SCOPUL LECȚIEI: să ne reamintim evenimentele care au dus la construirea unui altar, să explicăm semnificația acțiunilor lui Avram și să ne facem o amintire fizică a unui moment în care Dumnezeu a lucrat în viața noastră.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 13:8-18

VERSETUL DE AUR: „Avram și-a ridicat corturile și a venit de a locuit lângă stejarii lui Mamre, care sunt lângă Hebron. Și acolo a zidit un altar Domnului.” (Geneza 13:18)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Din ziua în care Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și pe Eva din grădina Eden, realitatea păcatului omenirii a rămas un lucru permanent în orice epocă a umanității. Prin urmare, Dumnezeu a lucrat la restaurarea omenirii.

Planul divin de răscumpărare a început în Geneza, printr-o serie de legăminte și de făgăduințe făcute cu Avram, în vârstă de 75 de ani și soția sa (Geneza 12). Urmașii lor – poporul Israel – aveau să fie unealta prin care Dumnezeu avea să-L trimită pe Mesia în lume pentru a crea calea către noua făptură. Isus a îndeplinit planul cosmic al lui Dumnezeu. Prin Isus, orice om poate deveni copil al lui Avraam, alăturându-se familiei lui Dumnezeu prin credință, nu prin nașterea fizică (Galateni 3:7; vezi și Romani 4:16).

Avraam – cunoscut și ca Avram în lecția noastră de astăzi – este un erou al credinței (Evrei 11:8-12). Este descris astfel nu pentru că ar fi fost fără cusur sau fără păcat, ci pentru că prin credință, și-a lăsat căminul atunci când Dumnezeu l-a chemat să plece (Geneza 12:1). Legământul lui Dumnezeu cu Avraam includea făgăduințe privind pământul, moștenitorii și binecuvântările pe care avea să le primească. Conversațiile dintre Dumnezeu și Avram, care încep în Geneza 12 sunt deosebit de importante în dezvoltarea unei relații personale între cei doi.

Însă textul pe care îl vom studia astăzi are de-a face cu un element de distragere a atenției, detaliat în Geneza 13:1-7. Avram hotărâse să-l ia și pe nepotul său, Lot, în călătoria sa spre Canaan (Geneza 12:5), decizie care a dus la tot soiul de probleme. Una dintre acestea reprezintă contextul lecției noastre de astăzi: „Lot, care călătorea împreună cu Avram, avea și el oi, boi și corturi. Și ținutul acela nu-i încăpea să locuiască împreună, căci averile lor erau așa de mari încât nu puteau să locuiască împreună. S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram și păzitorii vitelor lui Lot” (Geneza 13:5-7).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Oferta lui Avram (Geneza 13:8-9)

• Pentru evitarea certurilor (v. 8)

2. Alegerea lui Lot (Geneza 13:10-13)

• Lot cercetează locul (v. 10)
• Alegerea făcută de Lot (v. 11)
• Destinația sa (v. 12)

3. Promisiunile lui Dumnezeu (Geneza 13:14-16)

• Pământ (v. 14-15)
• Moștenitori (v. 16)

4. Avram cercetează locul (Geneza 13:17-18)

• Primește îndemnul (v. 17)
• Răspunde clădind un altar (v. 18)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum se poate proteja creștinul de purtări păcătoase, atunci când trăiește sau lucrează într-un mediu care îi este ostil lui Dumnezeu și neprihănirii?
2. Ce poți face pentru a fi sigur că binecuvântările materiale pe care ți le-a dat Dumnezeu vor fi folosite pentru a-L sluji pe El și pentru a le arăta dragoste celor din jur?
3. Ce fel de „monument” sau alt fel de amintire poți clădi pentru a rămâne atent la binecuvântările și grija lui Dumnezeu față de tine?
4. În ce fel te ajută textul biblic studiat astăzi să ai o reacție potrivită atunci când vei trece printr-o situație dificilă în călătoria ta spirituală?

APLICAȚII PRACTICE:

Dintr-un anumit punct de vedere, povestea lui Avraam este și povestea noastră. Dumnezeu vrea să-L cunoaștem pe Mesia pe care L-a trimis El. Însă pentru a se întâmpla lucrul acesta, El trebuie mai întâi să ne depărteze de relații, de întâmplări, de slujbe, etc. care ne stau în cale (Marcu 10:28-31; Luca 5:27-28). Despărțirile acestea se vor întâmpla fie pentru a ajunge să-L cunoaștem pe Domnul nostru Isus Cristos, fie ca o consecință a faptului că L-am cunoscut.

Cei care au trecut prin asemenea despărțiri au trăit poate o frântură din credința lui Avraam. Deschiderea sa de a-și pune încrederea în Dumnezeu mai presus de orice altceva îl scoate în evidență ca erou al credinței (Evrei 11:8-10; vezi și Galateni 3:9). Astăzi, Dumnezeu așteaptă o credință similară de la noi. Atunci când credem că suntem chemați la circumstanțe diferite, s-ar putea ca Dumnezeu să nu ne dezvăluie toate detaliile despre ce și cum se va întâmpla. Căci dacă ar face lucrul acesta, unde ar mai fi credința?

Nu ar trebui să ne surprindă faptul că în călătoria noastră, s-ar putea să luăm cu noi și un „Lot” care să ne însoțească. În firul narativ al cărții Geneza, omul acela i-a creat doar probleme unchiului său. Însă poate mai important decât detaliul acesta este să nu cumva să fim noi un „Lot”!

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm felurile prin care mântuiește Dumnezeu, să explicăm cum se face deosebirea între conversații folositoare și nefolositoare din perspectiva lui Pavel și să ne angajăm să participăm doar la acele conversații care au un rost. 

TEXTUL LECȚIEI: Tit 3:3-11

VERSETUL DE AUR: „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3:4-5).

CONTEXTUL LECȚIEI:

Am vorbit deja în lecția precedentă despre contextul din jurul insulei Creta și al călătoriilor lui Pavel în zona respectivă. Pavel a scris această epistolă pentru a adresa tulburările care fuseseră iscate în rândul credincioșilor de pe insulă. O lipsă de evlavie în rândul creștinilor de acolo a dus la certuri și ciorovăieli zadarnice (Tit 1:10-15). Pavel l-a îndemnat pe Tit să numească prezbiteri evlavioși (1:5). I-a spus și să-i încurajeze pe oameni să fie supuși stăpânirilor și dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun și să trăiască cumpătați și plini de blândețe (3:1-2). Cel mai rău lucru care se putea întâmpla era iscarea unor controverse care să distragă atenția credincioșilor din Creta de la Evanghelie. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Reamintirea Evangheliei (Tit 3:3-8)

• Starea noastră (v. 3)
• Răspunsul lui Dumnezeu (v. 4-7)
• Fapte folositoare (v. 8)

2. Purtarea conform Evangheliei (3:9-11)

• Evitați nebunia (v. 9)
• Mustrați dezbinarea (v. 10-11)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce pași urmezi pentru a fi sigur că nu nutrești sentimente de răutate sau de invidie față de alte persoane?
2. Cum ai explica dragostea și bunătatea lui Dumnezeu unui om care nu crede în aceste trăsături ale Sale?
3. Având în vedere că ești moștenitor al comorilor din ceruri, cum îți schimbă ideea aceasta relația cu posesiunile tale materiale?
4. Cum putem discerne care sunt lucrurile folositoare pentru maturitatea noastră spirituală și care sunt cele „zadarnice”?

APLICAȚII PRACTICE:

Atunci când bisericile pun mai presus Evanghelia, sănătatea spirituală a membrilor săi are de câștigat. În loc să se concentreze asupra distragerilor care nu fac decât să ne dezbine, credincioșii se pot dedica lucrărilor bune care au ca rezultat evlavia.

Ca și când ar dori să le vorbească credincioșilor din toate vremurile, apostolul Pavel reia mesajul Evangheliei, care începe cu bunătatea și cu dragostea lui Dumnezeu, având ca rezultat mântuirea noastră și culminând cu transformarea noastră într-o ființă nouă prin Duhul lui Dumnezeu. Acesta este mesajul Evangheliei și este folositor pentru toți credincioșii. 

Ca reacția la îndemnurile pe care le adresează Pavel lui Tit, ar trebui să reflectăm la învățăturile sale și la practicile bisericii noastre. Întreabă-te: se concentrează biserica ta asupra Evangheliei și asupra unei vieți trăite conform învățăturilor Evangheliei? Apoi, pune această întrebare în dreptul tău: Tu îți îndrepți atenția asupra Evangheliei, încercând să trăiești învățăturile sale? Există elemente care îți distrag atenția  și care amenință sănătatea ta spirituală?

SCOPUL LECȚIEI: să ne amintim de „fericita noastră speranță,” să facem deosebirea între viața evlavioasă și cea lipsită de evlavie din vremea lui Pavel și să ne formulăm un plan prin care să eliminăm un element lipsit de evlavie din viața noastră.

TEXTUL LECȚIEI: Tit 1:1-3; 2:11-15

VERSETUL DE AUR: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață să renunțăm la comportamentul lipsit de evlavie și la poftele lumești și să trăim în veacul de acum într-un mod cumpătat, drept și evlavios, în timp ce așteptăm împlinirea fericitei noastre speranțe și manifestarea gloriei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Cristos.” Tit 2:11-13

CONTEXTUL LECȚIEI:

Epistola pe care o adresează Pavel lui Tit provine dintr-o porțiune a Noului Testament numită Epistolele Pastorale. Alte epistole scrise de către Pavel s-au adresat unor grupuri specifice de credincioși aflați în anumite zone (exemple: Galateni 1:1; 1 Tesaloniceni 1:1), însă Epistolele Pastorale au fost adresate anumitor persoane: Timotei (1 Timotei 1:2; 2 Timotei 1:2) și Tit. Cel de pe urmă este un lider al bisericii , pe care Pavel îl numește „adevăratul meu copil în credința noastră, a amândurora” (Tit 1:4).

Scrisoarea adresată lui Tit face referire la evenimente care s-au petrecut după încheierea cărții Faptele Apostolilor, însă nu cunoaștem care a fost ordinea întâmplării evenimentelor. Pe când îi scrie Pavel lui Titus, apostolul fusese deja eliberat din temnița din Roma și apucase să viziteze și insula Creta. În timpul acestei vizite, Pavel a evanghelizat oamenii și a întemeiat câteva biserici. Este posibil, însă, ca Evanghelia să fi ajuns deja în Creta cu mulți ani înainte, prin credincioși al căror nume nu este menționat (vezi Fapte 2:11).

În antichitate, Creta fusese renumită ca sursă culturală și religioasă. Poporul cretan, însă, nu era foarte prețuit în lumea romană. În Tit 1:12, Pavel citează un „proroc” provenit din Creta care își descrie propriul popor în felul următor: „Cretanii sunt întotdeauna niște mincinoși, niște fiare sălbatice rele, niște pântece leneșe.” Chiar dacă Pavel nu își numește sursa, este posibil să fie vorba despre Epimenide, scriitorul secolului 6 î.Cr. Afirmația aceasta a căpătat numele de Paradoxul Cretan, pentru că, dacă toți cretanii ar fi mincinoși, iar Epimenide este cretan, înseamnă că mințea atunci când i-a descris astfel pe concetățenii săi?

În Creta, Pavel este însoțit de unul dintre tovarășii săi în care avea cea mai mare încredere, un om venit dintre neamuri care se numea Tit (Galateni 2:3). Cartea Faptele Apostolilor nu pomenește numele său. Totuși, el apare des în epistolele lui Pavel. În 2 Corinteni, numele lui Tit (în limba greacă) apare de nouă ori (exemplu: 2 Corinteni 8:23). Pavel i-a scris lui Tit în jurul anului 65 d.Cr., după ce plecase de pe insulă. Pavel l-a lăsat pe Tit în urmă pentru a îndrepta o tulburare care se petrecuse în bisericile cretane. Mai important este însă faptul că Tit primise sarcina de a numi prezbiteri în fiecare adunare (Tit 1:5).

Biserica din Creta era tulburată de oameni care spuneau că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar a căror viața demonstra contrariul (vezi Tit 1:6). Oamenii aceștia au reușit să-i înșele și pe alții, să tulbure întreaga adunare (1:10-11) și să stârnească tot felul de controverse inutile în biserică (3:9-10).

Lecția de astăzi ne prezintă rezolvarea pe care o aduce Pavel acestei încurcături. Biserica din Creta avea nevoie de „învățătură sănătoasă” (Tit 1:9, 2:1) și de învățare a evlaviei (1:1, 2:12). Iată pe scurt ceea ce este necesar pentru a-i ajuta pe credincioși să se maturizeze în evlavie. Pavel își dorea ca Tit să crească biserica ancorându-i pe credincioși în adevărul Evangheliei și încurajându-i la o viață de sfințenie.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Mesagerul (Tit 1:1-3)

• Slujitor și apostol (v. 1)
• Trimis de Dumnezeu (v. 2-3)

2. Mesajul (Tit 2:11-15)

• Harul a fost arătat (v. 11-12)
• Speranța a fost promisă (v. 13-14)
• Liderul este încurajat (v. 15)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În ce fel ți-a aprofundat dragostea față de Dumnezeu predicarea Evangheliei în biserica ta locală?
2. În ce fel îți dezvolți atenția față de vocea Duhului Sfânt pentru a-L lăsa să te călăuzească spre evlavie?
3. Cum ai răspunde unui om care îți spune că întoarcerea Domnului nostru Isus Cristos nu are nicio relevanță pentru credincios?
4. Cum vei împărtăși mesajul harului și al mântuirii lui Dumnezeu cu o persoană în săptămâna care ne stă în față?

APLICAȚII PRACTICE:

Atunci când ne simțim împovărați de propriile noastre eșecuri și de încercările care ne copleșesc, putem avea nădejde datorită veștii bune că harul lui Dumnezeu a fost arătat. A venit prin Domnul nostru Isus Cristos. Faptul că Cristos S-a dat pe Sine ne-a răscumpărat și ne-a curățat.  Ca urmare a acestui fapt, avem speranța vieții veșnice – o speranță ancorată în darul mântuitor al lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este un dar dat omenirii.

SCOPUL LECȚIEI: să știm motivul pentru care a venit Fiul lui Dumnezeu, să explicăm semnificația curăției lui Cristos și să ne găsim un partener pentru darea de socoteală și pentru a face față împreună păcatului. 

TEXTUL LECȚIEI: 1 Ioan 3:1-10

VERSETUL DE AUR: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” 1 Ioan 3:1

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cinci cărți ale Noului Testament îi sunt atribuite în general apostolului Ioan, care a fost unul dintre cei 12 ucenici (Matei 10:2). Trei dintre cele cinci – adică 1 Ioan, 2 Ioan și 3 Ioan – sunt epistole pe care le-a adresat apostolul unor credincioși din primul secol d.Cr.

În istoria bisericii, Ioan este asociat cu biserica din Efes, în Turcia zilelor noastre. Tradiția spune că a murit în cetatea sa în anul 90 d.Cr. Probabil, cele trei epistole au fost scrise în regiunea Efesului. Ele datează din anii 80 sau 90 d.Cr. Ioan era deja în vârstă la vremea aceea (vezi autodescrierea „prezbiterul” sau „bătrânul” din 2 Ioan 1; 3 Ioan 1). Dintre rândurile din 1 Ioan răzbate demnitatea unui om vârstnic, el adresându-se cititorilor săi de nouă ori cu „copilașilor” (exemple: 1 Ioan 2:1, 3:7).

Nu suntem siguri care erau problemele cu care se confruntau destinatarii acestei epistole. S-ar părea că primiseră amenințări din pricina credinței lor. Printre acestea se număra și ispitirea unei forme timpurii a unei erezii pe care o numim gnosticism. Printre altele, gnosticii îi învățau pe oameni că nu contează dacă omul este moral sau plin de dragoste, atâta vreme cât are „cunoașterea tainică.” Pentru a combate această învățătură mincinoasă, Ioan subliniază legătura dintre credința dreaptă, faptele corecte și dragostea dreaptă. Copilul lui Dumnezeu trebuie să creadă adevărul, să se supună poruncilor și să-și iubească frații. Învățătorii falși erau atât de îngâmfați încât Ioan spune despre ei că aveau „duhul anticristului” (1 Ioan 4:3; vezi și 2:18, 22). Ioan își dorea să dispară influența acestor oameni, ca nu cumva să dezbine și mai mult biserica (vezi 2:19).

Biserica se confrunta și cu alte amenințări mai generale, printre care și negarea faptului că Domnul nostru Isus ar fi Cristosul (1 Ioan 2:22), reîntoarcerea la închinarea la idoli (5:21) și lipsa dragostei între frați (4:7).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Dragostea lui Dumnezeu (1 Ioan 3:1-3)

• Identitatea noastră (v. 1)
• Curăția lui Dumnezeu (v. 2-3)

2. Misiunea lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4-6)

• Starea noastră (v. 4)
• Rezolvarea adusă de Dumnezeu (v. 5-6)

3. Copiii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:7-10)

• O avertizare pentru noi (v. 7-8)
• Sămânța lui Dumnezeu (v. 9-10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum se vede în viața ta zilnică efectul speranței că într-o bună zi, vom fi asemenea Domnului nostru Isus Cristos?
2. Cum poți elimina acei factori care îți distrag atenția și nu te lasă să vezi călăuzirea Duhului Sfânt în viața ta?
3. Cum ai explica unui necredincios conceptul de a fi „născut din Dumnezeu”?
4. Pe cine vei alege ca tovarăș în darea de socoteală?

APLICAȚII PRACTICE:

Regulile ne ajută să înțelegem ce anume se așteaptă de la noi și cum să atingem obiectivele dorite. Textul biblic pe care îl studiem astăzi ne oferă un set de reguli cu ajutorul cărora putem ști dacă trăim ca și când am fi umpluți de dragostea lui Dumnezeu. Dacă dragostea Lui ne-a schimbat viața, atunci vom căuta să trăim o viață de sfințenie și să dăm dovadă de dragoste față de ceilalți.

Dragostea lui Dumnezeu ne-a transformat, însă mai suntem încă afectați de prezența păcatului. Până la nimicirea totală a lui Satan, nu vom reuși să ne purtăm așa cum se cuvine și nici nu vom iubi așa cum ar trebui. Însă până atunci, Dumnezeu ne pune la dispoziție unelte cu ajutorul cărora să creștem din punct de vedere spiritual. El ne-a dat Duhul Său pentru a ne transforma și pentru a ne face asemenea Domnului nostru Isus Cristos. Dumnezeu ne-a dăruit și o „familie” spirituală: ceilalți copii ai lui Dumnezeu. Acești „frați” spirituali ne încurajează să trăim conform regulilor de viață pe care ni le-a dat Dumnezeu. 

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al neliniștilor lui Pavel cu privire la credincioșii din Tesalonic, să facem deosebirea între evrei și neamuri (așa cum îi descrie Pavel în contextul lecției) și să ne luăm angajamentul de a încuraja creștinește un alt credincios în săptămâna care ne stă în față.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Tesaloniceni 2:13-3:5

VERSETUL DE AUR: „De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când ați primit Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează și în voi care credeți.” 1 Tesaloniceni 2:13

CONTEXTUL LECȚIEI:

Având în vedere faptul că a fost scrisă în jurul anului 51 d.Cr., epistola pe care o numim 1 Tesaloniceni a fost probabil prima scrisă dintre cele 27 de cărți din Noul Testament. Chiar dacă cele patru Evanghelii ne vorbesc despre evenimente care s-au întâmplat înainte, majoritatea specialiștilor consideră că aceste patru cărți nu au fost scrise decât în anii 60 d.Cr. sau chiar după.

Tesalonic a fost (și este) un port macedonean unde Pavel a întemeiat o biserică în cea de-a doua sa călătorie misionară. A fost o vizită destul de controversată (Fapte 17:1-9). Pavel a stârnit o tulburare atât de intensă, încât a fost nevoit să fugă din cetate în timpul nopții (17:10). Nu fusese prima dată când era pus într-o asemenea poziție (9:23-25) și nu avea să fie nici ultima (23:31).

Cetatea se afla pe una dintre căile comerciale importante, lucru care a dus la prosperitatea orașului. Locuitorii de aici aveau rădăcini grecești, romane și evreiești. Pavel și Sila au intrat în sinagoga din Tesalonic și au dovedit, folosind Scriptura, că Isus este Mesia. Au ajuns să-i convingă în cele din urmă pe câțiva evrei și pe mulți din rândul neamurilor (Fapte 17:1-4). Unii evrei din cetate i-au invidiat pe Pavel și pe Sila pentru succesul înregistrat. Astfel, i-au convins pe mai-marii cetății să-i persecute pe locuitorii care credeau în Cristos. Deși creștea ca număr de credincioși, biserica din Tesalonic se confrunta cu mari provocări, cum ar fi persecuția (1 Tesaloniceni 2:14; 3:3-4). Pavel scrie, așadar, această epistolă pentru a-i alina și pentru a-i încuraja pe credincioșii tesaloniceni în mijlocul încercărilor prin care treceau.  

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Mulțumire (1 Tesaloniceni 2:13-16)

• Primirea Cuvântului lui Dumnezeu (v. 13)
• Călcarea pe urmele Bisericilor lui Dumnezeu (v. 14)
• Martori ai dreptății lui Dumnezeu (v. 15-16)

2. Încurajare (1 Tesaloniceni 2:17-3:5)

• Pavel dorește să se reîntoarcă (v. 17)
• Dorința îi este zădărnicită (v. 18)
• Pavel își găsește bucuria în ei (v. 19-20)
• Pavel îl trimite pe Timotei  (v. 1-5)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Știind că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, cum ar trebui să abordăm studiul biblic?
2. Cum te porți în situații în care îți vezi planurile sau dorințele zădărnicite sau amânate? Ține seama de Iacov 4:13-17 pentru a răspunde. 
3. Cum îți poți găsi speranța și bucuria în circumstanțe dificile?
4. Cum ai putea fi o sursă de speranță și de bucurie pentru alții, mai ales pentru cei care se confruntă cu încercări sau cu greutăți?

APLICAȚII PRACTICE:

Suferința face parte din viața creștinului. Însă uneori, ne lăsăm prinși de obiceiul de a suferi în singurătate. Avem impresia că trebuie doar să strângem din dinți și să suportăm situația mai departe. Chiar dacă Dumnezeu ne îndeamnă să suportăm suferința, nu ne cere să facem singuri lucrul acesta. Pavel vorbește despre suferință mai mult decât oricine altcineva în Noul Testament. Însă rezolvarea pe care o propunea el nu era ca omul să se descurce pur și simplu. Pavel ne încurajează. Având în vedere că biserica este trupul lui Cristos, oamenii trebuie să-și împărtășească unii altora greutățile prin care trec (1 Corinteni 12:26). Încurajându-ne unii pe alții, purtăm povara fraților noștri în Cristos (Galateni 6:2). În același timp, vom împiedica suferința să se transforme în ispită și să ne depărteze de la calea lui Cristos. 

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm cauzele și efectele din text, să definim genul de plângere folosind Psalmul 130 ca reper și să personalizăm, în scris, unul dintre versete, fără a schimba intenția inițială a psalmistului.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 130

VERSETUL DE AUR: „Israele, pune-ți nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea și la El este belșug de răscumpărare!” Psalmul 130:7

CONTEXTUL LECȚIEI:

Psalmul 130 face parte dintr-un grup mai mare de psalmi, numiți în general „psalmii treptelor” sau uneori, „psalmii pelerinajului” (Psalmii 120-134). Se prea poate ca psalmii acestui grup să fi fost scriși în perioade și în locuri diferite (la fel cum se întâmplă în cazul unei culegeri de cântări moderne), însă mergeau bine împreună, însoțind pelerinii care veneau la templul din Ierusalim în perioada următoare exilului babilonian. 

Grupul de psalmi poate fi împărțit în trei categorii (Psalmii 120-124; 125-129 și 130-134). Este posibil ca pelerinii să-i fi cântat la diferite opriri de pe drumul spre Muntele Măslinilor, prin Valea Chedronului și chiar în incinta din jurul templului. Psalmul 130 se poate să fi slujit drept cântare de veghe în timpul nopții, pe când pelerinii așteptau răsăritul soarelui, lucru care, la rândul său, simboliza dezvăluirea luminii lui Dumnezeu în viața lor (vezi 130:6, mai jos). Sunt ipoteze rezonabile, dar greu de dovedit. Ar explica, totuși, diferitele emoții care transpar din acești psalmi și apropierea lor progresivă de templu. 

Un lucru mai sigur este faptul că, puși laolaltă, psalmii tratează o serie de preocupări și de atitudini. Împreună, aceștia permit comunității de credincioși să-și exprime anxietatea și nădejdea, teama și încrederea, tristețea și bucuria. Cu alte cuvinte, cheamă închinătorii să-și dedice viața lui Dumnezeu, să-și deschidă inima față de ceilalți și să aștepte lucrarea transformatoare a lui Dumnezeu în viața lor.

Psalmul 130 îi mută pe pelerini de la o atitudine de deznădejde (v. 1, mai jos), la încredere neclintită în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu (v. 7-8, mai jos). Atunci când cel care cântă se concentrează asupra propriei suferințe personale, teama și tristețea pot înăbuși credința. Însă atunci când atenția se mută spre dorința lui Dumnezeu de a mântui și spre nădejdea de care se poate bucura un popor întreg, atitudinea se poate muta și ea spre speranță. Așa se întâmplă în cazul de față.

Chiar dacă este scurt, psalmul face câțiva pași, de la o nevoie adresată lui Dumnezeu la recunoașterea îndurării Sale, la mărturisirea speranței și la o cuvântare către poporul Israel. Psalmul 130 începe cu chemarea lui Dumnezeu, așa cum fac majoritatea plângerilor. În cazul de față, vorbim despre o atitudine de nevoie profundă și despre așteptarea unui ajutor. Diferă de unii psalmi ai plângerii, prin faptul că este mai scurt și pentru că trece la laude fără prea multă introducere. În aceste cântări care s-au născut ca rezultat al suferinței, cântărețul fie făgăduiește să-L laude pe Dumnezeu, fie Îl laudă. Promisiunea sau lauda se nasc din recunoștința față de reacția generoasă a lui Dumnezeu la cererea noastră de ajutor. 

Psalmul 130 pare a fi o plângere cât se poate de condensată care trece spre un conținut cât se poate de diferit. Poate faptul că diferă de alți psalmi este ceea ce îl poziționează într-un grup mai mare. Nu trebuie să îndeplinească toate funcțiile unei plângeri „standard” pentru că nu este considerat a fi de sine stătător. Psalmul 129 vorbește despre atacurile îndelungate asupra credincioșilor israeliți și exprimă așteptarea ca Dumnezeu să-i scape, în vreme ce Psalmul 130  exprimă căința în fața lui Dumnezeu. laolaltă, acești psalmi îl așază pe credincios în poziția spirituală corectă înaintea lui Dumnezeu. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Apel la Dumnezeu (Psalmul 130:1-6)

• Dumnezeu ascultă (v. 1-2)
• Dumnezeu iartă (v. 3-4)
• Așteptându-L pe Dumnezeu (v. 5-6)

2. Apel la poporul Israel (Psalmul 130: 7-8)

• Nădejdea în Dumnezeu (v. 7)
• Primirea răscumpărării (v. 8)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce situație ai descrie ca „fundul adâncului”, din care strigi către Dumnezeu?
2. Cât ești de conștient de propria stare de păcat? La ce te ajută să-ți conștientizezi păcatul?
3. În ce fel ți-a aprofundat studierea Psalmilor aprecierea față de Domnul nostru Isus Cristos?

APLICAȚII PRACTICE:

Psalmul 130 vorbește despre o credință care presupune așteptarea ca harul lui Dumnezeu să-și facă simțită prezența. Într-o asemenea perioadă, omul se poate îndoi de capacitatea sau de disponibilitatea lui Dumnezeu de a mântui, poate pune la îndoială integritatea altora oameni și poate chiar să-și piardă respectul de sine. Așteptarea mântuirii pune la încercare întreaga ființă a omului. 

Cu toate acestea, este o provocare care, pe termen lung, întărește credința. Așa cum ne spune clar și psalmul acesta, încrederea în Dumnezeu nu vine fără unele îndoieli. Va asculta Dumnezeu? Credința biblică nu înseamnă o atitudine veșnic pozitivă față de viață. Este o atitudine realistă și sinceră atunci când vine vorba de greutăți. Dar lucrurile nu se opresc aici. Provocările spirituale cu care ne confruntăm – adâncurile – se transformă în ocazii ale dezvăluirii harului. Prin urmare, învățarea disciplinei așteptării face parte din a învăța cum să trăim cu Dumnezeu și cu toți ceilalți care așteaptă ajutorul Lui. Cu alte cuvinte, psalmul acesta ne dezvăluie un adevăr important despre ființa umană: nevoia și dorința noastră profundă de a ne bucura de prezența lui Dumnezeu.

Ca parte a unei comunități de pelerini care caută prezența lui Dumnezeu, credinciosul are ocazia de a sta de vorbă cu Dumnezeu chiar și în cele mai deznădăjduite momente ale vieții sale. Comunitatea israeliților și modul în care se închinau împreună este dovada acestui fapt. Dumnezeu nu bate în retragere atunci când vine vorba despre faptele în folosul oamenilor, ci dimpotrivă, le face foarte des. Închinarea împreună cu comunitatea credincioșilor ne amintește despre faptele mărețe ale lui Dumnezeu. Fie ca în cele mai întunecate momente ale vieții noastre și prinși de păcate de care nu ne putem descotorosi, să strigăm la Dumnezeu și să ascultăm chemarea Lui al speranță, prin lucrarea Sa de mântuire. 

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm motivele din spatele mângâierii psalmistului, să explicăm de ce urmarea legii înseamnă mai mult decât respectarea unor reguli și să selectăm din cele opt versete pe acela care are semnificație specială pentru noi, explicând de ce. 

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 119:73-80

VERSETUL DE AUR: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au întocmit; dă-mi pricepere, ca să învăț poruncile Tale!” Psalmul 119:73

CONTEXTUL LECȚIEI:

Psalmul 119 se dedică aproape obsesiv artei de a trăi, făcând repetat apel la aceleași idei și figuri de stil. Subliniază importanța Legii lui Moise (Tora) ca ghid pentru o viață demnă și integră din punct de vedere moral. Psalmul invită credincioșii să se bucure de o astfel de viață, nu doar să o îndure. 

Psalmul 119 este de departe cel mai lung din Biblie. Lucrul acesta se datorează în parte deciziei psalmistului de a scrie un acrostih, în care fiecare rând să înceapă cu litera succesivă a alfabetului ebraic. Această tehnică era folosită pentru a demonstra abordarea cuprinzătoare a subiectului poeziei. Aceeași convenție poate fi regăsită în diferite forme în alte texte ale Vechiului Testament, cum ar fi Psalmii 37, 111, 112 și Plângerile 1-4, dar și altele. Psalmul 119 duce la extremă această tehnică prin faptul că include opt rânduri consecutive care încep cu aceeași literă. În limba română, ar însemna că opt rânduri de poezie încep cu litera A, apoi alte opt încep cu litera B și așa mai departe. Douăzeci și două de litere ebraice înmulțite cu opt rânduri ne dau cele 176 de versete ale Psalmului 119. 

Chiar dacă secțiunile structurate pe literele alfabetului sunt sisteme oarecum închise, există o serie de teme și de cuvinte cheie care reies din acest psalm. Printre acestea se numără diverse cuvinte care reprezintă Legea lui Moise („porunci” – Psalmul 119:73; „judecăți” – v. 75; „Legea” – v. 78; „orânduiri” – v. 80, etc.) și reacția credinciosului față de Lege („desfătare” – v. 77; „mângâiere” – v. 76, etc.). Exprimând aceste idei, versetele 73-80 încep cu litera ebraică yodh. Este o secțiune care se concentrează asupra  speranței și rugăciunii psalmistului pentru un viitor care să se dovedească a fi mai bun decât trecutul.

La fel ca Psalmul 71, această secțiune a Psalmului 119 Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un învățător, iar pe omul care se roagă ca pe un învățăcel la școala vieții. Omul învață poruncile, Legea lui Moise, nu doar ca pe un set de reguli arbitrare, ci ca pe o portiță deschisă spre semnificația vieții. Oferind o structură clară fiecărei zi a vieții, Legea cheamă omul spre pace interioară și spre deschidere față de lucrarea lui Dumnezeu Creatorul. Poruncile acestea se întemeiază pe angajamentul prealabil al lui Dumnezeu față de dreptate (deseori alăturată credincioșiei – cel puțin așa se presupune). Dorința profundă a lui Dumnezeu pentru o lume dreaptă și fertilă pentru om se află la temelia tuturor revelațiilor de pe muntele Sinai (Exodul 20, etc.) și este posibil să stea la temelia tuturor aspectelor vieții umane. Așa ne comunică psalmul acesta. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Cererea înțelepciunii (Psalmul 119:73-76)

• Dumnezeu și învățăceii Săi (v. 73-74)
• Încrederea în Dumnezeu (v. 75-76)

2. Speranță pentru viitor (Psalmul 119: 77-80)

• Cei credincioși și cei îngâmfați (v. 77-78)
• Încrederea în Dumnezeu (v. 79-80)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. De ce este util să-i atribuim lui Dumnezeu caracteristici umane? Ce pericol presupune exagerarea comparării lui Dumnezeu cu atributele omului?
2. Cunoști un om a cărui umblare cu Isus este exemplară, astfel încât doar gândul la acea persoană îți provoacă bucurie? Ești tu un astfel de om pentru alții?
3. Ce îți lipsește pentru a trăi mai mult bucuria studierii Cuvântului Său?
4. În ce fel te-a ajutat ascultarea de Dumnezeu să nu te temi de rușinea publică?

APLICAȚII PRACTICE:

Psalmistul nu doar a respectat niște reguli. S-a bucurat de o relație cu Dumnezeu. Relația aceasta s-a bucurat de demnitate și de profunzime morală. Legea nu era doar un set de reguli, ci un ghid pentru o viață plină de semnificație. Legea lui Dumnezeu conține tainele creșterii spirituale pentru poporul Israel și, într-o anumită măsură, și pentru creștini. Confirmăm lucrul acesta de fiecare dată când învățăm de la autorii Scripturii, care au crescut și au învățat datorită respectului lor față de Legea lui Dumnezeu. O viață de supunere nu ar trebui să reprezinte o povară, ci o bucurie. 

Totuși, Psalmul 119 recunoaște prezența unor forțe ostile – în acest caz, alți oameni care caută să facă rău credinciosului în moduri nespecificate. Căutarea unei vieți pline de înțelepciune nu ne garantează că ne vom bucura de respectul tuturor. De fapt, atunci când Îl căutăm pe Dumnezeu și urmăm calea Lui, ar trebui să ne așteptăm cel puțin uneori să fim cât se poate ne nepopulari. Și totuși, credinciosul perseverează fără teamă și fără mânie, încrezător în triumful final al milei și al bunătății lui Dumnezeu. 

Dincolo de psalmist, aceste versete pleacă de la premisa existenței unei comunități de credincioși, formată din oameni care gândesc la fel. Acești oameni aveau încredere unii în ceilalți și lucrau împreună pentru o lume mai bună, care așteaptă bunătate de la Creatorul său. Parțial, au făcut lucrul acesta prin încurajarea unei vieți pline de bucurie. Chiar dacă nu ignorau și nu dădeau la o parte aspectele negative ale vieții, erau în stare să privească dincolo de acestea. Atitudinea lor plină de nădejde și de încredere ne inspiră și pe noi să trăim asemenea lor.

O astfel de educație presupune ca credincioșii să se elibereze de teamă, de prejudecăți, de mânie, de lăcomie, de pofte și de alte vicii. Una dintre cauzele principale ale conflictelor sociale din societățile moderne este pierderea încrederii în alți oameni și în intențiile lor onorabile. Cu siguranță, nu putem avea încredere în unii oameni. Însă o atitudine de neîncredere se poate răspândi asemenea cancerului, dezbinându-i chiar și pe cei ale căror fapte sunt onorabile și ale căror intenții sunt bune. În încercarea de a se opune acestei tendințe, Psalmul 119 și altele deschid poarta spre ideea de încredere reciprocă, Această poziție a încrederii informate și rezonabile începe cu credința în Dumnezeu ca Creator și învățător, care îi adună pe toți cei dispuși la o viață plină de semnificație. Această poziție ne permite să învățăm de la alții, să ne ținem în frâu mândria și să ne descotorosim de prejudecăți și de temeri. Pe scurt, adevărata educație a vieții presupune încredere. Doar cu ajutorul ei, bucuria în Domnul va deveni o realitate în viața noastră. 

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă ceea ce face autorul pentru a-și păstra speranța, să facem deosebirea între temeiul biblic pentru speranță și cel laic.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 71:12-21

VERSETUL DE AUR: „Și eu voi nădăjdui pururea; Te voi lăuda tot mai mult.” Psalmul 71:14

CONTEXTUL LECȚIEI:

Psalmul 71 face parte dintr-un îndelungat șir de rugăciuni (care încep cel puțin de la Psalmul 50) care transmit speranța că Dumnezeu îi va ajuta pe cei care își pun încrederea în El. Cu fiecare plângere, această porțiune a Psalmilor vorbește despre suferința oamenilor, dar și a Israelului ca popor. Psalmii aceștia solicită atenția lui Dumnezeu asupra nevoii oamenilor de a continua să fie salvați de El. Textul Psalmilor le reamintește israeliților de nevoia lor constantă de cercetare, de pocăință și de acțiune mânată de nădejde. Psalmul 71 este ultimul din această serie a plângerilor; Psalmul 72 reprezintă concluzia plină de speranță a Cărții a doua a Psalmilor (Psalmii 42-72).

Având în vedere că psalmul acesta nu îi este atribuit unui autor anume, ne vom referi la el ca „psalmist.” Psalmul 71 este un psalm al plângerii individuale, în care un om singur cheamă numele lui Dumnezeu pentru a primi ajutor în vremuri de pericol și de catastrofă (vezi Psalmii 3; 22; 43, etc.). Chiar dacă nu vorbește despre un public anume, psalmistul își imagina probabil o reprezentație publică a textului (poate chiar pe muzică), alături de alte pasaje similare. Publicul avea să fie adunarea poporului Israel la templu, mai ales în timpul marilor sărbători menționate în Exodul 23:14-19.

Chiar dacă este o plângere, putem spune că psalmul acesta este și o rugăciune. Psalmul 71 reprezintă o întrețesere a cererilor de ajutor cu afirmații despre problemele suferite și exprimări ale încrederii în Dumnezeu. Psalmistul își exprimă încrederea în credincioșia lui Dumnezeu (v. 2) și în statornicia Sa de-a lungul vieții (v. 5-6). Versetele 10-11 (care nu fac parte din textul studiat) descriu insultele adresate psalmistului de către critici și dușmani. Aceștia nu îl calomniază doar pe psalmist, ci și pe Dumnezeu, pe care Îl acuză că i-a părăsit pe cei credincioși (vezi și Psalmul 22:7-8). Experiențele autentice ale psalmistului sunt dezvăluite în termeni generali, fără a se da nume, astfel încât suntem invitați să medităm la încercările psalmistului, comparându-le cu propriile noastre experiențe și observând modul în care a răspuns în credință.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Dumnezeul ajutorului (Psalmul 71:12-16)

• Cererea prezenței Lui (v. 12-13)
• Dedicarea credinciosului (v. 14-16)

2. Învățare continuă (Psalmul 71:17-21)

• Din tinerețe până la bătrânețe (v. 17-18)
• Despre caracterul incomparabil al lui Dumnezeu (v. 19-21)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ar trebui să se roage creștinii pentru pieirea dușmanilor lor? Găsește versete în Noul Testament care să susțină răspunsul tău.
2. Cât de mult contează „motivele corecte” atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu?
3. Care sunt acele caracteristici ale lui Dumnezeu care îți amintesc că El nu poate fi comparat cu nicio altă ființă?

APLICAȚII PRACTICE:
La fel ca alți psalmi, și acesta Îl portretizează pe Dumnezeu ca învățătorul principal al școlii vieții. Elevul atent va primi cu entuziasm lecțiile, chiar și atunci când sunt dificile, chiar și atunci când presupun suferință autentică. Atunci când alții par a fi porniți să ne nimicească, atunci când toate încercările noastre dau greș sau când toate planurile noastre sunt făcute praf, chiar și atunci mai există speranță. Speranța este posibilă pentru că viața aceasta nu aparține pe deplin omului și orice rău la care ne-am gândi, pe care l-am face sau pe care doar îl îndurăm, în final nu va avea succes. Dumnezeu stăpânește în viață. El lucrează constant spre binele nostru, clădind o lume în care dragostea va învinge ura.

Greutățile ne pot învăța să avem speranță, pentru că ne încredem în Învățător să ne ofere acea cunoaștere neprețuită care ne va transforma viața și care ne va conduce spre o situație mai bună (Romani 8:28). Ca Învățătorul cel Bun, Dumnezeu se îngrijește de binele învățăceilor său și ne călăuzește într-un ritm care ne poate duce la reușită, spre obiectivul final – o viață a binelui și a păcii în prezența Lui (vezi 5:3-5).

O lume mai dreaptă începe atunci când ne îmbunătățim limbajul ca oameni ai credinței. Să nu ne facem parte la cuvintele înfricoșătoare și pline de ură care nu fac decât rău. Să umplem, în schimb, atmosfera cu laudă pentru dreptatea și mila lui Dumnezeu, așa cum face psalmul acesta. Cuvintele bune vor duce la fapte bune și la relații mai bune. Speranța se răspândește de la om la om pentru a crea o lume nouă. Însingurarea socială și suferința provocate de lăcomia, de mândria și de invidia omenească vor fi înlocuite de dragoste reciprocă și de fapte demne de laudă. Fie ca Dumnezeu să ne ofere această alinare și să aducă Împărăția cerurilor pe Pământ (Matei 5:10). 

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă acțiunile lui Pavel înainte de convertirea sa (pe când era Saul), să explicăm de ce a spus Pavel despre Farisei că sunt o „sectă” și să identificăm din această lecție cea mai importantă aplicație pentru viața noastră personală. 

TEXTUL LECȚIEI: Fapte 26:1-11

VERSETUL DE AUR: „Și acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinței pe care a făcut-o Dumnezeu părinților noștri” Fapte 26:6

CONTEXTUL: 

Cartea Faptele Apostolilor ne prezintă una dintre cele mai spectaculoase schimbări ale minții din istorie. Schimbarea aceasta s-a petrecut la un om pe nume Saul, care inițial a fost un dușman aprig al creștinismului Fapte 7:60b-8:3). Însă după o întâlnire cu Domnul cel înviat, Saul a devenit principalul susținător al creștinismului. Detaliile schimbării sale sunt relatate în Fapte 9:1-19; 22:3-21 și 26:12-18. Lecția noastră de astăzi reprezintă prefața la cea de-a treia relatare.

Saul s-a convertit la creștinism în jurul anului 34 d.Cr. A călătorit apoi în jurul zonei mediteraneene în trei călătorii misionare, așa cum aflăm din Fapte 12:25-14:28; 15:36-18:22 și 18:23-21:9. Poate din dorința de a-și lăsa vechea identitate în urmă, Saul a ajuns să fie cunoscut ca Pavel la scurtă vreme după începerea călătoriilor (13:9). La scurtă vreme după încheierea celei de-a treia călătorii în Cezareea, Pavel a călătorit la Ierusalim. Acolo, a fost văzut de dușmani care au stârnit o revoltă pentru a-l reduce la tăcere (21:17-29). Nu încape îndoială că arestarea lui Pavel i-a salvat de fapt viața. Lucrurile acestea s-au petrecut în jurul anului 58 d.Cr.

După o altă revoltă, Pavel s-a folosit de cetățenia sa romană pentru a nu fi biciuit (Fapte 22:22-29). A urmat o anchetă și un plan pentru uciderea sa, așadar Pavel a fost transferat sub pază la Cezareea – la aproximativ 75 de mile de Ierusalim – pentru a fi judecat de guvernatorul Felix (23:23-24:26). Procesul nu a ajuns la nicio concluzie, iar Pavel a fost ținut în temniță timp de doi ani, până când guvernatorul Felix a fost înlocuit de Festus (24:27). 

Această schimbare la conducere a dus la un alt proces (Fapte 25:1-9), la apelul făcut de Pavel față de Cezar (25:10-12), la o consfătuire la nivel înalt (25:13-22) și la o înfățișare înaintea împăratului Agripa al II-lea (25:23-27). Iată fondul lecției noastre de astăzi; anul este aproximativ 60 d.Cr.

STRUCTURA LECȚIEI: 

1. Pavel își începe apărarea (Fapte 26:1-8)

• Ce știa Agripa (v. 1-3)
• Ce știau iudeii (v. 4-5)
• Care a fost acuzația (v. 6-8)

2. Pavel își trece în revistă greșeala (v. 26:9-11)

• S-a împotrivit Numelui (v. 9)
• I-a persecutat pe creștini (v. 10-11)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Trebuie creștinul să aștepte încuviințarea unei autorități pentru a vorbi despre credința sa? 
2. Din pledoaria pe care o face Pavel pentru sine, ce putem învăța despre capacitatea de a oferi o explicație clară a credinței noastre?
3. Care sunt speranțele și visele pe care ți le-au transmis strămoșii tăi?
4. Cum te ajută speranța ta în înviere să privești la viitor cu optimism și cu pace? Cum ai discuta cu cineva care nu crede în învierea morților?

APLICAȚII PRACTICE

Toți credincioșii care s-au întors la Dumnezeu au fost la un moment dat potrivnicii Lui (Romani 5:10). Lucrul acesta înseamnă că ne-am împotrivit lucrării făcute de Dumnezeu. Dumnezeu dorește să ne aducă pace, împăcare și să ne ajute să mergem mai departe într-o viață nouă. Prin urmare, noi ar trebui să căutăm în viață împăcarea și nu victoria. Și nu trebuie să căutăm prea mult înainte să o găsim – este chiar în Biblie. Vezi Romani 5:11; 2 Corinteni 5:18-20; Efeseni 2:14-11 și Coloseni 1:19-23. Pavel, odinioară inamicul bisericii, este cel care a scris toate aceste texte despre împăcare. 

Chiar dacă s-a rușinat de comportamentul său din trecut, lucrul acesta nu l-a împiedicat pe Pavel în lucrarea sa. Una dintre consecințe a fost un șir de ironii triste în lucrarea sa. El, care a fost orbit (Fapte 9:8-9) a găsit de cuviință să orbească la rândul lui pe altcineva (13:11). El, care i-a bătut pe alții (22:19) a fost la rândul lui bătut (16:22). El, care i-a întemnițat pe alții (8:3) a fost la rândul lui întemnițat – de mai multe ori (16:23, etc.). El, care a încuviințat condamnarea altora la moarte (8:1) a fost în cele din urmă executat pentru aceeași credință. 

În toate, însă, Pavel a urmat chemarea lui Dumnezeu de a duce Evanghelia până la capătul pământului. Putem spune că și noi călcăm astăzi pe urmele lui Pavel?