cântare de laudă adusă lui Dumnezeu pentru caracterul Său și pentru mântuirea poporului Său. 

TEXTUL LECȚIEI: Exodul 15:1-3, 11-13, 17-18, 20-21

VERSETUL DE AUR: „Maria, prorocița, sora lui Aaron, a luat în mână un timpan și toate femeile au venit după ea cu timpane și jucând.” Exodul 15:20

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cântecul la care se facere referire în lecția de astăzi provine din cartea Exodul, care face parte din Pentateuh sau cele cinci cărți ale Vechiului Testament. Aceste cărți i-au fost atribuite în mod tradițional lui Moise, pentru că era educat (Fapte 7:22) și priceput la adunarea informațiilor (exemplu: Exodul 17:14; 24:4, Numeri 33:2).

Întâmplările din Exodul sunt datate în jurul anului 1447 î.Cr. Cu multă vreme înainte, Dumnezeu făgăduise țara Canaan lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov (Geneza 13:14-15; 26:3; 28:13). Se părea că împlinirea acestei promisiuni este pusă în pericol în momentul în care Iacov și cu familia sa s-au mutat în Egipt din pricina foametei. Totuși, Dumnezeu a lucrat prin Iosif, fiul lui Iacov, astfel încât familia sa să aibă tot ceea ce avea nevoie în timpul anilor de foamete (41:53-54). 

De-a lungul secolelor, israeliții au fost martorii unor schimbări radicale la nivel de conducere în Egipt. În cele din urmă, a venit un rege nou, pentru care reputația lui Iosif nu însemna nimic (Exodul 1:8). Trecerea de care se bucuraseră Iacov (Israel) și fiii săi s-a transformat în servitute și prigonire. După ce israeliții au petrecut 430 de ani în Egipt (12:40-41), Dumnezeu era gata să treacă la fapte pentru a-Și împlini promisiunile (2:23-25).

În vremea aceea s-a născut Moise. Se știe că a fost adoptat de o prințesă egipteană, însă a fost nevoit să fugă din Egipt la vârsta de 40 de ani, după ce a omorât un egiptean (Exodul 2; vezi Fapte 7:23). Patruzeci de ani mai târziu, Moise se întâlnește cu Domnul pe muntele Sinai. Dumnezeu repetă promisiunea pe care le-a făcut-o strămoșilor lui Moise și îl cheamă să conducă poporul israelit înrobit afară din Egipt (Exodul 3:8). Dumnezeu a lucrat prin Moise și prin Aaron (fratele lui Moise), aducând zece urgii care au devastat Egiptul.

În momentul acela, Faraon i-a alungat pe israeliți din Egipt (Exodul 12:31-33). Trecuseră 430 de ani din ziua când Iacov și cu familia sa intraseră în Egipt (12:40-41). Plecând din Egipt, poporului i se amintește că destinația sa este Canaan (13:5, 11). 

Faraon se răzgândește, însă și hotărăște să-și recupereze forța de muncă (Exodul 14:5-8). Egiptenii îi urmăresc pe israeliți până la malul Mării Roșii. Se părea că sunt blocați de mare pe o parte și că victoria egiptenilor era un lucru sigur, însă Dumnezeu avea alte planuri.

Israeliții au trecut în siguranță Marea Roșie, după ce apele s-au despărțit, însă egiptenii s-au înecat atunci când au încercat să-i prindă din urmă. Dumnezeul lui Israel S-a dovedit a fi superior oricărui dumnezeu fals al lui Faraon! Trecerea Mării Roșii a fost un moment hotărâtor în istoria Israelului din vechime. Israeliții înrobiți erau în sfârșit liberi, dincolo de puterea lui Faraon. Moise și poporul au răspuns prin cântări de bucurie (Exodul 15:1-21).

Primul cântec din istoria acestei națiuni noi este cântecul de bucurie pentru victoria pe care a obținut-o Domnul pentru popor. Se poate observa o mică dificultate în identificarea unui titlu potrivit pentru această cântare. Unii cercetători ai cântării au sugerat o serie de titluri, printre care se numără „Cântarea mării” (vezi Exodul 15:1, 4-5, 8, 10), „Cântarea lui Moise și a Mariei” (vezi 15:20-21) sau „Cântarea lui Moise și a lui Israel) (vezi 15:1). O altă cântare intitulată „Cântarea lui Moise” poate fi găsită în Deuteronomul 32 (vezi introducerea la Deuteronomul 31:30). 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Introducerea cântării (Exodul 15:1-3)

• Destinatarul (v. 1)
• Motivația (v. 2-3)

2. Continuarea cântării (Exodul 15:11-13, 17-18, 20-21)

• Călăuzirea Domnului (v. 11-13)
• Moștenirea poporului (v. 17-18)
• Reacția femeilor (v. 20-21)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În ce situații îți aduce alinare să te gândești că Dumnezeu este „un războinic viteaz” (Exodul 15:3)?
2. Enumeră câțiva dintre „dumnezeii” la care se închină societatea noastră. În ce fel este Dumnezeu mai presus de acești „dumnezei”?
3. Cum s-ar schimba viața ta dacă ai petrece mai multă vreme reflectând la sfințenia lui Dumnezeu și încercând să o imiți?
4. Care sunt acele ocazii pe care le putem cataloga drept „vreme de jucat” (Eclesiastul 3:4)?

APLICAȚII PRACTICE:

Cântările ne ajută să ne reducem stresul și sentimentul de anxietate prin faptul că creierul nostru eliberează substanțe care ne fac să ne simțim bine și care ne înlătură durerea. Cântatul ne activează și acea porțiune a creierului care este asociată cu memorarea – ceea ce înseamnă că încă mai știi cântece din copilărie!

Cântările prin care ne închinăm lui Dumnezeu fac toate aceste lucruri, dar aduc ceva în plus. Ne închinăm Domnului nostru în cântare pentru că El este sursa puterii și a mântuirii noastre. Închinarea noastră este și un mod de sărbătorire și de amintire a bunătății și a credincioșiei lui Dumnezeu. Apostolul Pavel I-a cântat Domnului, închinându-se chiar și din temniță (Fapte 16:25). „Psalmii, cântările de laudă și cântările duhovnicești”, „cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră” reprezintă semnele unei vieți pline de Duhul Domnului (Efeseni 5:19; vezi Coloseni 3:16). Chiar dacă sunt situații specifice în care cântatul nu este întotdeauna un lucru potrivit (exemple: Proverbele 25:20; Amos 5:23; 8:10; Ezechiel 26:13), poporul credincios al lui Dumnezeu este chemat să Îi cânte cântări de laudă (Psalmii 33:1-3). Cântați-I Domnului fără nicio ezitare!

SCOPUL LECȚIEI: să explicăm cadrul și structura primei sărbătoriri a Paștelor, menționată în Exodul 12, să evaluăm semnificația faptului că Iosia a reluat sărbătorirea Paștelor pentru relația continuată a Israelului cu Dumnezeu și să ne formulăm un plan de revitalizare a unui obicei spiritual pe care l-am neglijat.

TEXTUL LECȚIEI: 2 Cronici 35:1-6, 16-19

VERSETUL DE AUR: „Iosia a prăznuit Paștele în cinstea Domnului la Ierusalim și au jertfit Paștele în a paisprezecea zi a lunii întâi.” (2 Cronici 35:1)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Lecția zilei de astăzi ne duce în anul 623 î.Cr., „în al optsprezecelea an al domniei lui Iosia,” împăratul Iudei (2 Cronici 35:19). Ne mutăm astfel mai departe cu 336 de ani după ce regele Solomon binecuvântează templul în anul 959 î.Cr. (lecția a doua) și la 79 de ani de la rugăciunea împăratului Ezechia în anul 702 î.Cr.(lecția a treia). Anul 623 î.Cr. plasează evenimentele lecției de astăzi la 100 de ani de la momentul în care Imperiul Asirian a trimis în exil cele 10 triburi nordice ale Israelului (2 Împărați 17). Fără știrea iudeilor de la vremea aceea, urmau și ei să fie exilați doar 37 de ani mai târziu (adică în anul 586 î.Cr.).

Împărăția de 31 de ani a lui Iosia (641-609 î.Cr.) peste regatul sudic al Iudei a reprezentat un moment de recuperare de la consecințele păcatului. Acesta a fost un rezultat direct al conducerii evlavioase a lui Iosia (2 Cronici 34:2-7). În cursul curățirii țării și a renovării templului, un preot „a găsit cartea Legii Domnului, dată prin Moise” (34:14). Unii cred că ar fi fost vorba despre o copie a cărții Deuteronomul (vezi terminologia folosită în Deuteronomul 29:21; 30:10; 31:26).

Regele Iosia se cutremură când aude citită această carte (2 Cronici 34:19). Trece imediat la fapt, primind atât vești bune cât și rele (34:20-28). Chiar și așa, a continuat să aibă o stăpânire evlavioasă, atât prin vorbe cât și prin fapte (34:29-33). Printre deciziile sale s-a numărat reinstituirea sărbătorii Paștelui. Sărbătoarea aceasta trecută în uitare fusese instituită cu peste 800 de ani în urmă, cu scopul de a marca eliberarea divină din robia Egiptului (Exodul 12; Deuteronomul 16:1-2). Revigorarea acestei sărbători este subiectul principal al acestei lecții. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Pregătirea (2 Cronici 35:1-6)

• Se face o hotărâre (v. 1a)
• Se stabilește data (v. 1b)
• Se numesc preoții (v. 2)
• Sunt instruiți leviții (v. 3-6)

2. Sărbătoarea (2 Cronici 35:16-19)

• Printr-o poruncă (v. 16)
• Cu un ospăț (v. 17)
• Prin comparație (v. 18-19)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum îi putem încuraja pe cei care s-au dedicat pe deplin lucrării în biserică?
2. Cum îți poți dezvolta un plan cu ajutorul căruia să-ți pui deoparte șapte zile consecutive în care să adopți un nou obicei spiritual care să-ți întărească credința în Dumnezeu?
3. Cum poți comemora și sărbători lucrarea și credincioșia lui Dumnezeu împreună cu colegii tăi de curs?
4. În ce fel se aplică conținutul lecției de astăzi la publicul zilelor noastre?

APLICAȚII PRACTICE:

Atunci când a luat hotărârea de a sărbători din nou Paștele, Iosia a devenit un model al credincioșiei față de obiceiuri, o credincioșie care venea din inima sa. Dumnezeu a instituit o serie de ritualuri prin noul legământ. Cel puțin două ne vin în minte în momentul de față: botezul și Cina Domnului. Botezul este o repunere în scenă a înmormântării și învierii Domnului nostru Isus Cristos (Romani 6:3-4; Coloseni 2:12). Cina Domnului reia masa de Paște pe care Domnul nostru Isus Cristos a luat-o împreună cu ucenicii Săi, în noaptea în care a fost trădat (Matei 26:17-29; Marcu 14:12-26, Luca 22:7-23). Cina este o comemorare a sacrificiului și a morții Domnului nostru Isus Cristos, care ne concentrează atenția și speranța asupra revenirii Sale (1 Corinteni 5:7-8; 11:23-26). 

Ritualurile acestea ne invită să luăm parte la misiunea lui Dumnezeu și la narațiunea istoriei mântuirii. Ele reprezintă pietre de căpătâi ale continuității și ale statorniciei. Ne învață și ne reamintesc mereu de aceste elemente importante, iar Dumnezeu se bucură în supunerea noastră, atunci când noi Îl căutăm făcând ceea ce ne-a poruncit El.

SCOPUL LECȚIEI: să explicăm circumstanțele istorice din spatele rugăciunii lui Ezechia, să facem deosebirea între răspunsul lui Ezechia față de Dumnezeu și răspunsul altor împărați ai Vechiului Testament și să formulăm un răspuns la orice criză a vieții rugându-ne imediat Domnului nostru.

TEXTUL LECȚIEI: 2 Împărați 19:14-20, 29-31

VERSETUL DE AUR: „Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăvește-ne din mâna lui Sanherib, ca să știe toate împărățiile pământului că numai Tu ești Dumnezeu, Doamne!” (2 Împărați 19:19)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Domnia împăratului Ezechia (716-687 î.Cr.) în regatul de sud al Iudei a fost presărată cu probleme. Chiar înaintea începerii domniei sale, în anul 722 î.Cr., Imperiul Asirian anexase regatul de nord al Israelului, alături de alte zone de la nordul și estul acestuia. În anul 702 î.Cr., împăratul asirian Sanherib a invadat Iuda și a distrus principala cetate Lachis, asediind chiar Ierusalimul (cele două cetăți se află la doar 30 de mile distanță una de cealaltă). Ierusalimul a supraviețuit doar în urma faptului că Ezechia s-a învoit să plătească tribut împăratului asirian (2 Împărați 18:13-19:13; 2 Cronici 32:1-1; Isaia 36:1-37:13).

Relatarea din lecția noastră de astăzi apare și în Isaia 37, aproape cuvânt cu cuvânt, lucru care ne demonstrează relația apropiată dintre împărat și proroc, așa cum reiese și din text.

Lecția de astăzi ne îndreaptă atenția spre o conversație dintre Ezechia și Dumnezeu, cu prorocul Isaia ca intermediar. În 2 Împărați 19:1-5, împăratul trimite mesageri la proroc, cerându-i ajutorul pentru a comunica cu Dumnezeu. Isaia îi răspunde, spunând că Dumnezeu a promis că va distrage atenția asirienilor (19:6-7). Cu siguranță, afirmațiile defăimătoare și arogante ale asirienilor nu i-au ajutat deloc (19:8-13)!
Textele paralele cu lecția noastră de astăzi sunt Isaia 37:14-20, 30-32 și 2 Cronici 32:20. În ce privește caracterul evlavios al lui Ezechia, vezi 2 Împărați 18:1-8.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Rugăciunea lui Ezechia (2 Împărați 19:14-19)

• Pregătire (v. 14)
• Adorare (v. 15)
• Cerere, partea întâi (v. 16)
• Încuviințare (v. 17-18)
• Cerere, partea a doua (v. 19)

2. Răspunsul lui Dumnezeu (2 Împărați 19:20, 29-31)

• Ascultarea rugăciunii (v. 20)
• Semnul promis (v. 29-31)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce anume te împiedică să mergi direct la Dumnezeu în rugăciune atunci când primești vești tulburătoare?
2. Care sunt „dumnezeii” moderni ai societății noastre?
3. Se diminuează slava lui Dumnezeu dacă El alege să nu te scape dintr-o situație dificilă? 
4. Cum să ne rugăm pentru liderii națiunii noastre? Cum să ne rugăm pentru aliații țării noastre? Cum să ne rugăm pentru liderii din zone ostile țării noastre?

APLICAȚII PRACTICE:

Relatarea din lecția de astăzi ne prezintă un lider credincios care caută ajutorul lui Dumnezeu în numele unei națiuni întregi într-o vreme de criză. Această trăsătură a liderului spiritual rămâne un element relevant. A cere ajutorul lui Dumnezeu rămâne o parte importantă a liderului. Amenințările pot veni din direcții diferite, însă vin de multe ori din partea celor care își doresc să-i controleze pe alții fără voia lor. Liderul trebuie să fie alert pentru a observa astfel de pericole și pentru a crea echilibrul între speranțele poporului și dorințele lui Dumnezeu, așa cum a făcut Ezechia.

O modalitate prin care liderul poate obține lucrul acesta este să folosească tiparul celor patru etape ale rugăciunii:

Adorare: Recunoaștem identitatea lui Dumnezeu.

Mărturisire: Ne recunoaștem păcatele.

Mulțumire: Ne exprimăm recunoștința față de binecuvântările pe care le-am primit de la Dumnezeu.

Cerere: Cerem intervenția sau binecuvântările lui Dumnezeu.

Este un tipar pe care îl putem remarca în rugăciunea lui Ezechia. Deseori, genul acesta de rugăciune le vine natural oamenilor care cred cu adevărat că Dumnezeu îi poate ajuta într-o situație de criză, plecând de la presupunerea că Dumnezeu nu are niciun motiv să nu ia în seamă rugăciunile (vezi Plângerile 3:8, 44; Ezechiel 8:18; 1 Petru 3:7). În textul studiat astăzi, Dumnezeu răspunde într-adevăr cu promptitudine și rapiditate. 

Însă cererea nu reprezintă întregul rugăciuni, ci doar a patra parte. O parte vitală a tiparului rugăciunii este să ne asigurăm că cele patru porțiuni au proporții egale. Viața de rugăciune a creștinului pierde de multe ori din vedere acest echilibru. Putem observa această deficiență atunci când ne dăm seama că ne-am petrecut mare parte a rugăciunii cerând lucruri și prea puțină vreme trecând prin etapa adorării, a mărturisirii și a mulțumirii.

Să privim din nou la rugăciunea lui Ezechia: nu a început cu cererea de ajutor, ci cu adorarea. Apoi, a trecut la recunoașterea păcatului – păcatul blasfemiei înfăptuit de asirieni. Poate ne gândeam că „mărturisirea” se referă doar la păcatul nostru personal, însă Biblia ne vorbește și despre mărturisirea colectivă (Leviticul 16:21; 26:40; Ezra 10:1; etc.)

Trecând la aspectul recunoștinței, este dificil să-l regăsim în această rugăciune a lui Ezechia. Însă aducerea de mulțumiri ocupa un loc important în rugăciunile israeliților (1 Cronici 16:34, 41); o rugăciune a regelui David conține toate cele patru aspecte (29:10). Mergând mai departe la cereri, o provocare cu care se confruntă credincioșii aici este să se roage cu motivul potrivit. Vorbim despre motive care să se alinieze cu voința deja rostită de Dumnezeu (Matei 6:10; Iacov 4:3, 15).

O altă provocare este să nu folosim rugăciunea ca pe o roată de rezervă – „doar la urgențe”! În zilele noastre, mulți creștini se confruntă cu persecuțiile, cu foametea, cu tulburările politice, cu nedreptatea, etc. Este important să ne rugăm pentru acele lucruri care ne afectează trupul (Iacov 5:14-15), însă aici pare să se dezvăluie cel mai des practica „roții de rezervă.”

Un creștin care a participat odată la un curs biblic pentru adulți a numărat rugăciunile și motivele la care făceau referire. La sfârșitul celor 10 săptămâni de curs, a cercetat cele peste 133 de rugăciuni. A descoperit faptul că putea clasifica toate rugăciunile în trei categorii: rugăciuni pentru vindecarea în trup sau pentru supraviețuire (97 de rugăciuni), rugăciuni pentru „situații” legate de suferință, căsătorie, pierderea slujbei (33 de rugăciuni) și rugăciuni pentru aspecte spirituale (3 cereri de rugăciune). Comparați aceste rezultate cu ceea ce a avut de spus Isus despre rugăciune în Matei 6:5-15.

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă rugăciunea lui Solomon, să analizăm structura și etapele rugăciunii lui Solomon la binecuvântarea templului și să scriem o rugăciune de binecuvântare a locului în care se adună frații la închinare.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Împărați 8:22-24, 37-39, 46, 48-50a

VERSETUL DE AUR: „Dacă un om, dacă tot poporul Tău Israel va face rugăciuni și cereri și fiecare își va cunoaște mustrarea cugetului lui și va întinde mâinile spre casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinței Tale” (1 Împărați 8:38-39a)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Ceremonia din pasajul 1 Împărați 8 este o sfințire a templului proaspăt construit în Ierusalim. Construcția acestuia a început în anul 966 î.Cr. și a durat șapte ani (1 Împărați 6:1, 38). Desăvârșirea templului în anul 959 î.Cr. a reprezentat un moment important în istoria israeliților, căci locul întâlnirii cu Dumnezeul cel sfânt devenise fix, templul înlocuind Cortul Întâlnirii. Prima jumătate a domniei de patruzeci de ani a lui Solomon a fost concentrată pe construirea templului și a palatului (9:10). Lecția de astăzi din 1 Împărați 8 studiază o porțiune a rugăciunii de binecuvântare care a avut loc la ceremonia dedicată desăvârșirii templului, ceremonie prezidată de împăratul Solomon.

O serie de elemente pregătitoare au dus la rugăciunea aceasta: templul fusese dotat cu cele necesare (1 Împărați 7:13-51), Chivotul Legământului fusese adus în templu (8:1-9), iar împăratul „a binecuvântat pe toată adunarea lui Israel” (8:14). Rugăciunea de binecuvântare care urmează (8:23-53) este a doua rugăciune ca lungime din Biblie – aproape 1,000 de cuvinte! (rugăciunea din 2 Cronici 6:14-42 are o lungime similară). Doar cea din Neemia 9:5-38 este mai lungă.

Însă lungimea rugăciunii nu înseamnă că împăratul Solomon a vorbit vrute și nevrute fără niciun rost (vezi Matei 6:7). Dimpotrivă, rugăciunea sa este cât se poate de organizată. Putem observa nivelul de organizare în 9 din cele 31 de versete ale rugăciunii selectate pentru lecția noastră de astăzi. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. O rugăciune plină de zel (1 Împărați 8:22-24)

• Poziția lui Solomon (v. 22)
• Caracterul unic al lui Dumnezeu (v. 23-24)

2. Circumstanțe oprimante (1 Împărați 8:37-39)

• Războaie, foamete, boli (v. 37-38)
• Ascultă, iartă, lucrează (v. 39)

3. Păcatul inevitabil (1 Împărați 8:46, 48-50a)

• Mânie, robie, exil (v. 46)
• Ascultă, fă-le dreptate, iartă (v. 48-50a)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt promisiunile scripturale pe care Dumnezeu le-a înfăptuit deja? Cum te ajută să știi aceste că s-au îndeplinit aceste promisiuni?
2. Este posibil să ne dăm seama dacă o dificultate din viața noastră este rezultatul judecății lui Dumnezeu? Caută exemple din Biblie pentru a-ți justifica răspunsul.
3. Ce înseamnă să ne întoarcem la Dumnezeu „din toată inima noastră și din tot sufletul nostru”?
4. De unde ne vine încrederea că Dumnezeu ne-a iertat păcatele?

APLICAȚII PRACTICE:

Rugăciunea lui Solomon pleacă de la presupunerea că Dumnezeu caută să vindece și să ierte, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când păcatul amenință să copleșească păcătoșii. Dumnezeu ocrotește oamenii care se căiesc de asupritorii lor – și chiar de ei înșiși. Închinarea bisericii din Vechiul Testament și din Noul Testament sărbătorește cât de cuprinzătoare este mila lui Dumnezeu. Ni se reamintește, prin urmare, să fim atenți la capcanele care vor necesita mila Lui.

Prin urmare, rugăciunea din 1 Împărați 8 este realistă dar și plină de nădejde. Binecuvântarea celui mai sfânt loc de pe Pământ (la vremea aceea) era legată de realitatea lipsei de sfințenie. Solomon cere mila lui Dumnezeu asupra întregului popor Israel. Astfel, Solomon caută o făgăduință de la Dumnezeu că va lucra cu poporul Israel de-a lungul secolelor, în procesul de învățare și de supunere al acestei națiuni. 

Și astăzi, biserica ar face bine să readucă practica biblică a mărturisirii păcatelor – atât a fiecărui om în parte, cât și a bisericii ca întreg. Parte din acest proces este recunoașterea faptului că ispitirea de a le face rău altora sau de a-L dezonora pe Dumnezeu nu dispare de la sine. Vom avea nevoie de iertare în viitor, la fel cum avem nevoie de smerenie în prezent. Rugăciunea lui Solomon ne arată calea pe care să pășim.