SCOPUL LECȚIEI: să identificăm cele mai importante două porunci, conform pasajului din Marcu 12:28-34, să oferim exemple inspirate din Iacov 2:14-17 care întruchipează aceste porunci și să ne formulăm un plan de a identifica și rezolva nevoile urgente din comunitatea noastră.

TEXTUL LECȚIEI: Marcu 12:28-34, Iacov 2:14-17

VERSETUL DE AUR: „…și că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul și cu toată puterea și a iubi pe aproapele ca pe sine este mai mult decât toate arderile-de-tot și decât toate jertfele.”” Marcu 12:33

CONTEXTUL LECȚIEI:

Contextul pasajului din Marcu 12:28-34 este templul din Ierusalim, în timpul ultimei săptămâni din viața pământească a Domnului Isus. Domnul Isus Își petrece mare parte a acestei săptămâni învățându-i pe alții în zona templului (Marcu 11:15-17, 27; 12:35). Mai devreme, Domnul Isus Își exprimase dezaprobarea față de obiceiurile monetare din templu atunci când i-a alungat pe schimbătorii de bani, care transformaseră locul de închinare într-un centru comercial în loc de un loc al rugăciunii (11:15-17). Abordarea Domnului Isus și învățăturile Sale, i-au înfuriat pe conducătorii templului (11:18).

Ca urmare, autoritățile templului au încercat să submineze credibilitatea Domnului Isus în fața poporului, punându-I la îndoială loialitatea și provocându-L la discuții publice. Dacă popularitatea Lui ar fi scăzut în urma discreditării, autoritățile ar fi putut să ia măsuri împotriva Lui fără a atrage mânia oamenilor. Iar dacă răspunsurile Lui ar fi pus la îndoială autoritatea Romei, L-ar fi putut fi preda romanilor pe Domnul Isus pentru a fi executat. În orice caz, autoritățile doreau să Îi submineze credibilitatea deoarece Îl considerau o amenințare (Ioan 11:48).

În ceea ce privește epistola lui Iacov, în Noul Testament apar patru sau cinci persoane cu numele Iacov. Autorul acestei epistole este același Iacov menționat în Matei 13:55, fratele vitreg al Domnului Isus. Influența acestui Iacov se vede în Faptele Apostolilor 15:13-21.

Iacov își adresează scrisoarea diasporei, adică evrei din punct de vedere etnic și religios care trăiau răspândiți în diferite regiuni, dintre care mulți au ajuns să Îl recunoască pe Isus ca împlinirea speranței lui Israel (Iacov 1:1). Iacov este evident preocupat de felul în care trăiesc acești credincioși. Oferind soluții la problemele pe care le observă, el îi îndeamnă să trăiască în lumina Evangheliei pe care o mărturisesc (Iacov 1:21-22, 27; 2:8, 24). Iacov menționează „legea împărătească”, aceeași poruncă rostită de Domnul Isus în Marcu 12:31: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Iacov 2:8).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Credința adevărată (Marcu 12:28-34)

• Întrebarea adresată Domnului Isus (v. 28)
• Explicarea Legii (v. 29-31)
• Dezvoltarea răspunsului (v. 32-33)
• Dovada înțelepciunii (v. 34)

2. Faptele potrivite (Iacov 2:14-17)

• O întrebare retorică (v. 14)
• Un exemplu evident (v. 15-16)
• O afirmație rostită cu certitudine (v. 17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Există aspecte ale vieții tale care le indică celorlalți o viață pe deplin dedicată iubirii de Dumnezeu? Enumeră câteva personaje prezente în Scriptură, pe care le admiri pentru dedicarea lor în acest sens. 
2. Care parte din răspunsul dublu al Domnului Isus (Marcu 12:30-31) ți se pare cel mai greu de îndeplinit în zilele noastre?
3. Cum îți pune la încercare pasajul din Iacov înțelegerea pe care o ai despre credință?

APLICAȚII PRACTICE:

Legea lui Moise a stabilit multe lucruri specifice pe care Dumnezeu le dorea de la poporul Său care trăia sub acel legământ. Însă oamenii erau plăcuți înaintea lui Dumnezeu doar atunci când acțiunile cerute erau motivate și însoțite de dragoste pentru Dumnezeu și de dragoste pentru cei creați după chipul Lui. A avea aceste priorități așezate corect ne permite și astăzi să trăim o viață bună și în celelalte aspecte secundare. Domnul Isus a subliniat acest lucru foarte clar în Marcu 12.

La fel, pasajul din Iacov 2 ne arată că, oricât de importantă ar fi credința, ea nu valorează nimic dacă nu este însoțită de acțiuni potrivite. Privind laolaltă aceste pasaje, înțelegem că adevărata credință și răspunsul corect față de Dumnezeu se rezumă la o dragoste trăită în fiecare zi.

Atunci când Domnul Isus a fost întrebat care este cea mai mare poruncă, El a oferit un răspuns dublu. Aceasta pentru că una nu poate exista fără cealaltă. Cele două porunci sunt legate între ele într-un mod inseparabil. Nu Îl putem iubi pe Dumnezeu fără să ne iubim aproapele și nu ne putem iubi aproapele cu adevărat fără să Îl iubim pe Dumnezeu mai întâi (1 Ioan 3:16-17). Adevărata credință se exprimă prin astfel de fapte bune.

Să Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele este cea mai bună jertfă pe care I-o putem aduce lui Dumnezeu, darul întregii noastre ființe pentru El și pentru ceilalți. Ne oferim ca jertfe vii, manifestate în dragoste pentru Dumnezeu și pentru ceilalți, chiar și pentru dușmanii noștri (Romani 12:1, 9-11, 20-21).

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm aspectele dărniciei subliniate în 2 Corinteni 8:3-9, să explicăm contextul colectei organizate de apostolul Pavel în rândul bisericilor dintre neamuri din primul secol și că ne formulăm o modalitate prin care să ne exprimăm dărnicia în săptămâna care ne stă în față.

TEXTUL LECȚIEI: Faptele Apostolilor 1:6-8, 2 Corinteni 8:3-9

VERSETUL DE AUR: „Căci cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți.” 2 Corinteni 8:9

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cele două texte din lecția de astăzi sunt despărțite de aproape trei decenii. Domnul  Isus a fost răstignit în timpul sărbătorii Paștelui, în anul 30 d.Cr., a înviat din morți și S-a arătat ucenicilor Săi timp de aproximativ patruzeci de zile după aceea (Faptele Apostolilor 1:3), înainte de înălțarea Sa la cer. Câțiva ani mai târziu, Saul (numit și Pavel; vezi Faptele 13:9), L-a întâlnit pe Domnul Isus cel înviat pe drumul spre Damasc (Faptele 9:1-19). Acea întâlnire a dus la călătoriile misionare ale lui Pavel în întreg Imperiul Roman, ca apostol al Domnului Isus Cristos pentru neamuri (Romani 11:13, Galateni 2:8, 1 Timotei 2:7).

Pavel era originar din Tarsul Ciliciei, un important centru comercial și capitala unei provincii romane; prin urmare Pavel era cetățean roman prin naștere (Faptele 22:22-29). La un moment dat în tinerețea sa, a decis să se mute la Ierusalim pentru a studia sub îndrumarea lui Gamaliel (Faptele 22:3). După experiența de pe drumul spre Damasc, Pavel a întemeiat biserici în diferite cetăți romane. Pe măsură ce oamenii răspundeau mesajului Evangheliei, Pavel s-a confruntat necontenit cu nevoia de a construi punți între cei ce Îl urmau pe Cristos dintre neamuri și credincioșii proveniți din rândul evreilor.

Am putea spune, așadar, că primul capitol al cărții Faptele Apostolilor îi prezintă pe apostoli primind misiunea lor și pregătindu-se pentru ea, iar capitolele care urmează arată modul în care s-a împlinit această misiune. Au existat tensiuni legate de unele aspecte ale Legii lui Moise, atât în doctrină, cât și în practică, pe măsură ce iudeii și neamurile intrau împreună în comunitatea credinței. Această luptă s-a evidențiat cel mai mult în faimosul Conciliu de la Ierusalim, în jurul anului 51 d.Cr. (Faptele 15).

Consensul la care s-a ajuns în cadrul acelui consiliu a deschis ușa credincioșilor dintre neamuri pentru a fi primiți în biserică pe baza harului Domnului Isus Cristos, nu pe baza respectării Legii lui Moise (Faptele 15:5-11). Această recunoaștere a planului lui Dumnezeu a fost esențială pentru a stabili caracterul inclusiv al bisericii. Importanța acestei decizii avea să devină și mai clară printr-o serie de întâmplări care au avut loc în anii care au urmat. Una dintre aceste întâmplări reprezintă subiectul lecției de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Domnul Isus și apostolii (Faptele Apostolilor 1:6-8)

• Întrebarea ucenicilor (v. 6)
• Răspunsul Domnului Isus (v. 7-8)

2. Pavel și Biserica (2 Corinteni 8:3-9)

• Dărnicia din biserici (v. 3-4)
• Rezultatele (v. 5-6)
• Îndemn (v. 7)
• Test (v. 8-9)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt pașii practici pe care îi poți face în săptămânile următoare pentru a fi un martor mai eficient pentru Domnul?
2. Ai o persoană în viața ta care este un exemplu de dărnicie jertfitoare?
3. Putem descrie dărnicia prin termenul „har”? Cum putem crește în harul dăruirii?
4. Cum poți fi mai darnic cu timpul și cu resursele tale în săptămâna care urmează?

APLICAȚII PRACTICE:

Biblia ne dezvăluie așteptările lui Dumnezeu cu privire la felul în care trebuie să ne purtăm unii cu alții. Una dintre aceste așteptări este împlinirea nevoilor celor afectați de sărăcie. Legea lui Moise avea reguli clare (vezi Leviticul 19:10 și Deuteronomul 15:11). Iar această preocupare este la fel de prezentă și în noul legământ (vezi Matei 25:34-46 și Galateni 2:10).

Chiar și așa, banii și dărnicia rămân subiecte sensibile în biserică, ceea ce îi face pe mulți să evite subiectul. Auzim deseori comentariul: „Mereu cer bani!”, lucru care i-a îndepărtat pe mulți oameni de biserică. Poate că ar trebui să abordăm diferit dărnicia, privind-o ca pe privilegiul de a răspunde harului lui Dumnezeu.

Generozitatea noastră izvorăște din faptul că mai întâi am recunoscut dărnicia lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care dăruiește, lucru arătat în mod desăvârșit prin darul mântuirii. Atunci când dăm dovadă de generozitate față de ceilalți, urmăm exemplul Lui. Actele noastre de dărnicie sunt acte de închinare, prin care ne mărturisim credința în Cristos și în dragostea Sa față de noi.

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al pasajului din Exodul 20:8-11, să găsim asemănările și deosebirile dintre porunca Vechiului Testament de a cinsti ziua Sabatului și practicile de închinare ale bisericii primare și să discutăm căi prin care să ne căutăm odihna și să ne închinăm laolaltă în săptămâna care ne stă în față. 

TEXTUL LECȚIEI: Exodul 20:8-11, Romani 14:4-6, Apocalipsa 1:10

VERSETUL DE AUR: „Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.” Exodul 20:11

CONTEXTUL LECȚIEI:

Darea legământului de la Sinai are loc într-un moment decisiv din istoria lui Israel. Cele Zece Porunci, sau Decalogul (care înseamnă „zece cuvinte”), transmit înțelepciunea lui Dumnezeu. Prin respectarea acestor porunci, israeliții erau invitați să trăiască în pace unii cu alții și cu Dumnezeul care tocmai îi eliberase din robia Egiptului (Exodul 19:4-6).

A patra dintre aceste porunci, porunca referitoare la Sabat, descrie practica de a se abține de la lucru în ultima zi a fiecărei săptămâni. Nu există un echivalent precis al acestei practici în alte culturi vechi din Orientul Apropiat. Caracterul aparte al Sabatului a devenit cu atât mai evident atunci când locuitorii lui Iuda au plecat în exil și s-au întors mai târziu în țară, după ce aceasta fusese repopulată de alte popoare (secolul al șaselea î.Cr.). Alături de circumcizia pruncilor (Leviticul 12:3) și de legile alimentare restrictive (Leviticul 11; Deuteronomul 14), Sabatul a devenit un semn al identității evreiești în perioadele persană, greacă și romană, în secolele dinaintea nașterii Domnului Isus.

Pe măsură ce creștinismul, care a început ca o mișcare iudaică, a ajuns să includă mulți credincioși veniți dintre neamuri, una dintre întrebările la care primele biserici au fost nevoite să răspundă a fost: Când să ne adunăm? Asociațiile voluntare creștine, așa cum le vedeau romanii, au ales să se întâlnească în prima zi a săptămânii (adică duminica în loc de sâmbătă), înainte de răsărit. Cei din afară au observat obiceiul creștinilor de a se aduna în diminețile de duminică. De exemplu, Pliniu cel Tânăr, o autoritate romană din secolul al doilea care încerca să stârpească comunitățile creștine din regiunea sa, îi raportează împăratului Traian că creștinii se adună înainte de zori într-o anumită zi pentru a-I cânta imnuri lui Cristos.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Ziua Sabatului (Exodul 20:8-11)

• Să o sfințești (v. 8)
• Să nu faci nicio lucrare în ea (v. 9-10)
• Făcută de Dumnezeu (v. 20)

2. Zilele de sărbătoare (Romani 14:4-6)

• Nu trebuie judecate (v. 4)
• Necesită reflecție (v. 5)
• Sunt întotdeauna dedicate Domnului (v. 6)

3. Ziua Domnului (Apocalipsa 1:10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum te asiguri că îți pui deoparte o zi pe săptămână pentru închinare și apropiere de Dumnezeu?
2. În ce fel te ajută hotărârea Domnului de a se odihni după Creație să înțelegi ziua de odihnă după o săptămână de muncă?
3. Cum să discernem care crezuri sunt esențiale (fără compromis) și care nu sunt atât de însemnate?
4. Cum să ne raportăm la credincioșii care interpretează diferit semnificația zilei Sabatului?

APLICAȚII PRACTICE:

Ce înseamnă Sabatul pentru creștinii de astăzi? Răspunsurile la această întrebare au dezbinat inutil congregații și familii care doresc să își dedice timpul și spațiul lui Dumnezeu. Totuși, un fir roșu leagă darul Sabatului de discernământul bisericilor timpurii și de primii creștini care au ales duminica pentru cântări de închinare. Dumnezeu este Regele creației, iar Cristos, Domnul, este vrednic de laudă.

Pentru cei care se închină Creatorului cu reverență și supunere, răspunsul potrivit este să Îl așeze pe Dumnezeu în centrul întregii vieți și să își orienteze totul în jurul misiunii de a-L sluji pe Rege. Sabatul onorează ritmurile creației roditoare a lui Dumnezeu, în timp ce poporul Lui i se alătură în munca depusă în zilele care nu sunt Sabat. Potrivit lui Pavel, acum avem libertatea de a acționa cu încredere, ca slujitori ai lui Cristos. Poate vom ajunge să simțim că o anumită zi trebuie rezervată rugăciunii și vom face loc pentru Dumnezeu lăsând deoparte orice lucru care ne-ar putea distrage atenția. Poate că, asemenea primilor creștini, vom descoperi că scularea devreme pentru a ne aduna duminica ne va face să părem neobișnuiți.

Dar oricare ar fi așteptările Regelui nostru, datoria noastră nu este să ne afirmăm ca judecători supremi. Ne putem aștepta ca, în splendoarea împărăției lui Dumnezeu, să existe slujitori ai lui Cristos ale căror îndrumări primite de la Rege să fie diferite de ale noastre. Dacă vom căuta pacea împreună, așa cum ne învață apostolul Pavel, vom comunica cel mai bine prin fapte pline de smerenie și prin bunătatea care Îl arată pe Cristos ca Domn al vieții noastre.

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al pildelor pe care le găsim în Marcu 4:26-32, să explicăm scopul pe care trebuie să fim uniți în Duhul Sfânt și să ne formulăm un plan prin care să căutăm împăcarea în cadrul bisericii, iar mai apoi între biserică și comunitatea înconjurătoare. 

TEXTUL LECȚIEI: Marcu 4:26-32; Efeseni 4:4-6, 11-18

VERSETUL DE AUR: „Ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine închegat și strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste.” Efeseni 4:15-16

CONTEXTUL LECȚIEI:

Se știe că Domnul Isus folosea pilde în timpul învățăturii Sale. Deși pildele rostite de El sunt unice, această metodă de predare era bine cunoscută în lumea antică. Pentru Domnul Isus, pilda era de obicei o ilustrație care compara un lucru familiar ascultătorilor cu adevăruri spirituale mai greu de înțeles. Exemplele Lui erau desprinse din viața de zi cu zi a celor care Îl ascultau.

Multe pilde vorbesc despre împărăția lui Dumnezeu (sau, în Evanghelia după Matei, împărăția cerurilor). Caracterul lor comparativ se vede din introducerea des folosită: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu…, așa cum o întâlnim în Matei 13:24. Unele pilde sunt narațiuni, mici povestiri (de exemplu Luca 15:4-7). Altele ne folosesc spiritul de observație, oferindu-ne o aplicație spirituală pornind de la o scenă ușor de imaginat (de exemplu Luca 6:39).

Pildele despre Împărăție au adesea aplicații legate de planurile Domnului Isus pentru biserică. În lecția de astăzi, vom studia două astfel de pilde din Evanghelia după Marcu.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Pildele Împărăției (Marcu 4:26-32)

• Sămânța aruncată (v. 26-29 )
• Cea mai mică sămânță (v. 30-32)

2. Lucrarea Împărăției (Efeseni 4:4-6, 11-18)

• Uniți prin Domnul Isus (v. 4-6)
• Călăuziți în mod potrivit (v. 11-13)
• Închegați în adevăr (v. 14-16)
• Dovezi ale transformării (v. 17-18)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce fel de ilustrație ai folosi pentru a povesti o pildă a zilelor noastre despre Împărăția lui Dumnezeu?
2. L-ai văzut pe Dumnezeu lucrând printr-un lucru mic sau neînsemnat pentru a-Și împlini voia?
3. Care sunt câteva căi practice prin care să păstrăm echilibrul între adevăr și dragoste atunci când interacționăm cu cei in jur?

APLICAȚII PRACTICE:

Pildele rostite de Domnul Isus dau impresia unei creșteri rapide a împărăției lui Dumnezeu. Asemenea semințelor care ajung să se transforme în plante mature, acest lucru ni se poate părea uneori misterios. Se poate întâmpla o creștere uimitoare în biserici la care nici nu ne-am gândi. Să ne bucurăm ori de câte ori auzim mărturii despre necredincioși care vin la credință în Cristos.

Dar odată cu creșterea numerică a oamenilor crește și numărul opiniilor și a interpretărilor. Acest lucru poate duce la dezbinări, așa cum vedem în 1 Corinteni 1:10-17; 3:1-9; 11:17-22. Soluția se găsește în cele șapte elemente menționate în Efeseni 4:4-6. Acestea rămân temelia unității bisericii.

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm aspectele importante care s-au petrecut în viața apostolului Petru, după ce a fost chemat de Domnul Isus, să spunem de ce ar fi continuat Domnul Isus să aibă încredere în Petru, în ciuda neajunsurilor și slăbiciunilor sale și să scriem un mesaj de încurajare unui credincios care își dorește să crească în credință.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 4:18-20, Matei 16:16-18, Ioan 21:15-18, 2 Petru 3:14-15, 18

VERSETUL DE AUR: „A treia oară i-a zis Isus: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Petru s-a întristat că-i zisese a treia oară: „Mă iubești?” Și I-a răspuns: „Doamne, Tu toate le știi, știi că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paște oile Mele!”” Ioan 21:17

CONTEXTUL LECȚIEI:

Simon Petru provenea din Betsaida (Ioan 1:44), un sat aflat pe țărmul de nord al Mării Galileii. Lucra acolo ca pescar alături de fratele său, Andrei (Marcu 1:16). În această îndeletnicire, se asociaseră cu Iacov și Ioan, fiii lui Zebedei (Luca 5:10). Petru era căsătorit (Marcu 1:30; 1 Corinteni 9:5). La un moment dat, Petru, soția lui și cel puțin un alt membru al familiei or s-au mutat la Capernaum (Matei 8:5-14), un oraș situat la aproximativ cinci mile sud-vest de Betsaida.

Noul Testament consemnează trei nume pentru Petru. Numele lui ebraic este Simon, sau varianta Simeon (Marcu 1:16; Faptele Apostolilor 15:14). Mai târziu, Domnul Isus îl numește Petru, un nume derivat dintr-un vechi termen grecesc care înseamnă piatră sau stâncă (Matei 16:18; Marcu 3:16). Acesta este și numele cel mai des întâlnit în Noul Testament, apărând de peste 160 de ori. Al treilea nume este Chefa, un cuvânt aramaic care înseamnă tot piatră (Ioan 1:42; 1 Corinteni 1:12; 3:22 etc.).

STRUCTURA LECȚIEI:

• Chemarea lui Petru (Matei 4:18-20)
• Doi pescari (v. 18)
• O misiune (v. 19-20)
• Declarația lui Petru (Matei 16:16-18)

• Îl recunoaște pe Fiul (v. 16)
• Dezvăluit de Dumnezeu (v. 17-18)
• Lucrarea lui Petru (Ioan 21:15-18)

• O întrebare repetată (v. 15-17)
• Un viitor profețit (v. 18)
• Învățătura lui Petru (2 Petru 3:14-15, 18)

• Viața trăită în pace (v. 14-15)
• Creșterea în har (v. 18)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În ce fel te cheamă Domnul Isus să calci pe urmele Lui și să își pui încrederea în El în această săptămână?
2. Cum ai răspunde la întrebarea: „Cine este Domnul Isus pentru tine?”
3. Se aseamănă povestea uceniciei lui Petru cu a ta? În cel fel?

APLICAȚII PRACTICE:

Viața de ucenicie a apostolului Petru l-a purtat de la statutul de pescar în Galileea la acela de lider al bisericii din primul secol. El a evoluat de la a fi considerat neînvățat și fără pregătire (Faptele Apostolilor 4:13) la a deveni autorul celor două epistole care îi poartă numele în Noul Testament. Însă procesul lui de creștere nu a fost o linie dreaptă care a urcat mereu. Nici al nostru nu va fi așa.

Cu toate acestea, Domnul Isus îi cheamă pe toți cei care se consideră ucenicii Lui să crească în harul și în cunoașterea Sa. Nu există excepții. Din acest punct de vedere, povestea lui Petru este o încurajare. Iar pe măsură ce creștem, vom descoperi că este firesc să îi invităm și pe alții să pornească împreună cu noi pe acest drum. Să ne așteptăm la lucrul acesta.

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă aspectele despre rugăciune semnalate în pasajele studiate astăzi, să deosebim situațiile în care suntem chemați la rugăciune rostită cu îndrăzneală și situațiile care ne îndeamnă la rugăciune smerită și să formulăm o cale prin care să-I cerem lui Dumnezeu lucruri bune în timp ce împărtășim cu smerenie Evanghelia cu prietenii și apropiații noștri.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 18:25-27, Luca 18:9-14, 1 Ioan 5:14-15

VERSETUL DE AUR: „Dar Domnul mi-a zis: „Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci  oricine se înalță va fi smerit și oricine se smerește va fi înălțat.” (Luca 18:14)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cuvântul „a se ruga” apare în 348 de versete ale Bibliei, în 74 de forme diferite. Lecția de astăzi ne conduce prin trei asemenea situații. Este important însă să nu le cercetăm ca situații izolate, ci în cadrul mai larg al întregii Scripturi.

Există momente în care rugăciunea este, în cel mai bun caz, un demers inutil (Ieremia 7:16; 11:14; 14:11; 1 Ioan 5:16b etc.), iar în alte dăți poate deveni un înlocuitor nepotrivit al faptelor pe care Dumnezeu le așteaptă de la noi (Exodul 14:15). Însă atunci când vine vorba despre multele împrejurări în care rugăciunea este răspunsul potrivit, Scriptura ne arată că putem adopta felurite atitudini și posturi înaintea lui Dumnezeu, iar pe câteva le vom discuta în cele ce urmează.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Rugăciunea curajoasă (Geneza 18:25-27)

• Cererea lui Avraam (v. 25)
• Făgăduința lui Dumnezeu (v. 26-27)

2. Rugăciunea smerită (Luca 18:9-14)

• Pilda Domnului Isus (v. 9-10)
• Fariseul (v. 11-12)
• Vameșul (v. 13-14)

3. Rugăciunea cu întrăzneală (1 Ioan 5:14-15)

• Cererea noastră (v. 14)
• Reacția lui Dumnezeu (v. 15)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ai fi fost la fel de curajos dacă te-ai fi aflat în poziția lui Avraam? Ce anume i-a dat credința de a se ruga cu atâta îndrăzneală?
2. Cum să evităm „lăudăroșenia” în rugăciune?
3. Care este cea mai importantă parte din rugăciunea vameșului?
4. Care este deosebirea dintre încrederea potrivită și încrederea nepotrivită, atunci când vine vorba de rugăciune?

APLICAȚII PRACTICE:

Cele trei pasaje din lecția de astăzi privesc rugăciunea din unghiuri diferite. În Geneza, Avraam își prezintă cererea apelând la caracterul lui Dumnezeu și recunoscându-și totodată starea de supunere. În Evanghelia după Luca, vameșul își recunoaște starea de păcat în timp ce caută îndurarea lui Dumnezeu. În 1 Ioan, credincioșii sunt îndemnați să se roage cu încredere datorită relației lor cu Dumnezeu, datorită supunerii lor față de voia lui Dumnezeu și datorită faptului că Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi.

Caracterul lui Dumnezeu este elementul constant în aceste trei pasaje și trebuie să rămână temelia rugăciunii și pentru noi astăzi. Întrebarea retorică a lui Avraam, „Judecătorul întregului pământ nu va face El oare dreptate?”, nu și-a pierdut niciodată valoarea. Îndrăzneala lui Avraam se potrivește pe deplin cu caracterul Domnului și cu dorința lui sinceră de a umbla în dreptate.

Credincioșii se pot ruga cu încredere, deoarece Dumnezeu Se bucură de rugăciunile noastre și dorește să ne împlinească cererile (cu atenție însă la avertismentele menționate în Contextul lecției). Ne putem ruga cu îndrăzneală atunci când cererile noastre se aliniază cu ceea ce ne-a dezvăluit Dumnezeu despre voia Sa. Și trebuie să ne rugăm cu smerenie, deoarece știm că Dumnezeu este Dumnezeu, în vreme ce noi nu suntem.

În rugăciunile noastre de astăzi, haideți să urmăm exemplele din această lecție. Mai presus de postura fizică este postura inimii. Rugăciunea este un mijloc prin care voința omului se modelează după voia lui Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și cu cât Îl căutăm mai mult, cu atât rugăciunile noastre vor fi ascultate, pentru că se vor potrivi cu identitatea lui Dumnezeu și cu lucrarea pe care vrea să o împlinească El în lume. În funcție de situație, uneori vom fi chemați la mai multă îndrăzneală, alteori la mai multă smerenie. Însă în orice împrejurare, smerenia și îndrăzneala încrezătoare, întemeiate pe caracterul lui Dumnezeu, ar trebui să stea la baza tuturor rugăciunilor noastre.

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al faptelor fiului cel mic și tatălui din această pildă, să explicăm de ce avem datoria să primim cu brațele deschise pe oricine se întoarce la Dumnezeu și să ne luăm angajamentul de a împărtăși cu alții dărnicia lui Dumnezeu. 

TEXTUL LECȚIEI: Luca 15:11-24, Faptele Apostolilor 2:38-39

VERSETUL DE AUR: „…căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit.’ Și au început să se veselească.” Luca 15:24

CONTEXTUL LECȚIEI: 

În Luca 15, vameșii și păcătoșii se adună să-L asculte pe Domnul Isus. Nu departe de ei se află fariseii, păzitori ai Legii lui Moise și ai tradițiilor lor, care murmură nemulțumiți (vezi și Marcu 7:1–8). Acest cadru subliniază faptul că, în iudaismul din primul secol, a sta la masă împreună era un semn clar al acceptării (Marcu 2:16; 1 Corinteni 5:9–11; Galateni 2:11–14).

Domnul Isus folosea pildele ca metodă de învățătură și ca o modalitate profundă de a transmite adevăruri spirituale. De obicei narațiuni simple, inspirate din viața de zi cu zi, pildele acestea serveau drept vehicul pentru înțelesuri duhovnicești adânci. Deși încă se mai dezbate numărul exact al pildelor spuse de Domnul Isus, se acceptă în general că El a rostit cel puțin 30 de pilde distincte. Predomină limbajul figurat, în care „acesta” reprezintă „acela”. A nu recunoaște limbajul figurat înseamnă a repeta greșelile ucenicilor și ale fariseilor (Matei 16:5–12; Marcu 7:18; Ioan 10:6 etc.).

Faptele Apostolilor 2 descrie momentul Cincizecimii, când Duhul Sfânt S-a coborât peste credincioși și i-a umplut, făcându-i să vorbească în limbi necunoscute (Faptele 2:1–12). În Faptele 2:14–39, Petru se adresează iudeilor adunați să vadă această minune, vestindu-le Evanghelia lui Isus. El citează o profeție din Vechiul Testament care spune că Duhul lui Dumnezeu va fi revărsat peste „orice făptură” (Faptele 2:17; Ioel 2:28) și că „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Faptele 2:21; Ioel 2:32).

Deși este puțin probabil ca Petru să fi avut deja în vedere neamurile, deoarece acest episod este anterior viziunii și întâlnirii sale cu Corneliu (Faptele 10), el înțelege cel puțin că Duhul lui Dumnezeu nu va mai fi limitat doar la profeți, preoți și regi. Este posibil ca Luca, scriind aceste evenimente, să fi avut în minte includerea neamurilor, arătând că, așa cum ucenicii sunt trimiși să ducă Evanghelia la Ierusalim, în Samaria și până la marginile pământului (1:8), tot astfel Duhul lui Dumnezeu va fi dat tuturor celor pe care El îi cheamă și care se întorc la El cu credință.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Pilda Domnului Isus (Luca 15:11-24)

• Cererea fiului (v. 11-16)
• Reîntoarcerea fiului (v. 7-20a)
• Reacția tatălui (v. 20b-24)

2. Învățătura apostolului (Fapte 2:38-39)

• Darul (v. 38)
• Promisiunea (v. 39)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce crezi că l-a îndemnat pe tatăl din pildă să-i dea fiului său cel mic partea sa din moștenire?
2. Când crezi că a trecut fiul cel mic prin cea mai adâncă vale a vieții sale?
3. Ai trăit personal un exemplu de iertare ieșită din comun, așa cum este iertarea tatălui din această pildă?
4. Ce este mai dificil: să-i primești cu brațele deschise pe credincioși noi sau pe cei care se reîntorc în biserică după o perioadă de răzvrătire?

APLICAȚII PRACTICE:

Cele două pasaje studiate astăzi au un element comun: dragostea lui Dumnezeu și dorința Lui de a-i primi pe cei care odinioară s-au rătăcit. Pilda rostită de Domnul Isus în Luca 15:11-32 subliniază bucuria pentru întoarcerea celui rătăcit. Fiul risipitor îi reprezintă pe vameșii și păcătoșii care se strânseseră să-L asculte pe Domnul Isus (Luca 15:1). Fratele mai mare (despre care nu se vorbește în textele studiate astăzi, vezi Luca 15:25-30) reflectă atitudinea fariseilor și cărturarilor –  potrivnicii Domnului Isus (15:2). În Faptele Apostolilor 2:38-39 ne întâlnim cu aceeași temă: chemarea la pocăință și promisiunea a ceea ce vor primi cei ce se pocăiesc. Deși textul se adresează mai întâi iudeilor, privit în lumina întregii Scripturi, pasajul acesta anticipează includerea neamurilor. Mesajul din Faptele 2:38-39 este relevant atât pentru cei care s-au depărtat și s-au întors, cât și pentru cei care au fost dintotdeauna departe până în momentul în care s-au apropiat pentru prima dată.

În bisericile de pretutindeni, sunt oameni care intră pentru prima dată într-o adunare, în vreme ce alții se întorc după o absență îndelungată. Dumnezeu îi întâmpină pe toți cu brațele deschise, iar cerurile se bucură pentru fiecare suflet care se pocăiește. În pilda aceasta, Dumnezeu este înfățișat ca tatăl care își așteaptă fiul, iar noi, cei care am rămas în biserică, suntem invitați să ne alăturăm Tatălui nostru ceresc în a-i primi cu brațele deschise pe cei care se întorc.

Când îl vedem pe cel rătăcit revenind acasă, sau pe cel necredincios venind la credință pentru prima dată, fie ca dragostea Tatălui să ne îndemne să le oferim un loc la masă și să îi primim ca pe frații și surorile noastre în Cristos.

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al Evangheliei folosind termenii lumină și întuneric așa cum sunt folosiți în 1 Ioan, să explicăm semnificația mărturisirii și să sărbătorim iertarea pe care ne-o dă Domnul Isus pentru păcatele noastre, umblând în lumină și căutând părtășia cu alți credincioși.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Ioan 1:5-10, 2:1-6

VERSETUL DE AUR: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curăţească de orice nelegiuire.” 1 Ioan 1:8-9

CONTEXTUL LECȚIEI: 

În Evanghelia sa, apostolul Ioan alege să nu-și menționeze numele, ci se prezintă drept ucenicul pe care îl iubea Isus (Ioan 19:26; 20:2; 21:7). Dragostea aceasta profundă a Mântuitorului l-a schimbat permanent pe apostol, modelându-i viața și scrierile. Nu e de mirare că termenul dragoste apare în Evanghelia lui Ioan mai des decât în toate celelalte trei Evanghelii la un loc.

Nu știm cu exactitate când a fost scrisă această Evanghelie și nici cele trei epistole ale sale, dar cei mai mulți cercetători consideră că au fost redactate spre sfârșitul primului secol. Asta înseamnă că au trecut mai multe decenii între momentul când Ioan a văzut personal dragostea lui Isus și clipa când a scris despre ea. Cu toate acestea, experiența i-a rămas vie în inimă, și dorința lui era ca toți credincioșii să ajungă să o cunoască la rândul lor ca o dragoste adevărată (1 Ioan 1:1–5).

În Noul Testament găsim patru liste ale apostolilor, iar numele lui Ioan apare de fiecare dată printre primele trei (Matei 10:2–3; Marcu 3:16–19; Luca 6:14–16; Faptele apostolilor 1:13). Ioan era știut ca făcând parte din așa-numitul „cerc apropiat” al ucenicilor lui Isus. Un exemplu clar este faptul că a fost unul dintre cei trei martori ai Schimbării la față a lui Isus, o experiență profundă în care Ioan L-a văzut într-o slavă dumnezeiască, iar fața și hainele Lui au început să strălucească într-o lumină albă orbitoare, asemenea soarelui (Matei 17:1–8; Marcu 9:2–8; Luca 9:28–35). Unii comentatori cred că această experiență extraordinară a influențat felul în care Ioan folosește metaforele despre lumină și întuneric în scrierile sale, inclusiv în pasajul studiat astăzi. Deși aceasta rămâne o ipoteză, forța imaginilor și profunzimea limbajului lui Ioan sunt de necontestat.

În versetele introductive ale primei sale epistole, cunoscută drept 1 Ioan, apostolul subliniază faptul că L-a văzut, L-a auzit și L-a atins pe Isus. Este foarte posibil ca această accentuare să fie o reacție la învățăturile false care începeau să se răspândească în vremea aceea. Una dintre ele era docetismul, o doctrină ce susținea că Isus nu a avut un trup real, ci doar părea să aibă unul. Această concepție se năștea din ideea greșită că materia ar fi prin natura ei rea și, prin urmare, Dumnezeu nu ar fi putut fi întrupat într-un trup omenesc. Ioan însă respinge ferm o astfel de idee! El afirmă cu tărie că L-a cunoscut pe Isus în mod personal și direct, iar această mărturie stă la temelia întregii sale scrieri.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Adevărata părtășie (1 Ioan 1:5-7)

• Dumnezeu este lumină (v. 5)
• Umblarea în lumină (v. 6-7)

Lumina și întunericul

2. Necesitatea mărturisirii (1 Ioan 1:8-2:2)

• Noi și păcatul nostru (v. 8-10)
• Păcatul nostru și Dumnezeu (v. 2:1-2)

3. Umblarea în supunere (1 Ioan 2:3-6)

• Cum știm că Îl cunoaștem (v. 3-5)
• Cum știm că rămânem în El (v. 6)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum crezi că arată „umblarea în lumină”? Cum îi putem încuraja și pe alți credincioși să umble în lumină?
2. În ce fel ne pot ajuta relațiile cu cei din jur să recunoaștem că avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu?
3. Ce rol joacă faptele în viața noastră de credință?
4. Care sunt roadele exterioare pe care ne putem aștepta să le observăm la urmașii lui Cristos?

APLICAȚII PRACTICE:

În multe domenii ale vieții este necesar să deosebim ceea ce este autentic de ceea ce doar pare autentic. Etichetele pot induce în eroare, afirmațiile pot fi exagerate, iar impresiile exterioare nu dezvăluie întotdeauna adevărul. Același principiu se aplică și vieții creștine. Încă de la începuturile Bisericii, credincioșii s-au confruntat cu provocarea de a discerne între credința autentică și mărturisirea lipsită de conținut.

Această realitate este foarte apropiată de ceea ce abordează Ioan în epistola sa: deosebirea afirmațiilor adevărate de cele false. Ioan folosește un ton ferm și părintesc pentru a sublinia că a pretinde că trăiești în lumină în timp ce umbli în întuneric înseamnă să te minți singur. Mesajul este limpede: umblarea trebuie să fie în acord cu mărturisirea de credință. Domnul nostru Isus Cristos a arătat că, în Ziua Judecății, mulți vor declara că Îl cunosc, aducând drept argument lista faptelor lor. Totuși, lipsa unei relații reale cu Cristos îi va duce la condamnare (Matei 7:21–23).

Ce adevăr puternic! În umblarea noastră spirituală, Domnul nostru Isus trebuie să fie standardul. Atunci când ne comparăm viața cu exemplul Lui, trebuie să ne întrebăm dacă vedem o reflectare a Lui sau o contradicție. Această autoevaluare și disponibilitate de a ne corecta drumul atunci când este nevoie sunt esențiale pentru o credință autentică.

SCOPUL LECȚIEI: să descriem lucrarea Duhului Sfânt ca „mijlocitor” în viața credincioșilor, să aflăm motivele pentru care să ne punem încrederea în mărturia Duhului Sfânt despre credincioși, atunci când vor sta în fața lui Dumnezeu și să ne formulăm un plan prin care să facem față temerilor și să alegem să ne trăim viața cu credință, în calitate de copii mânați de Duhul lui Dumnezeu.  

TEXTUL LECȚIEI: Romani 8:12-17, 26-27

VERSETUL DE AUR: „Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:16)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Contextul lecției de săptămâna trecută din Romani 5 se aplică și la această lecție, așa că acele informații nu trebuie repetate aici.

Romani 6–8 reprezintă răspunsul apostolului Pavel împotriva aplicărilor greșite ale mesajului Evangheliei pe care îl predica. Credincioșii nu pot continua în păcat, pentru că moartea lui Isus i-a eliberat de sub stăpânirea păcatului. Credincioșii sunt uniți cu Cristos în moartea Lui (Romani 6:3–11), ceea ce îi eliberează de robia păcatului, a morții și a legii (6:11; 7:1–6; 8:1–2; Galateni 2:19). Ei primesc, de asemenea, darul Duhului Sfânt (Romani 5:5). Din moment ce Dumnezeu i-a eliberat pe credincioși de stăpânirea păcatului, ei trebuie să se vadă de acum înainte ca slujitori ai lui Dumnezeu (6:12–23). Acest lucru este esențial, pentru că în fiecare credincios se dă o luptă (7:21–23). Duhul Sfânt locuiește înăuntrul credincioșilor (Romani 8:9–11), iar voia Lui se opune voii păcatului (8:5–7; Galateni 5:16–17). Nu există teren neutru: fie te alături Duhului Sfânt și urmezi poruncile Lui, fie te supui din nou dorințelor păcatului. Iar acele dorințe păcătoase duc doar la moarte (Romani 8:6a; Galateni 5:19–21). Dar Duhul îi călăuzește pe credincioși spre „viață și pace” (Romani 8:6b), iar Dumnezeu îi va învia din morți așa cum L-a înviat pe Isus (8:10–11).

Apostolul Pavel a scris aproximativ 25% din Noul Testament. Însă aproape jumătate dintre referirile la Duhul Sfânt se găsesc în epistolele sale. Este limpede că persoana și lucrarea Duhului Sfânt au fost o învățătură vitală pentru el – la fel cum trebuie să fie și pentru noi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Fire și duh (Romani 8:12-14)

• Ce datorăm firii (v. 12)
• Ce ne duce la moarte (v. 13a)
• Ce ne duce la viață (v. 13b)
• Care sunt urmările (v. 14)

2. Copiii Domnului (Romani 8:15-17)

• Nu mai sunt robi (v. 15a)
• Sunt înfiați (v. 15b)
• Confirmați (v. 16)
• Moștenitori cu Cristos (v. 17)

3. Ajutați de Duhul Sfânt (Romani 8:26-27)

• Să ne rugăm (v. 26)
• Prin mijlocire (v. 27)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum crezi că arată o viață trăită prin Duhul și nu potrivit firii pământești?
2. Cum te simți știind că nu mai ești legat de frică? În ce situații îți vine greu să crezi că ai fost eliberat de frică?
3. Ce înseamnă să ai parte de suferințele lui Cristos?
4. În ce feluri s-ar putea schimba rugăciunile tale, știind că Duhul mijlocește pentru tine?

APLICAȚII PRACTICE:

Din nefericire, unele culturi îi privesc pe copiii adoptați ca având un fel de statut de mâna a doua. Deși cei mai mulți părinți își iubesc copiii adoptați ca pe membri deplini ai familiei lor, se pot găsi pe rețelele sociale relatări despre părinți care îi tratează pe copiii adoptați ca și când ar fi inferiori celor biologici.

Când avem o înțelegere greșită a adopției, putem ușor rata natura radicală a afirmației apostolului Pavel că Dumnezeu ne-a dat Duhul înfierii. Credincioșii nu sunt copii de mâna a doua. Dimpotrivă, suntem integrați deplin în familia lui Dumnezeu, primind atât Numele Său, cât și Duhul Său. Dumnezeu nu ne refuză nimic; dimpotrivă, ne face împreună-moștenitori cu Cristos, promițându-ne o parte la moștenirea Lui. Nici Cristos nu Se împotrivește includerii noastre în familia Sa. Din contră, El ne numește cu bucurie frații și surorile Sale și împarte de bunăvoie cu noi moștenirea Sa legitimă. Înfierea în familia lui Dumnezeu nu este o ficțiune juridică, ci o realitate spirituală.

Dumnezeu Își arată dragostea față de copiii Săi înfiați trimițându-ne Duhul Său ca mijlocitor pentru noi. El ne schimbă, astfel încât să semănăm tot mai mult cu Domnul Isus, iar într-o zi ne va învia trupul, așa cum L-a înviat pe Domnul Isus. Nu suntem niciodată singuri, nici inferiori sau copii nelegitimi în ochii lui Dumnezeu. Suntem fii și fiice adevărate ale lui Dumnezeu.

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm paradoxul în care Domnul nostru Isus Cristos este atât păstor cât și jertfă, să exemplificăm feluri în care credincioșii pot experimenta salvarea care vine de la Cristos și să ne formulăm un plan prin care să ne împotrivim complacerii și să rezolvăm orice conflict folosind exemplul lui Cristos cu privire la reconciliere.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 15:3-7, Romani 5:6-10

VERSETUL DE AUR: „Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.” (Romani 5:10)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Primul dintre cele două texte tipărite pentru lecția aceasta este luat dintr-o succesiune de trei pilde despre „ceea ce s-a pierdut și a fost găsit”, care alcătuiesc întregul capitol 15 din Luca. Un element comun al tuturor celor trei pilde este bucuria simțită atunci când ceea ce a fost pierdut este găsit.

Domnul Isus a rostit aceste pilde în timpul ultimei Sale călătorii spre Ierusalim (Luca 9:51–56). A fost o călătorie îndelungată, dar răstignirea era pe aproape. Matei 18:12–14 este o altă versiune a pildei de astăzi.

Epistola apostolului Pavel către biserica din Roma a fost scrisă cel mai probabil în anii 57 sau 58 d.Cr. În timpul celei de-a treia călătorii misionare, Pavel a petrecut aproximativ trei luni în Grecia (Faptele Apostolilor 20:1–3). Este posibil să fi scris atunci această epistolă. Nu vizitase niciodată biserica din Roma, dar plănuia să o facă (Romani 1:8–13).

Mulți consideră Epistola către Romani drept cea mai de seamă scrisoare a lui Pavel. Ea este un tratat doctrinar profund, care abordează multe aspecte ale învățăturii despre mântuirea prin har, prin credința în Isus Cristos (Romani 1:5). Problema centrală era păcătoșenia universală a omenirii (1:18–3:20). Leacul este „neprihănirea lui Dumnezeu” care vine asupra fiecăruia prin credința în Isus (3:21–24). Textul tipărit ne îndeamnă să explorăm intersecția dintre aceste adevăruri.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Păstorul care caută oaia rătăcită (Luca 15:3-7)

• Oaia pierdută (v. 3-4)
• Oaia găsită (v. 5)
• Bucurie împărtășită (v. 6)
• Păcătoșii sunt asemenea oilor (v. 7)

2. Fiul care Se dă pe Sine (Romani 5:6-10)

• Jertfă pentru păcătoși (v. 6-8)
• Mântuirea celor care odinioară fuseseră vrăjmași (v. 9-10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În care grup te vezi mai ușor – în cel al „păcătoșilor” sau al „oamenilor drepți”? Cum te invită această pildă să răspunzi?
2. Care este semnificația faptului că Cristos a murit pentru noi pe când eram „încă fără putere” (Romani 5:6)?
3. Ce este mai surprinzător: că Cristos a murit pentru noi sau că acest lucru s-a întâmplat pe când eram încă păcătoși?
4. Ce a împlinit moartea lui Isus? Ce a împlinit viața lui Isus?

APLICAȚII PRACTICE:

Întoarcerea acasă este adesea un prilej de mare bucurie. Atunci când îi revedem pe cei dragi, alergăm să-i primim din nou cu brațele deschise și celebrăm laolaltă întoarcerea lor. Dar asemenea sărbători pământești pălesc în comparație cu sărbătoarea din ceruri pentru pocăința unui păcătos, a unui vrăjmaș al lui Dumnezeu. Însuși îngerii se alătură bucuriei!

Strict vorbind, apostolul Pavel nu folosește limbajul „întoarcerii acasă” în Romani 5. Dar împăcarea făcută posibilă prin moartea Domnului Isus este cea care permite o astfel de întoarcere spirituală. Cei care primesc jertfa Domnului Isus potrivit planului biblic al mântuirii ajung împăcați cu Dumnezeu. Bariera păcatului nu mai stă în cale. Ei au acum pace cu El. S-au întors la Creatorul lor, acolo unde le este locul. S-au întors acasă din punct de vedere spiritual și sunt destinați pentru casa veșnică pe care El o pregătește pentru toți urmașii credincioși ai Domnului Isus (Ioan 14:1–3).

Pentru mulți, „a te întoarce acasă” este o parte esențială a sezonului de Crăciun. Adevăratul mesaj al Crăciunului este că Tatăl nostru ceresc a pregătit o cale pentru ca fiecare om să se poată „întoarce acasă” la El: darul lui Emanuel, „Dumnezeu cu noi” (Matei 1:23). Dumnezeu vrea să fie de partea noastră! El Și-a dovedit această dorință prin moartea Fiului Său. Oricine este răzvrătit împotriva lui Dumnezeu este o oaie pierdută. Dar Cristos este Cel mai bine pregătit pentru a găsi oile pierdute. Tu îți faci partea ca mâinile și picioarele Lui în această lucrare?