SCOPUL LECȚIEI: să descriem dialogul dintre Habacuc și Dumnezeu, să deosebim între prima parte din Habacuc 2:4 și cea de-a doua parte a versetului, în lumina versetelor Romani 1:17, Galateni 3:11 și Evrei 10:37:38 și să formulăm propria noastră afirmație care să înceapă cu „eu tot mă voi bucura în Domnul”, în ciuda situațiilor dificile care continuă în viața noastră. 

TEXTUL LECȚIEI: Habacuc 2:1-5

VERSETUL DE AUR: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit.” (Habacuc 2:3)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cartea Habacuc nu ne oferă nicio informație despre „Habacuc prorocul” (Habacuc 1:1). Numele lui mai apare doar o singură dată după primul capitol (vezi 3:1). Chiar și atunci, textul nu ne spune nimic altceva despre acest om. Comparându-l cu alți proroci ai Vechiului Testament (exemple: Isaia 1:1, Ieremia 1:1-3), despre viața lui Habacuc nu știm mai nimic.

Totuși, anumite indicii din textul acesta ne pot ajuta să tragem anumite concluzii despre om și despre vremea în care a trăit. La începutul cărții, Domnul promite să-i ridice pe babilonieni (numiți și haldeeni) pentru a pedepsi pe Iuda (Habacuc 1:6). Folosind ca reper exilul babilonian din anul 586 î.Cr., care încă nu avusese loc, putem spune că Habacuc a slujit în ultima decadă a secolului a șaptelea înainte de Cristos; lucrul acesta s-ar fi întâmplat în timpul domniei împăratului Ioiachim, renumit pentru răutatea sa (609-598 î.Cr.).

După divizarea Israelului în cele două regate în jurul anului 931 î.Cr. (1 Împărați 11:43-12:24), lucrurile au luat o întorsătură negativă pentru ambele teritorii. Regatul „Israel” (10 seminții la nord) și „Iuda” (2 seminții la sud) au fost învrăjbite vreme de 200 de ani până când semințiile din nord au fost cucerite și exilate de asirieni în 722 î.Cr. (2 Împărați 17). Iuda a scăpat ca prin urechile acului de aceeași soartă (18:13-19:36), chiar dacă s-a făcut vinovat de aceeași purtare care a dus la distrugerea regatului de nord (17:18-20).

Un secol mai târziu, imperiul babilonian devine o superputere regională, după ce îi învinge pe asirieni și pe egipteni în bătălia de la Carchemiș în anul 605 î.Cr. (Ieremia 46:2). Regele Iosia al lui Iuda face mișcarea neînțeleaptă de a se implica, contribuind doar la victoria babiloniană; fapta lui îl costă viața (2 Cronici 35:20-27). Așa cum ni se promite în Habacuc 1:6, forțele babiloniene cotropesc pe Iuda și îl dau jos pe rege (vezi 36:5-8).

Timp de câțiva ani, regii Iudei au fost vasali Babilonului, dar înțelegerea nu a durat multă vreme. În ultimul an al domniei regelui Zedechia (586 î.Cr.), Ierusalimul și regatul Iuda au căzut în fața Babilonului, după aproape un deceniu de conflict (vezi 2 Împărați 25). 

Babilonienii au făcut o serie de deportări din Iuda – câte una în anii 605, 594 și 586 î.Cr. Cel mai probabil, Habacuc a slujit înaintea primei deportări, dat fiind timpul viitor folosit în Habacuc 1:6, lucru care îl face pe Habacuc un contemporan al lui Ieremia. Ambii proroci au primit avertizarea că poporul Ierusalimului va suferi consecințe sumbre din pricina purtării sale. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. O conversație (Habacuc 2:1-3)

• Prorocul așteaptă (v. 1)
• Domnul răspunde (v. 2-3)

2. Două popoare (Habacuc 2:4-5)

• Cei mândri, partea întâi (v. 4a)
• Cei credincioși (v. 4b)
• Cei mândri, partea a doua (v. 5)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt căile prin care credinciosul poate „sta de strajă” pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu?
2. Cum ne putem exersa răbdarea atunci când așteptăm răspunsul Domnului la rugăciunile noastre?
3. Care aspect al lecției de astăzi ți se pare cel mai greu de înțeles sau de acceptat?

APLICAȚII PRACTICE:

E bine să chestionăm acțiunile (aparente) sau lipsa acțiunii din partea lui Dumnezeu? Răspunsul corect este: depinde. Îl vedem pe Dumnezeu că tolerează, ba chiar primește întrebări în multe situații (exemple: Judecători 20:18, Iacov 1:5, 4:2). Un lucru pe care Dumnezeu însă nu îl tolerează sunt întrebările care Îi pun la îndoială dreptatea (vezi Iov 40:8, Ezechiel 18:25-29; Ieremia 2.29). Prorocul Habacuc aproape că a făcut și el lucrul acesta. Privește următoarea schiță a cărții:

Întrebarea 1: Doamne, de ce tolerezi păcatele poporului Tău?

Răspunsul 1: Nu-ți face griji – îi trimit pe babilonieni să-i pedepsească.

Întrebarea 2: Este drept să-i trimiți pe cei necredincioși să-i pedepsească pe cei mai credincioși?

Răspunsul 2: Nu-ți face griji – babilonienii își vor primi și ei pedeapsa.

Dumnezeu încheie discuția: Liniște!

Atunci când suferința noastră ni se pare „nedreaptă”, ne vin în minte în mod natural o mulțime de întrebări. Dumnezeu nu avea nicio obligație să-i răspundă lui Habacuc, la fel cum nu are nicio obligație să ne răspundă nici nouă. Habacuc avea nevoie de credință pentru a se rezema pe planurile Domnului, indiferent dacă planurile Sale aveau noimă pentru ființa umană.

Dumnezeu îi amintește lui Habacuc că cel mai important lucru este o viață caracterizată de credincioșie. Iar credința despre care vorbim nu este una „oarbă” – o credință unde omul pur și simplu crede. Credința despre care vorbim se bazează pe dovezi. Dumnezeu are un lung șir de situații în care și-a ținut promisiunile. Pe acest trecut se întemeiază credința noastră. Genul acesta de credință se încrede în controlul lui Dumnezeu asupra oricărei circumstanțe. Prin urmare, putem avea siguranță în El, indiferent dacă înțelegem sau nu planurile Sale. 

SCOPUL LECȚIEI: să descriem pe scurt credința personală în Dumnezeu a lui Daniel aflat într-o perioadă dificilă, să comparăm exprimarea credinței lui Daniel cu cea a celor trei tovarăși ai săi din lecția săptămânii precedente și să ne angajăm să fim o mărturie credincioasă pentru Dumnezeu atunci când ne vom confrunta cu o „groapă cu lei” personală. 

TEXTUL LECȚIEI: Daniel 6:1-27

VERSETUL DE AUR: „Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Și nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Daniel 6:22)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Contextul acestei lecții este, în general, asemănător cu cel al lecției precedente. De la evenimentele din Daniel 3 și până la cele din lecția de astăzi trec, însă, câțiva ani. Cel mai interesant lucru care se întâmplă în acești ani este faptul că babilonienii sunt înlocuiți cu un alt imperiu: cel persan (2 Cronici 36:15-20). 

După ce degetele unei mâini apar și scriu un mesaj de avertizare regelui babilonian Belșațar, regele moare (vezi Daniel 5:1-30). Scriptura nu ne specifică cum a murit regele, ci doar faptul că s-a întâmplat, și că pe împărăție a pus mâna Darius Medul, „fiul lui Ahașveroș,” (9:1) care era în vârstă de șaizeci și doi de ani (5:31). În afara Scripturii, nu-l găsim menționat pe acest Darius, iar numele său este unul destul de des întâlnit; prin urmare, este aproape imposibil să-l identificăm. Probabil că nu este vorba despre regele persan Darius I (cunoscut și ca Darius cel Mare) (522-486 î.Cr.) care este menționat în Ezra 4-6, în Hagai 1-2, în Zaharia 1, 7 și poate în Neemia 12:22. O sugestie ar fi că „Darius” al nostru ar fi căpetenia regională a Babilonului, numit aici de către împăratul Cirus al perșilor. O altă ipoteză spune că „Darius” era doar un alt nume pentru o căpetenie persană care a condus armata perșilor în Babilon.

Studiul de astăzi pleacă de la numirea a 120 de „satrapi” sau dregători, care urmau să fie supravegheați de trei căpetenii, printre care se număra și Daniel (vezi Daniel 6:1-2). Darius a fost influențat de reputația lui Daniel în fața celorlalți împărați. Regele l-a preferat în fața tuturor celorlalți dregători și „se gândea să-l pună peste toată împărăția” (6:3). Însă prețuirea pe care o purta regele față de Daniel îi face pe ceilalți dregători să uneltească împotriva lui. Deși au căutat să-i găsească o vină, nu au reușit să identifice niciun lucru rău legat de el (6:4-5). Au ales atunci să-i întindă o cursă în urma căreia Darius să nu-l mai poată ajuta.

Potrivit planului lor, l-au încurajat pe Darius să dea o hotărâre potrivit căreia timp de treizeci de zile, oricine se va ruga la orice dumnezeu sau om în afara regelui va fi aruncat în groapa cu lei (vezi Daniel 6:7). Rugăciunea pentru un monarh era un element standard in Orientul Apropiat antic. Însă rugăciunea la un monarh era un lucru excepțional. Mai mult de atât, dregătorii l-au convins pe rege să semneze această poruncă „după legea mezilor și perșilor, care, odată dată, rămâne neschimbată” (6:8). Darius nu avea cum să mai oprească aplicarea legii, după ce „a scris porunca și oprirea” (6:9).  

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Încălcare și consecință (Daniel 6:10-11, 14, 16)

• Rugăciunea lui Daniel (v. 10-11)
• Problema lui Darius (v. 14)
• Leii din groapă (v. 16)

2. Eliberare și dezvinovățire (Daniel 6:19-23, 26-27)

• Întrebarea (v. 19-20)
• Nevinovat (v. 21-23)
• Porunca (v. 26-27)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum te poate ajuta rugăciunea zilnică în relația ta cu Dumnezeu? Cum te poți păzi de transformarea ei într-un simplu ritual?
2. Ce deosebire este între a spera să te scape Dumnezeu din greutăți și a aștepta să primești ajutor de la autoritățile lumești?
3. Care este cea mai mare „minune” pe care a făcut-o Dumnezeu în viața ta?

APLICAȚII PRACTICE:

Pentru creștinii de astăzi, mărturia publică a credinței este un lucru grăitor. Este ușor să vedem „mărturia” ca pe o admitere a păcatului, însă nu la aceasta se referă termenul folosit în pasajul de astăzi. Aici, mărturia aduce o veste bună. Domnul a ales să-l scape pe Daniel, lucru care duce la o nouă și surprinzătoare poruncă din partea regelui. Mărturia lui Daniel despre ceea ce s-a întâmplat în groapa cu lei și reacția regelui mută perspectiva ambelor personaje ale istorisirii și a cititorilor spre un adevăr mai cuprinzător. Stăpânirea lui Dumnezeu este veșnică și plină de îndurare. Credincioșia lui Dumnezeu față de poporul Său reflectă caracterul Său divin și planul său cuprinzător de răscumpărare a omenirii. Daniel știa lucrul acesta și în cele din urmă, a ajuns să-l știe și Darius. 

La fel știm și noi. Biserica continuă să-și mărturisească păcatele, dar mărturisește și mântuirea dată de Dumnezeu. Viața noastră de sărbătorire a acestui lucru începe acolo unde se sfârșește experiența de învățare a lui Darius. Mărturisind tot timpul despre îndurarea lui Dumnezeu, îi apropiem tot mai mult pe cei din afară de auzirea Evangheliei. Daniel a făcut lucrul acesta prin credincioșia sa, iar noi facem același lucru atunci când mărturisim Evanghelia mântuirii noastre. 

SCOPUL LECȚIEI: Să ne amintim numele celor trei tineri pe care i-a scăpat Dumnezeu din cuptorul de foc, să aflăm motivele pentru care se schimbă atitudinea lui Nebucadnețar și să luăm hotărârea de a fi o mărturie credincioasă pentru Dumnezeu atunci când ne vom confrunta cu un „cuptor aprins” personal.

TEXTUL LECȚIEI: Daniel 3:19-29

VERSETUL DE AUR: „Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său și a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului și și-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească și să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!”(Daniel 3:28)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Prin istorisirea despre Daniel și despre tovarășii săi, cartea Daniel ne oferă o imagine a vieții evreilor într-o țară străină. În anul 605 î.Cr. au început o serie de deportări din Iuda spre Babilon (vezi Daniel 1:1-2). Aceste deportări au continuat până când Iuda a fost învins în anul 586 î.Cr. (vezi 2 Împărați 25). Printre cei trimiși în Babilon s-au aflat și tineri destoinici, care fuseseră selectați datorită calităților lor în slujba regelui babilonian (vezi Daniel 1:3-4). Daniel și tovarășii săi au fost duși în Babilon în această perioadă. Cartea ne vorbește despre înțelepciunea lui Daniel și a prietenilor săi în timpul slujirii lor din Babilon (exemplu: 2:17-24). Poziția pe care o ocupau le cerea să demonstreze o doză de loialitate față de regele babilonian, lucru care reiese din faptul că și-au schimbat numele (vezi 1:6-7). Evenimentele descrise în această carte se desfășoară de la momentul sosirii lor în Babilon și până cel puțin în anul 537 î.Cr. „în anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei” (10:1).

Parte din cartea Daniel s-a păstrat în ebraică (Daniel 1:1-2:4a; 8:1-12:13), în vreme ce restul s-a păstrat în aramaică (2:4 b-7:28). Folosirea celor două limbi ne indică culturile diferite care ni se prezintă în această carte: ebraică pentru evrei și aramaică pentru neamuri (2 Împărați 18:26; Ezra 4:7). Textul biblic de astăzi provine din partea păstrată în aramaică a cărții Daniel.

Lecția scripturală de astăzi este cea de-a doua parte a narațiunii care începe la Daniel 3:1. Nebucadnețar, regele Babilonului (a domnit între 605-562 î.Cr.), a făcut un chip mare de aur „în valea Dura” (Daniel 3:1). Se spune că locul acesta s-ar fi aflat la câteva mile distanță de sudul cetății Babilonului. La ceremonia de sfințire a chipului s-au prezentat supușii regelui, sfetnici și tot felul de căpetenii din regiune, care veniseră să i se închine (3:2-5). Orice refuz de a se închina la chipul de aur ar fi dus la inevitabila moarte prin aruncarea într-un „cuptor aprins” (3:6). Însă Șadrac, Meșac și Abed-Nego – bărbați pe care regele îi pusese în poziții de conducere (vezi 2:49) – refuză să se închine chipului. Au avut încrederea că Domnul va fi cu ei (3:17-18).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Mânia regelui (Daniel 3:19-23)

• Reacție aprinsă (v. 19-21)
• Poruncă grabnică (v. 22-23)

2. Prezență divină (Daniel 3:24-28)

• Înspăimântarea regelui (v. 24-25)
• Cererea regelui (v. 26-27)
• Închinarea regelui (v. 28)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ai în viața ta un om care exemplifică credința în perioade de „cuptor aprins”?
2. Cum și-a făcut Dumnezeu cunoscută prezența în momentele în care te-ai aflat în pericol sau în suferință?
3. Dacă nu ai putea să-ți declari verbal credința, ce alte dovezi ar putea vedea ceilalți că ești slujitor al Dumnezeului cel Preaînalt?
4. Care sunt dumnezeii falși la care ne cheamă societatea să ne închinăm?

APLICAȚII PRACTICE:

Atunci când le este pusă la încercare credința, credincioșii au două opțiuni. O variantă este să cedeze în fața încercării și să ajungă la apostazie. Cealaltă variantă este să-și păstreze credința în Dumnezeu, în ciuda încercării prin care trec. Chiar și în fața pericolului morții, tinerii din textul biblic de astăzi au ales varianta a doua. Au refuzat să-și micșoreze credința și să respecte pretențiile regelui de a se închina la un idol. Credința lor în Dumnezeu – cu rădăcini adânci în îndelungata istorie a credincioșiei lui Dumnezeu – le-a dat curajul de care aveau nevoie pentru a face față încercării și pentru a ține piept ispitei de a ceda. 

Chiar dacă e puțin probabil să trecem vreodată prin același gen de încercare cu care s-au confruntat tinerii aceștia, toți credincioșii vor experimenta la un moment dat un test al credinței lor. În acest sens, putem ști că suntem încurajați, pentru că victoria noastră a fost deja stabilită (vezi 1 Ioan 5:4). Chiar dacă dușmanul nostru caută să ne înghită, putem rămâne tari în credința noastră. Dumnezeu este credincios poporului Său, chiar și atunci când poporul este pus la încercare. În mijlocul acestor situații, putem avea încredere și putem răspunde cu credincioșie față de El (1 Corinteni 10:13). 

SCOPUL LECȚIEI: să numim câteva caracteristici pe care doar Creatorul nostru le are, să explicăm implicațiile acestor caracteristici și să sugerăm idei pentru un serviciu divin care să se concentreze exclusiv asupra lui Dumnezeu în calitate de Creator. 

TEXTUL LECȚIEI: Isaia 40:12-13, 25-31

VERSETUL DE AUR: „El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin.” (Isaia 40:29)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Lecția de astăzi provine din scrierile lui Isaia, prorocul Vechiului Testament. Textul său este primul dintr-un grup de cinci scrieri pe care le numim Profeții Mari; cele cinci scrieri sunt cărțile Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel și Daniel.

S-ar putea să ne întrebăm ce valoare mai au cărțile prorocilor din Vechiul Testament în epoca Noului Testament. Căci până la urmă, zilele prorocilor acelora au trecut de multă vreme, iar noi ne aflăm sub un legământ nou, nu sub cel vechi (Coloseni 2:14). Astăzi, valoarea prorocilor este declarată clar prin frecvența cu care sunt citați de Domnul Isus și de autorii cărților Noului Testament. Un mod prin care putem conștientiza valoarea lor în zilele noastre este să vedem de câte ori se pomenesc scrierile lor în Noul Testament. La o primă socotire, lucrurile arată astfel: Isaia (de 67 de ori), Ieremia (de 5 ori), Plângerile (niciodată), Ezechiel (de 2 ori) și Daniel (de 5 ori).

Socoteala de mai sus ar trebui să ne demonstreze cât de relevantă continuă să fie cartea Isaia în zilele noastre. A fost numită „cea de-a cincea Evanghelie” datorită numeroaselor sale profeții care s-au împlinit în perioada mesianică a Noului Testament (exemple: Isaia 6:9-10 în Matei 13:14-15 și Marcu 4:12; Isaia 53:7-8 în Fapte 8:32-33).

Isaia a prorocit în vremuri cât se poate de sumbre pentru poporul lui Dumnezeu. Chemarea sa profetică a venit „în anul morții împăratului Ozia” (Isaia 6:1; compară cu 2 Cronici 26:22); Ozia este cunoscut și sub numele de Azaria în 2 Împărați 15:1-7). Ultimul eveniment istoric la care face referire prorocul este moartea lui Sanherib, care a avut loc în anul 681 î.Cr. (Isaia 37:38). Ce lucrare îndelungată!

Textul pe care îl studiem în lecția de astăzi vine în urma unei profeții care îl avertizează pe regele Ezechia al Iudei că va veni o vreme în care Babilonul va lua și va duce întreaga avere a lui Iuda și pe poporul său în Babilon (Isaia 39:5-7); aveau să mai treacă peste 100 de ani până la împlinirea acestei profeții, însă ea s-a împlinit. A fost o pedeapsă dată de Domnul pentru păcatele oamenilor, urmată de „mângâierea” venită o dată cu declarația că pedeapsa avea să ia sfârșit (40:1-2). Prorociile care urmează imediat în Isaia 40:3-5 își găsesc împlinirea cu peste cinci secole mai târziu și sunt citate în Matei 3:3; Marcu 1:3; Luca 3:4-6 și Ioan 1:23.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Stăpânitorul suprem (Isaia 40:12-13)

• Care stăpânește peste întreaga creație (v. 12)
• Care cunoaște totul (v. 13)

2. Stăpânitorul care susține totul (Isaia 40:25-31)

• Privitor la identitatea Sa (v. 25)
• Privitor la abilitățile Sale (v. 26-28)
• Privitor la nevoile noastre (v. 29-31)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum să răspundem atunci când oamenii spun că lui Dumnezeu nu Îi pasă de ei și de problemele lor? Ce versete îți vin în minte privitor la această problemă?
2. Cum cauți putere de la Dumnezeu în momentele în care te simți slăbit? A pus Dumnezeu în viața ta un om care să fie pentru tine o sursă de încurajare în zilele care urmează?
3. Cum îți poți exersa așteptarea în Domnul în așa fel încât să fii atent la Duhul lui Dumnezeu, care te reînnoiește?

APLICAȚII PRACTICE:

În primăvara anului 2020, atunci când au început să se facă simțite efectele pandemiei de Coronavirus, unul dintre efecte a fost lipsa diferitelor bunuri de consum. Închiderea magazinelor și limitele impuse la nivel logistic însemnau că oamenii nu mai puteau face rost de lucruri cu aceeași ușurință ca până atunci. La magazine pur și simplu nu mai găseai anumite articole, chiar și după impunerea măsurii unui singur articol pentru fiecare persoană. Oamenii trăiau frustrarea de a nu putea cumpăra lucrurile pe care le doreau (sau de care aveau nevoie) la fel de ușor cum fuseseră obișnuiți.

Pasajul pe care îl studiem astăzi ne amintește că Dumnezeul căruia ne închinăm și pe care Îl slujim nu a fost niciodată slab, iar resursele Sale nu s-au împuținat niciodată. Cuvintele prorocului despre puterea nemaivăzută a lui Dumnezeu și despre promisiunea Sa că va da putere celor slabi și obosiți nu are termen limită. Puterea și tăria lui Dumnezeu sunt încă cu noi și astăzi! Trebuie însă să facem o mențiune aici, pe care ne-o oferă și cronicarul: „Domnul este cu voi când sunteți cu El; dacă-L căutați, Îl veți găsi; iar dacă-L părăsiți, și El vă va părăsi” (2 Cronici 15:2). Singurul lucru care ne oprește să accesăm resursele lui Dumnezeu este propriul nostru păcat și îndărătnicia noastră de a ne pune încrederea în El.

SCOPUL LECȚIEI: Să ne ajute să ne reamintim care sunt câteva dintre darurile spirituale, să comparăm textul lecției cu pasajele din 1 Corinteni 12 și Efeseni 4 și să ne ajute să ne facem un plan prin care să ne folosim mai eficient un dar spiritual.

TEXTUL LECȚIEI: Romani 12:3-8

VERSETUL DE AUR: „Avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat.”(Romani 12:6a)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Epistola către Romani a fost scrisă de Apostolul Pavel în jurul anului 58 d.Cr, probabil spre sfârșitul celei de-a treia călătorii misionare a sa. Până atunci, Pavel nu fusese la Roma, însă își dorea mult să o viziteze (Romani 1:11-15; 15:23-24). Avea să facă lucrul acesta, însă legat cu lanțuri, așa cum ne spune pasajul din Fapte 27-28.

Pavel a ajuns la Roma în jurul anului 61, însă a rămas într-un fel de arest la domiciliu, fără a fi lăsat să cutreiere orașul, așa cum și-ar fi dorit (Fapte 28:16, 20, 23, 30). Pavel a scris epistola sa către biserica din Roma cu scopul de a se prezenta pe sine și învățăturile sale, înainte de o vizită în persoană. Probabil, biserica de acolo se întemeiase la scurt timp după ziua Cincizecimii cu vrei trei decenii mai devreme (2:1). Unii dintre evreii care ascultaseră predica lui Petru din ziua aceea erau din Roma (2:10) și nu ar fi dificil să ne imaginăm că ei au fost cei care au pus bazele bisericii de acolo, după ce s-au întors acasă. Nu există îndoială că biserica romană auzise de Pavel (28:15) și că aștepta cu nerăbdare venirea acestuia.

Una dintre marile controverse legate de contextul cărții Romani este demografia bisericii romane la momentul scrierii lui Pavel. Să fi fost membrii acesteia de sorginte iudaică, să fi provenit din rândul neamurilor sau erau împărțiți în mod egal? Chiar dacă este cât se poate de probabil că biserica a fost fondată de către credincioșii veniți din contextul iudaic, Pavel pare să sugereze că membrii bisericii erau în mare parte neamuri (vezi Romani 1:5-6, 13). Împăratul roman Claudiu îi izgonise pe evrei din Roma în jurul anului 49 (Fapte 18:2), lucru care ar fi dus în mod normal la o proporție mai mare de neamuri în biserică. 

Pe când a scris Pavel epistola sa, Claudiu murise, iar ordinul său de expulzare a evreilor fusese revocat, lucru care le-ar fi permis evreilor să se reîntoarcă la Roma. Nu se știe câți membri de proveniență iudaică se aflau în biserica din Roma, însă Pavel folosește pasajul Romani 9:1-11:12 să vorbească despre poporul Israel. Chiar și așa, secțiunea aceasta ne oferă un apel direct la neamuri în 11:13. Prin urmare, însăși textul epistolei ne comunică faptul că exista o majoritate a neamurilor în biserica din Roma. 

Cartea Romani se încadrează în două categorii majore. Prima parte, Romani 1-11, ne prezintă unele dintre ideile cele mai încărcate doctrinar din întreaga Scriptură. O dată cu Romani 12-16 intervine o schimbare, căci aici ni se vorbește despre cum ar trebui să trăiască creștinii în lumina adevărului acestor doctrine. Lecția de astăzi provine din cea de-a doua categorie.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Cum să gândim (Romani 12:3-5)

• Despre sine (v. 3)
• Despre alții (v. 4-5)

2. Cum să slujim (Romani 12:6-8)

• Cu daruri bine definite (v. 6-8a)
• Cu daruri mai puțin definite (v. 8b-8d)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum poți discerne dacă ai despre tine o părere mai înaltă decât s-ar cuveni, sau dacă te subestimezi?
2. Ce pași îți propui să urmezi pentru a-ți identifica darul spiritual sau pentru a-ți da seama cum să-l folosești în biserică?
3. În ce fel își poate folosi credinciosul darul generozității, fără a se concentra pe dărnicia financiară? Cine ar putea fi destinatarul dărniciei tale nefinanciare?

APLICAȚII PRACTICE:

Știm că toate darurile spirituale sunt importante. Însă în același timp, știm că nu toate aceste daruri sunt egale (vezi 1 Corinteni 12:31; 14:1) și că nu toți credincioșii au daruri egale (vezi Matei 25:14-15).

În consecință, tendința noastră naturală este să fim mai atenți la acele daruri care sunt mai vizibile, mai clare în fața celorlalți. Predicatorul care se bucură de privirea tuturor celor din biserică este, în general, plătit mai bine decât îngrijitorul care este mai puțin vizibil și care se ocupă cu curățenia din biserică. Aici intervine însă ilustrația lui Pavel despre membrii bisericii care lucrează laolaltă (unitate în diversitate) din Romani 12:4-5: Nu cred că ați vrea să mergeți la o biserică murdară și urât mirositoare, la fel cum nu ați vrea să mergeți la o biserică cu un predicator nepriceput! Activitatea mâinilor noastre este mult mai variată, mai utilă și mai vizibilă decât activitatea coatelor noastre. Dar un cot nefuncțional va limita enorm funcția brațului (compară cu pasajul 1 Corinteni 12:12-27).

Mândria este un pericol pentru cei cu daruri mai vizibile (vezi Proverbe 16:18). Un alt pericol este ca cei care au daruri mai puțin vizibile să nu și le folosească, poate „ascunzându-le în pământ” (Matei 25:25). Însă la fel cum trupul omenesc nu își poate atinge potențialul decât dacă toate mădularele sale lucrează împreună, nici biserica – trupul lui Cristos – nu poate funcționa la întreg potențialul său decât atunci când toți membrii săi își folosesc darurile spirituale. Soluția (sau prevenirea) problemei mândriei sau a nefolosirii darurilor este Luca 17:10: „Tot așa și voi, după ce veți face tot ce vi s-a poruncit, să ziceți: ‘Suntem niște robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.’”

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al acțiunilor în credință care au dus la victoria lui Iosafat, să evaluăm procesul cauză-efect al textului cheie și să observăm prezența și ajutorul lui Dumnezeu atunci când vine vorba să facem față propriilor temeri.

TEXTUL LECȚIEI: 2 Cronici 20:13-20

VERSETUL DE AUR: „Încredeți-vă în Domnul Dumnezeul vostru și veți fi întăriți; încredeți-vă în prorocii Lui, și veți izbuti.” (2 Cronici 20:20 b)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cartea 2 Cronici acoperă perioada 970-536 î.Cr. Vorbim despre o vreme care se întinde de la Solomon, ultimul rege al Israelului ca monarhie unită, până la Cir, regele persan care a încheiat exilul babilonian. Cititorii Bibliei s-ar putea întreba la ce le folosesc cărțile 1 și 2 Cronici, de vreme ce conținutul acestora oglindește deseori pe acela al cărților 2 Samuel și 1-2 Împărați. Putem găsi răspunsul chiar în titlurile cărților 1 și 2 Cronici, așa cum apar ele în versiunea greacă a Vechiului Testament, cunoscută și ca Septuaginta. În această lucrare, titlul acestor cărți s-ar traduce ca „Lucruri trecute cu vederea.” E un nume care se potrivește, mai ales cu privire la textul lecției de astăzi, care se concentrează asupra unor evenimente petrecute în timpul domniei lui Iosafat, regele lui Iuda (regatul sudic al Israelului despărțit) – perioadă cuprinsă între anii 872 și 848 î.Cr. Textul din 2 Cronici 17:1-21:3 ne oferă mai multe informații despre el decât putem afla din 1 Împărați 15:24, 22:1-50.

Autorul cărții Cronici este incert. Prin urmare, de cele mai multe ori va fi numit „cronicarul.” Cea mai bună variantă este că ar fi vorba despre preotul și scribul Ezra, care a coordonat reîntoarcerea din exil în anul 458 î.Cr. Dovada este faptul că pasajul din 2 Cronici 36:22-23 este aproape identic cu cel din Ezra 1:1-3, în limba ebraică.

Unii specialiști susțin că Ezra (dacă, într-adevăr, el a fost autorul) a scris 1 și 2 Cronici pentru a învăța poporul lui Dumnezeu să se abată de la păcat, ca nu cumva să sufere consecințele care i-au dus inițial la exil. Se acordă o atenție specială credincioșiei față de Domnul în 1 Cronici 22:13; 2 Cronici 17:3-6; 24:20; 29:6-9; 31:20, 21; 36:15-21 – texte care nu au paralelă în 2 Samuel sau în 1 și 2 Împărați. Ezra ar fi fost probabil de acord cu bine cunoscuta zicală: „Cei care nu cunosc istoria sunt sortiți să o repete”.

Iosafat a domnit în timpul perioadei de dezbinare a monarhiei din istoria israelită. A fost unul dintre stăpânitorii mai evlavioși ai lui Iuda (vezi 2 Cronici 17:3-4). Este cunoscut pentru eforturile pe care le-a depus pentru a descotorosi Iuda de închinarea la idoli și pentru a promova învățăturile și Legea lui Dumnezeu în toată țara (17:1-9). De remarcat este și respectul demonstrat de popoarele învecinate față de el, precum și atenția pe care a acordat-o diferitor proiecte de construcție și reformelor administrative (17:10-19). 

Pe de altă parte, Iosafat a făcut o alianță prost gândită cu necredinciosul Ahab, regele Israelului, care i-a cerut lui Iosafat ajutor în recuperarea unor teritorii de la aramei. La cererea lui Ahab, Iosafat s-a dus la luptă purtând hainele regale ale lui Ahab, în vreme ce Ahab s-a deghizat, în încercarea de a zădărnici prorocia profetului Mica cu privire la moartea sa (2 Cronici 18:1-31a). A fost o mișcare care aproape l-a costat viața pe Iosafat, însă „Dumnezeu l-a ajutat” (18:31 b) și i-a salvat viața.

După ce a auzit că această alianță nu era pe placul lui Dumnezeu (2 Cronici 19:1-3), Iosafat și-a reorganizat guvernul, atât fizic cât și spiritual (19:4-11). Mai târziu, o coaliție de forțe inamice și-a început marșul spre Iuda (20:1-2). Regele și poporul său s-au unit în post și rugăciune publică – rugăciune care mărturisea dependența totală de Dumnezeu pentru a putea învinge această armată (20:3-12). În urma rugăciunii, a venit reacția lui Dumnezeu. 

STRUCTURA LECȚIEI: 

1. În fața unei crize (2 Cronici 20:13-17)

• O adunare solemnă (v. 13)
• Un mesager inspirat (v. 14)
• Un mesaj liniștitor (v. 15-17)

2. Înfruntarea crizei în credință (2 Cronici 20:18-20)

• Prin închinarea la Domnul (v. 18-19)
• Prin încrederea în Domnul (v. 20)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care aspecte ale vieții tale îți creează teamă sau îngrijorare?
2. Cum te îmbărbătează textul biblic de astăzi spre întărirea credinței tale?
3. Ce vei face în această săptămână pentru a fi mai atent la prezența lui Dumnezeu atunci când te confrunți cu temeri și cu îngrijorări?

APLICAȚII PRACTICE:

Regele Iosafat i-a cerut stăruitor ajutor lui Dumnezeu, recunoscând faptul că nici el și nici poporul său nu aveau vreo strategie sau resursele necesare pentru a face față amenințării care se apropia de ei. Poate că, pe măsură ce înainta în rugăciune, vocea lui devenea se auzea tot mai tare, poate chiar tremura spre sfârșitul spuselor lui, atunci când și-a declarat dependența absolută față de Dumnezeu: „Nu știm ce să facem, dar ochii noștri sunt îndreptați spre Tine!” (2 Cronici 20:12). Apoi au urmat cuvintele lui Iahaziel, inspirate de Duhul Sfânt. Deodată, privirea poporului ațintită spre cer le-a schimbat perspectiva.

Cu toții ne amintim probabil de un pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu care ne-a liniștit și care ne-a dat nădejde atunci când ne-am aflat într-o situația dificilă. Poate că nu am fost chiar atât de deznădăjduiți precum a fost Iosafat, însă, cu siguranță am trăit energia care vine odată cu încurajarea venită de la Dumnezeu. Poate că nu suntem ca Iahaziel, care a încurajat un rege și un popor întreg atunci când a venit Duhul Domnului peste el. Însă poate într-o zi, ne va veni în minte un pasaj biblic pe care am putea să-l împărtășim cu altcineva la telefon, într-un mesaj sau un email. Cine să fie omul acela?

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm principiile care duc la o viață binecuvântată, să explicăm de ce teama de Domnul este esențială pentru toate principiile unei vieți de credință și să ne creăm un plan prin care să identificăm și să schimbăm un aspect al vieții noastre pentru a ne lipi mai mult de voia lui Dumnezeu, aplicând un principiu din Proverbe.

TEXTUL LECȚIEI: Proverbe 3:1-12

VERSETUL DE AUR: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta! (Proverbe 3:5)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cartea Proverbe îi este atribuită în general regelui Solomon (vezi Proverbe 1:1). El a fost renumit pentru înțelepciunea sa (exemple: 1 Împărați 4:30-31; 10:24) și peste 3,000 de Proverbe îi aparțin (4:32), așadar a fost omul ideal pentru scrierea acestei lucrări literare plină de înțelepciune. Pe lângă Solomon, textul le atribuie alte două părți lui Agur (Proverbe 30:1) și împăratului Lemuel (31:1). Despre acești doi oameni nu știm însă nimic.

Textul nu ne spune când au fost puse laolaltă toate aceste pasaje, pentru a alcătui versiunea cărții Proverbe pe care o putem citi astăzi. În plus, textul nu are un destinatar direct. Nu vom găsi semnificația cărții Proverbe la autorii săi inițiali, la data scrierii lucrării sau la publicul menit inițial. Importanța sa constă în felul în care comunică ce înseamnă o viață trăită cu înțelepciune. Orice om poate învăța și pune în aplicare înțelepciunea pe care o găsește în Proverbe. 

Pentru unii cititori, cartea Proverbe poate arăta ca o înșiruire de principii fără legătură între ele. Cu toate acestea, cartea este împărțită în cinci secțiuni: introducerea cărții (Proverbe 1-9), proverbele lui Solomon (10:1-22:16; 25:1-29:27), cuvintele înțelepților (22:17-24:34), cuvintele lui Agur (Proverbe 30) și cuvintele împăratului Lemuel (Proverbe 31). 

Prima secțiune începe cu o explicație a importanței înțelepciunii (vezi Proverbe 1:1-7). După introducere, mare parte a textului este scrisă din perspectiva unui tată care își sfătuiește fiul cu privire la importanța căutării înțelepciunii la Domnul. 

Cu o singură excepție (vezi Proverbe 3:5), ordinea poetică a fiecărei perechi de versete din Biblia pe care o citim astăzi urmează același tipar. Mai întâi, tatăl îi dă fiului său o poruncă negativă (exemplu 3:1 a). Apoi, tatăl îi dă o poruncă pozitivă (exemplu 3:1 b). În final, tatăl încheie pasajul cu o promisiune făcută fiului său (exemplu 3:2).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. O singură Lege (Proverbe 3:1-2)

• Amintirea poruncilor (v. 1)
• Promisiunea vieții (v. 2)

2. Două virtuți (Proverbe 3:3-4)

• Leagă și scrie (v. 3)
• Promisiunea privilegiului (v. 4)

3. O încredere (Proverbe 3:5-6)

• Încrederea în Domnul (v. 5)
• Promisiunea călăuzirii (v. 6)

4. Două acțiuni (Proverbe 3:7-8)

• Teama și evitarea (v. 7)
• Promisiunea întregirii (v. 8)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum te asiguri că nu pierzi înțelepciunea pe care ți-au încredințat-o alții?
2. Cum scrii învățăturile și sfaturile lui Dumnezeu pe „tăblița inimii tale”?
3. Cum îți stabilești granițe personale pentru când vei simți nevoia să te bazezi pe propria cunoaștere și expertiză?
4. Cum poți depăși acele obstacole care nu te lasă să te supui pe deplin lui Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

Un studiu realizat în anul 2022 arăta faptul că majoritatea oamenilor petrec zilnic aproximativ două ore și jumătate pe platformele de socializare. Poate că nu pare foarte mult, însă dacă comparăm cu timpul petrecut pe platformele de socializare în urmă cu 10 ani, când media era în jurul unei ore pe zi, creșterea este semnificativă. Platformele online au devenit pentru mulți oameni o „voce a autorității”, indiferent de cunoștințele, de expertiza sau de înțelepciunea acelei voci. 

Pentru credincioși, este ușor să spunem că noi căutăm înțelepciunea lui Dumnezeu, când, de fapt, altele sunt vocile care ne influențează viața și care ne modelează perspectiva. Dacă ne umplem viața cu idei umane și nu cu înțelepciunea lui Dumnezeu, care dintre ele va avea mai multă influență?

SCOPUL LECȚIEI: Să enunțăm definiția credinței, să explicăm semnificația versetului de aur și să numim cel puțin o schimbare pe care vrem să o aducem în gândirea, în comportamentul și în vorbele noastre prin care să ne depărtăm de căile acestei lumi. 

TEXTUL LECȚIEI: Evrei 11

VERSETUL DE AUR: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11:1)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Atunci când citim un text, este întotdeauna bine să cunoaștem scopul cu care a fost scris. Abordarea naturală ar fi să căutăm o afirmație care să prezinte un scop clar, cum se întâmplă în cazul pasajelor Luca 1:3-4 și Ioan 20:30-31. Cartea Evrei, însă, nu conține o astfel de afirmație. Prin urmare, trebuie să identificăm scopul acesteia din conținutul său. Îndelungatele comparații și deosebiri făcute între  Domnul Isus și personaje ale Vechiului Testament, preoția levitică, îngeri, etc., ne arată că scopul cărții este să-i încurajeze pe acei creștini veniți din contextul iudaic, care erau persecutați și care șovăiau, să rămână tari în Cristos și să nu se întoarcă la iudaism. Dincolo de această concluzie relativ certă, nu avem un consens cu privire la autorul, sau la momentul scrierii acestei cărți. 

În ce privește data scrierii, avem certitudinea că nu putea fi scrisă după anul 96 d.Cr., de vreme ce Clement din Roma pare să citeze de patru ori din această scriere în epistola sa către biserica din Corint. Cartea Evrei vorbește și despre închinarea din templu, ca și când edificiul acesta ar exista încă, așadar putem vorbi despre o datare înaintea distrugerii templului în anul 70 d.Cr.

Lăsând la o parte orice discuție despre autor, dată și proveniență, ceea ce putem ști cu siguranță din conținutul cărții Evrei este că cei cărora li se adresează epistola se aflau în pericol să-și piardă credința din pricina suferințelor prin care treceau ca urmare a credinței în Cristos (Evrei 10:32-39). Studiul nostru de astăzi începe imediat după discutarea acestui pericol.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Credința explicată (Evrei 11: 1-4a)

• Definiție (v. 1-2)
• Temelii (v. 3-4a)

2. Credința trăită (Evrei 11:7a, 8, 17-18, 20-23, 32)

• Noe (v. 7a)
• Avraam (v. 8, 17-18)
• Isaac (v. 20)
• Iacov (v. 21)
• Iosif (v. 22)
• Amram și Iochebed (v. 23)
• Alții (v. 32)

3. Promisiuni făcute datorită credinței (Evrei 11:39-40)

• Promisiuni neprimite (v. 39)
• Ceva desăvârșit (v. 40)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum te ajută definiția cuvântului „credință” oferită în Evrei 11:1 să faci față provocărilor vieții zilnice?
2. Cum poți gestiona sentimentul de dezamăgire, de suferință sau chiar de mânie care poate apărea atunci când nu reușim să înțelegem voia lui Dumnezeu?
3. Gândește-te la câteva exemple de cunoștințe și de resurse pe care le avem și la care marii credincioși din vechime nici n-ar fi visat. Cum crezi că ar vrea Dumnezeu să folosești binecuvântările acestea?

APLICAȚII PRACTICE:

Autorul Epistolei către Evrei a selectat ca exemplu o seamă de oameni deosebit de credincioși – oameni care, însă, aveau și anumite neajunsuri semnificative. 

Suntem chemați să umblăm în credință, nu prin vedere (2 Corinteni 5:7), un lucru care ar trebui să ne fie mai ușor nouă decât le-a fost minților luminate ale Vechiului Testament. Ei au trăit doar cu o făgăduință și cu o speranță, în vreme ce noi ne trăim viața în lumina realității crucii și a învierii ca fapte împlinite (1 Petru 1:12). Însă deși avem privilegiul de a vedea împlinită o mai mare parte a planului lui Dumnezeu, rămân o serie de promisiuni care trebuie să se împlinească – un trup duhovnicesc, un cer nou, un Pământ nou, etc. Luăm de multe ori decizii fără a putea ști consecințele. O decizie întemeiată pe credință se bazează pe credința în promisiunile lui Dumnezeu și pe hotărârea de a face ceea ce ne-a chemat Dumnezeu să facem, indiferent de cum ne poate părea nouă sau celor din jur. Fie ca Duhul Sfânt să ne întărească pe toți să facem astfel!

SCOPUL LECȚIEI: Să descriem contextul istoric al întâlnirii dintre Irod și magi, să comparăm călăuzirea pe care le-o oferă Dumnezeu magilor în misiunea lor cu călăuzirea oferită creștinilor în zilele noastre, să găsim o sferă a lucrării spre care ne conduce Dumnezeu și să discutăm cu un lider al bisericii despre cea mai bună modalitate prin care să pășim pe acea cale.

TEXTUL LECȚIEI: Mica 5:2-4, Matei 2:1-12

VERSETUL DE AUR: „Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit și am venit să ne închinăm Lui.” (Matei 2:2)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Textul pe care îl studiem astăzi ne prezintă o stea misterioasă, lucru care ne cere să facem deosebirea între astronomie și astrologie. În vremurile noastre este mai ușor să facem deosebirea între cele două domenii. În vremurile antice însă, cele două erau strâns îmbinate. Astronomia este studiul științific al Soarelui, al Lunii, al stelelor și al planetelor, etc.; astrologia combină studiul acesta cu credința că așa numite zeități orchestrează aspectul, poziția și mișcările fenomenelor cerești, dezvăluind astfel informații despre planurile divine din viitor (prevestiri). În zilele noastre, astrologia este practicată sub forma horoscoapelor asociate cu zodiacul. 

În Vechiul Testament, astrologii apar cel mai mult în cartea Daniel (Daniel 2:2, 10; 4:7; 5:7, 11; vezi și Isaia 47:13). Poporul Israel fusese avertizat despre practicile oculte păgâne; fiind un gen de prorocire, astrologia se afla printre aceste practici (Deuteronomul 18:10-11; Ieremia 10:2). Trecerea de la citirea în stele la închinarea la stele reprezenta un pas mult prea ușor de făcut (Deuteronomul 4:19; 17:2-5; Ieremia 8:2). 

Traducerea din greaca veche a cărții Daniel numește oamenii care se ocupau cu lucrul acesta magoi, de unde vine și termenul modern magician. Însă cuvintele își schimbă semnificația de-a lungul timpului, iar felul în care oamenii din vechime înțelegeau cuvântul magoi nu trebuie confundat cu semnificația contemporană a magicianului care își distrează audiența prin prestidigitație. Termenul magoi descria oameni înțelepți; putem presupune că erau o combinație între astrologi și cărturari. Termenul corespunde cu magi, folosit în Matei 2:1, 7, 16. Magoi apare și în Fapte 13:6, 8, fiind interpretat ca „vrăjitor”.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. S-a născut noul Împărat (Matei 2:1-2)

• Venirea la Ierusalim (v. 1)
• Căutarea Împăratului (v. 2)

2. Bătrânul împărat este tulburat (Matei 2:3-8)

• Consultarea cărturarilor (v. 3-4)
• Identificarea Betleemului (v. 5-6)
• Plănuirea uciderii (v. 7-8)

3. Toți se închină Pruncului (Matei 2:9-12)

• Pe urmele stelei (v. 9-10)
• Daruri pentru Prunc (v. 11)
• Întoarcerea pe un alt drum (v. 12)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ajungi să te închini lui Dumnezeu prin admirarea creației Sale?
2. În ce fel poate implicarea bisericii în comunitate să le amintească oamenilor despre Isus?
3. Cum Îi vei aduce lui Isus cele mai prețioase daruri ale tale? Cu cine le vei împărți, ca act al închinării în fața lui Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

Vechile colinde de Crăciun ne vorbesc despre cei trei magi. De multe ori, oamenii aceștia ne sunt prezentați ca regi, care veneau din Persia și așa mai departe. În general, cântările acestea ne descriu darurile pe care le aduc magii Pruncului Cristos, dar ne și invită să ne alăturăm și noi regilor în călătoria lor spre Betleem, pentru a ne oferi inima Regelui regilor. 

Majoritatea dintre noi nu avem prea mult aur să-i aducem lui Isus. Și chiar dacă am avea și smirnă și tămâie, cum să I le oferim? Ce avem noi de preț în ochii Lui? Singurul lucru pe care putem să îl aducem în fața Lui e inima noastră sinceră, plecată în închinare. El este Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Mesia. În această perioadă în care ne amintim și sărbătorim nașterea Domnului în Betleem, fie ca toți să-I aducem cel mai prețios dar al nostru: inima noastră.

Scopul lecției: Să identificăm relația dintre cele două viitoare mame, să aflăm semnificația salutului de întâmpinare al Elisabetei și să găsim o cale prin care să ne apropiem tot mai mult de o credință precum credința celor două viitoare mame. 

TEXTUL LECȚIEI: Luca 1:1-25, 39-45, 56-60

VERSETUL DE AUR: „Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, și Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt. Ea a strigat cu glas tare: «Binecuvântată ești tu între femei»”. (Luca 1:41-42a)

CONTEXTUL LECȚIEI

 Tradiția bisericii timpurii îl identifică unanim pe Luca – medic și tovarăș al lui Pavel în călătoriile sale – ca autorul celei de-a treia Evanghelii și a cărții Faptele Apostolilor (Coloseni 4:11-14). Chiar dacă nu este un lucru susținut de multe dovezi, există șanse ca Luca să fi fost singurul autor dintre neamuri din Noul Testament. Unii specialiști datează scrierea în jur de anul 60 d.Cr.. Cel mai probabil, Evanghelia s-a scris în vreme ce Pavel era întemnițat la Caesarea Maritima (așa cum ni se spune în Fapte 23:33; 24:27), lucru care i-ar fi dat lui Luca ocazia de a sta de vorbă cu martorii oculari ai lucrării pământești a lui Isus (Luca 1:1-3). Acuratețea cercetărilor realizate îl plasează pe Luca în compania celor mai mari istorici greci ai antichității.

Unul dintre martorii oculari pe care i-ar fi putut intervieva Luca a fost Maria, mama lui Isus. Nu trebuie să surprindă o astfel de convorbire, pentru că Evanghelia după Luca are mai mult conținut despre femei decât oricare dintre celelalte Evanghelii sinoptice, Matei și Marcu. Un exemplu al acestui conținut unic pentru Evanghelia după Luca este interacțiunea lui Isus cu Maria și cu Marta în Luca 10:38-42. Un alt exemplu este textul pe care îl studiem astăzi. La începutul textului, este prezisă nașterea persoanei care ajunge să fie cunoscut apoi ca Ioan Botezătorul (Luca 1:5-25), la fel cum se întâmplă și cu nașterea lui Isus (1:26-35) – ambele prin intermediul unui înger.

STRUCTURA LECȚIEI

1. Acceptarea mesajului (Luca 1:36-38)

• Încurajare la credință (v. 36-37)
• Încredere și supunere (v. 38)

2. O întâlnire plină de bucurie (Luca 1:39-45, 56)

• O călătorie plină de speranță (v. 39-40)
• Binecuvântată fie Mama (v. 41-44)
• Binecuvântată fie credința ta (v. 45, 46)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII

1. Cum te încurajează Luca 1:37 să îți pui încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu?
2. Ce pași poți urma pentru a deveni în familia ta omul la care apelează rudele tale în situații de confuzie, de criză sau de nevoi?
3. În ce fel putem ajunge să oglindim credința Mariei? La ce distrageri trebuie să renunți pentru a ajunge la acest punct?
4. În ce fel putem fi ospitalieri și cum putem susține mămicile în devenire? Cum este relevant Iacov 1:27 în această situație?

APLICAȚII PRACTICE

Atunci când vine vorba despre încredere și credință, m-am întrebat deseori dacă sunt mai degrabă ca Zaharia, cu îndoielile lui, sau ca Maria, cu credința și cu supunerea ei. Având în vedere că era un preot cu experiență, te-ai fi așteptat de la Zaharia să fie la fel de școlit în ceea ce-L privește pe Dumnezeu. Te-ai fi așteptat ca a lui credință să fie mai mare. Însă credința mai mare o găsim la Maria. 

Poate uneori ne bazăm mai mult pe învățătura și pe înțelegerea noastră pentru rezolvarea problemelor decât să ne încredem în Dumnezeu; astfel, încălcăm Proverbe 3:5-6, care spune: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe înțelepciunea ta! Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările.” Maria nu s-a bucurat de educația formală de care se bucurau preoții. Cu toate acestea, credința ei era autentică. Nu era simplu de acceptat ceea ce i s-a cerut să accepte, iar Dumnezeu a înțeles acest lucru. Încurajând-o în credința sa, îngerul i-a adus aminte de povestea din trecut lui Avraam și a Sarei, dar i-a și îndreptat privirea spre viitor, spre pruncul care avea să i se nască Elisabetei. Se prea poate ca Dumnezeu să te cheme și pe tine la un rol similar cu cel al îngerului, unde să-i arăți altcuiva un exemplu din trecut al unui om de credință, iar apoi să-i arăți cum lucrează Dumnezeu în viața lui chiar acum.

Bucuria trăită de Ioan Botezătorul și de Elisabeta au fost rezultatele credinței Mariei, cel puțin în parte. Reacția în lanț a acestei bucurii poate fi observată și în pasaje precum Matei 2:10 și Luca 2:10, 21-38 (în contrast cu Matei 2:3). Reverberațiile acestea ajung și la noi în secolul douăzeci și unu – sau cel puțin, așa ar trebui să se întâmple!