SCOPUL LECȚIEI: să găsim în textul pe care îl studiem astăzi motive pentru a-I aduce laudă lui Dumnezeu, să explicăm de ce este important să ținem seama de istoria lucrărilor lui Dumnezeu atunci când anticipăm lucrările Sale viitoare și să alcătuim o rugăciune care să slăvească caracterul lui Dumnezeu ca sursă a tuturor binecuvântărilor.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 103:1-14

VERSETUL DE AUR: „Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți.” Psalmul 103:6

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cartea Psalmilor este adesea descrisă ca fiind „cartea de imnuri a Israelului antic”. Asemenea cărților de imnuri din zilele noastre, cartea Psalmilor include contribuții ale unor autori diferiți și acoperă o perioadă extinsă de timp. Cel mai vechi psalm este atribuit lui Moise (Psalmul 90), iar cel puțin un psalm provine din contextul robiei poporului lui Dumnezeu în Babilon (Psalmul 137). Istoric vorbind, între cei doi psalmi s-au scurs aproximativ 900 de ani!

Aproximativ jumătate dintre psalmi îi sunt atribuiți regelui David, cunoscut drept „cântărețul plăcut al lui Israel” (2 Samuel 23:1). Textul de astăzi este unul dintre acești psalmi. În timp ce unii psalmi includ o notă introductivă care le oferă contextul (exemplu: Psalmul 51), pentru Psalmul 103 nu avem un astfel de cadru. Este notată doar asocierea cu David, care a domnit aproximativ între anii 1010–970 î.Hr.

În mod tradițional, se consideră că Cartea Psalmilor este împărțită în cinci subdiviziuni: Psalmii 1–41, 42–72, 73–89, 90–106 și 107–150. Psalmul 103 se află în cadrul celei de-a patra porțiuni. O privire de ansamblu asupra celor 17 capitole din această subdiviziune ne dezvăluie următoarele:

• Psalmii 90–100 ne vorbesc despre rolul lui Dumnezeu ca rege al universului și despre rolul Israelului antic de a proclama și sărbători domnia Sa (exemple: 93:1; 95:3; 96:6, 10; 97:1; 99:1).
• Psalmii 101–106 ne vorbesc despre responsabilitățile poporului în diferite moduri și prezintă istoria Israelului într-un mod care nu lasă loc de mândrie personală. Psalmii 103 (textul de astăzi) și 104 se încadrează în acest grup, încurajând cititorii să fie mai departe o comunitate de credincioși care-L laudă pe Dumnezeu.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Chemare la închinare (Psalmul 103:1-5)

• Ce trebuie să facem (v. 1-2)
• De ce facem lucrul acesta (v. 3-5)

2. Recunoașterea harului divin (Psalmul 103:6-14)

• Argumente de luat în considerare (v. 6-10)
• Asemănări la care să cugetăm (v. 10-14)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ne ajută binecuvântarea lui Dumnezeu să nu pierdem din vedere ceea ce trebuie să ținem minte despre El? Ce obiceiuri zilnice te pot ajuta să-ți hrănești obișnuința de a-L binecuvânta pe Dumnezeu?
2. Care binecuvântare din Psalmul 103:3-5 iese cel mai mult în evidență în viața ta?
3. Ce păreri greșite ai întâlnit despre teama de Dumnezeu și ceea ce înseamnă ea? Ce înseamnă să te temi de Dumnezeu, dacă ești copilul Său?
4. În ce fel te încurajează să știi că Dumnezeu își amintește limitele noastre personale?

APLICAȚII PRACTICE:

În Psalmul 103 ni se spune că Dumnezeu ne cunoaște. Și pentru că ne cunoaște, Dumnezeu Își arată îndurarea față de noi. Este un lanț cauză-efect destul de surprinzător, pentru că de obicei, a afla detalii despre neajunsurile altui om duce la înstrăinare, la mânie, la dezamăgire sau chiar la ură. Aceste consecințe negative apar din pricina faptului că prea puțin căutăm să fim neprihăniți și datorită capacității noastre limitate de a da dovadă de dragoste. Nu putem găsi deosebire mai mare decât deosebirea între consecințele cunoștințelor noastre și consecințele faptului că Dumnezeu ne cunoaște.

Partea minunată este că îndurarea lui Dumnezeu creează un context în care ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne cunoaștem unii pe alții și chiar să-L cunoaștem pe Dumnezeu. În Psalmul 103,
angajamentul acesta față de o cunoaștere plină de compasiune reiese din referirea la episodul vițelului de aur din Exodul 32–34. În acel context, atât Dumnezeu cât și Moise știu că israeliții sunt un popor încăpățânat și păcătos. Totuși, această realitate ar trebui privită în contextul anilor de robie în Egipt, în vreme ce poporul încearcă să facă față libertății neașteptate pe care a câștigat-o.

Psalmul 103 și textele care stau la baza acestuia ne indică o abordare diferită a vieții de credință față de ceea ce auzim de obicei. Aceste texte prevăd faptul că vei vedea în viață o mulțime de semne ale milei lui Dumnezeu. Cum pot să vadă cei din jur astfel de semne în tine?

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm peste ce este „mai puternic” Dumnezeu, să comparăm lucrările Sale în calitate de Creator cu cele făcute din poziția de Stăpânitor și să identificăm care dintre versetele Psalmului 93 ne vorbește cel mai mult la nivel personal în această perioadă și de ce.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 93

VERSETUL DE AUR: „Domnul împărățește îmbrăcat cu măreție; Domnul este îmbrăcat și încins cu putere, de aceea lumea este tare și nu se clatină.” Psalmul 93:1

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cum să descriem lucruri pe care nu le-am experimentat niciodată? O modalitate ar fi să ne folosim imaginația pentru a compara ceea ce nu am experimentat cu experiențele noastre trăite. Căpătăm o înțelegere aproximativă a lucrurilor pe care nu le-am văzut asemănându-le cu lucruri pe care le-am văzut. Așa este și cu acest psalm. Nu am văzut direct gloria și puterea lui Dumnezeu, dar putem compara gloria și puterea lui Dumnezeu cu lucrurile glorioase și puternice pe care le-am experimentat, știind că El le depășește pe toate. Într-un sens, textul nostru este un exercițiu de imaginație ghidat de inspirația lui Dumnezeu.

Psalmul acesta folosește intens două artificii literare. Primul este personificarea. Această metodă folosește imagini și descrieri ale vieții umane pentru a-L descrie pe Dumnezeu. Este personificare nu pentru că Dumnezeu ar fi o putere impersonală, ci pentru că El nu este limitat de caracteristici umane, mai ales de cele fizice. Nu L-am văzut pe Dumnezeu și știm acest lucru. Dar Evanghelia lui Ioan ne amintește că Isus Hristos, Fiul divin și întrupat al lui Dumnezeu, ni L-a dezvăluit pe Dumnezeu prin prezența Sa reală și tangibilă în lume (Ioan 1:18). În Isus, Dumnezeul Creator nu doar că s-a apropiat de noi, ci a devenit unul dintre noi. În Isus, măreția și puterea lui Dumnezeu au devenit vizibile printre oameni reali, într-un timp și un loc real. Numai în întruparea lui Hristos am putea vorbi literalmente despre ceea ce poartă Dumnezeu, de pildă.

Celălalt artificiu folosit aici este paralelismul. Această tehnică construiește o imagine prin repetarea sau aproape repetarea unei fraze sau idei. Procedând astfel, întărește puterea descrierii (vezi Psalmul 93:3, mai jos). Înțelegerea acestor caracteristici ale Psalmului 93 (și altele) ne permite să ne alăturăm închinării și să apreciem frumusețea poeziei ebraice, care este atât de diferită de a noastră și totuși extrem de vie.

Mulți psalmi încep cu o notă care leagă poemul de un psalmist sau de o anumită ocazie (exemple: Psalmii 3, 50, 121). Aceste note oferă fiecărui psalm un context. Nu există riscul de a înțelege greșit din cauza unui context vag sau lipsă; am putea contrasta citirea unui psalm cu citirea unei epistole a lui Pavel. Psalmii au fost scriși din experiențe personale, fie de laudă, fie de plângere, fie cu alte ocazii, dar au fost folosiți ca un fel de imnuri ale Israelului antic. Am putea compara cu cântarea propriilor noastre imnuri; contextul versurilor poate fi puternic, dar experiențele pe care le aducem în cântare sunt cele care, în final, dau cântecului puterea reală de a ne vorbi în timp ce Îi cântăm Domnului.

Psalmul 93 nu are o notă introductivă, însă este plasat într-o colecție a psalmilor regali (Psalmii 93-99 sau 100, posibil cu excepția Psalmului 94; vezi Psalmul 93:2, mai jos). După cum ne sugerează și expresia, psalmii regali au menirea de a-l slăvi pe rege, chiar dacă uneori acesta va fi un rege davidic, iar alteori chiar Domnul. În unele cazuri, autorul psalmului este chiar unul dintre regi, ceea ce îi oferă un ar regesc. 

În cadrul cercetărilor biblice a existat o perioadă în care colecția aceasta a fost considerată parte a sărbătorii de înscăunare din Ierusalim. Cu toate acestea, există o sumă de argumente care par să infirme ideea. În primul rând, nu avem nicio atestare biblică a unei sărbători de acest fel. Ne-am aștepta să întâlnim o asemenea ocazie în Leviticul 23. În lipsa dovezilor, nu avem de ce să presupunem că s-ar fi ținut o asemenea sărbătoare. Apoi, festivalurile de așezare pe tron ținute în cadrul altor culturi antice ale Orientului Apropiat făceau referire la începutul sau la reînnoirea stăpânirii unei zeități (vezi Psalmul 93:2, mai jos). De pildă, zeitatea babiloniană Marduk era așezată pe tron în fiecare an. Dumnezeu, însă, nu avea nevoie de astfel de ceremonii care să-I reînnoiască stăpânirea. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Stăpânirea lui Dumnezeu (Psalmul 93:1-2)

• Puternic și statornic (v. 1)
• Fără început (v. 2)

2. Cuvintele lui Dumnezeu (Psalmul 93:3-5)

• Puternice (v. 3-4)
• Sfinte (v. 5)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. De ce este atât de important să ne amintim că deși Îl putem descrie pe Dumnezeu folosindu-ne de termeni omenești, El nu are natură umană?
2. Dacă ar fi să așezi Psalmul 93 în contextul în care trăiești chiar acum, care ar fi forțele naturale distructive din zona ta care îți vin în gând? Cum te ajută înțelegerea acestora în contextul tău personal să pătrunzi semnificația psalmului?
3. Ce te-a surprins cel mai mult în urma studierii Psalmului 93?

APLICAȚII PRACTICE:

Privind la Dumnezeu ca Rege, recunoaștem autoritatea Sa asupra tuturor lucrurilor pe care le-a creat. El este mai presus de orice lucru care ne-ar putea amenința. Dată fiind stăpânirea măreață și sfântă a Domnului, cum ne putem alătura și noi psalmistului în închinare? Și noi ne putem minuna în fața tuturor lucrărilor lui Dumnezeu, doar datorită identității Sale. Prin cântare și prin faptele noastre, Îl slăvim și Îl lăudăm pentru faptul că suntem și noi parte a Împărăției Sale. Ne exprimăm supunerea în fața stăpânirii Sale, urmând învățăturile și exemplul Său și trăindu-ne viața după dragostea Sa, așa cum ni s-a dezvăluit în Domnul nostru Isus Cristos. Preamărim puterea lui Dumnezeu, încredințați că prin puterea Sa, El se va îngriji de noi și ne va ocroti; încurajați de Duhul Său, îi slujim și noi pe alții, așa cum și El ne-a slujit pe noi. Prin acestea, Îl onorăm pe Regele nostru.

SCOPUL LECȚIEI: să descriem pe scurt încrederea psalmistului în Dumnezeu, să identificăm în textul psalmului unul sau mai multe forme de imprecație sau invocare a mâniei divine asupra altcuiva și să ne formulăm un plan prin care să identificăm în viața noastră un aspect pe care să îl corectăm printr-o credință tot mai mare în Dumnezeu și o renunțare tot mai mare la propriile noastre metode.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 10:12-18

VERSETUL DE AUR: „Tu auzi rugăciunile celor ce suferă, Doamne! Le întărești inima, Îți pleci urechea spre ei.” Psalmul 10:17

CONTEXTUL LECȚIEI: 

La început, Psalmii 9 și 10 au fost un singur poem, care a fost apoi despărțit în doi psalmi pentru că slujeau scopuri diferite. Manuscrisele evreiești din vechime le socotesc a fi doi psalmi distincți, în vreme ce Septuaginta, traducerea în limba greacă a Vechiului Testament, le consideră unul singur. 

Poemul conține patru pasaje de lungime asemănătoare: Psalmul 9:1-10; 9:11-20; 10:1-9 și 10:10-18. Fiecare pasaj aduce o contribuție la imaginea de ansamblu, versurile făcând tranziția spre chemarea ajutorului lui Dumnezeu într-o lume caracterizată de suferință și de chinuri.

Psalmii 9 și 10 alcătuiesc un acrostih parțial, căci folosesc în succesiune 17 din cele 22 de litere ale alfabetului ebraic (un exemplu complet, în care sunt folosite toate cele 22 de litere este Psalmul 37). Nu se știe dacă natura incompletă a acrostihului din Psalmii 9 și 10 a fost o mișcare deliberată.

Multe versiuni digitale ale Bibliei consideră titlurile sau notele Psalmilor drept „versetul zero.” Așadar, dacă folosiți o versiune digitală a Scripturii, titlurile vă pot oferi mai multe informații despre psalmul pe care urmează să-l citiți. Unii psalmi nu au note, iar Psalmul 10 se numără printre ele. Nota Psalmului 9, însă, se aplică și Psalmului 10, dată fiind natura unitară a celor doi. Ea spune astfel: „Către mai-marele cântăreților. Se cântă ca și „Mori pentru fiul”. Un psalm al lui David.” Recomandarea interpretării poate fi o referire la moarta cuiva – poate moartea lui Absalom, fiul lui David. „Cântărețul plăcut al lui Israel,” (2 Samuel 23:1) – David – este considerat a fi autorul a jumătate din cei 150 de psalmi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Răutatea omenirii (Psalmul 10:12-13)

• Rezolvarea unei probleme (v. 12)
• Problema care necesită rezolvare (v. 13)

2. Dumnezeu atotcunoscător (Psalmul 10:14)

• Îi vede pe asupritori (v. 14a)
• Știe rezolvarea (v. 14b-c)

3. Intervenția lui Dumnezeu (Psalmul 10:15)

• Pedeapsa voită (v. 15a)
• Scopul dorit (v. 15b)

4. Caracterul lui Dumnezeu (Psalmul 10:16-18)

• Cel care domnește (v. 16)
• Cel care ascultă (v. 17)
• Cel care scapă (v. 18)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ai o cerere specifică pe care o poți aduce în rugăciune înaintea lui Dumnezeu pentru cei care suferă în cartierul tău sau în orașul tău? În ce fel te poate folosi Dumnezeu ca răspuns la rugăciunile tale?
2. Cum îți influențează comportamentul cunoașterea faptului că „Domnul este Împărat în veci de veci”? Cum îți crește această realitate speranța? Sunt motive pentru care adevărul acesta să fie dificil de acceptat?
3. Ce măsuri poți lua pentru a fi sigur că inima ta nu se va împietri și nu va face fărădelegi împotriva lui Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

În vremurile de suferință, omul strigă spre Dumnezeu și așteaptă ca El să-l scape de probleme (Psalmul 30:10). S-ar putea să ne găsim și noi în situații în care nu primim niciun fel de ajutor de la cei din jur și în izolarea și frica ce ne cuprinde, strigăm la Dumnezeu. Cerem ajutor, chiar dacă știm că toate problemele izvorăsc din încăpățânarea noastră și din starea noastră de păcat. În astfel de cazuri, se întâmplă ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile noastre (Ieremia 7:16; 11:14; 14:11; Plângerile 3:8, 44). În asemenea momente, este nevoie să ne cercetăm pornirile inimii, iar Psalmul 10 ne ajută în acest sens. 

Psalmul 10 ne vorbește despre Dumnezeul care sare în ajutor. Această imagine a lui Dumnezeu apare frecvent în cartea Psalmilor și în alte părți ale Bibliei. Reprezintă un aspect fundamental atunci când vine vorba să-L înțelegem Dumnezeu așa cum L-a văzut Israelul antic. Dumnezeu nu este nici distant, nici nepăsător. Preocuparea Sa pentru umanitatea suferindă o depășește cu mult pe a noastră. Interesul Său față de noi nu oscilează precum în cazul zeităților păgâne fictive.

Uneori, s-ar putea să simțim că Dumnezeu nu ne este aproape, atunci când nu primim răspuns la rugăciunile noastre pe cât de repede ne-am dori. Așa s-a întâmplat cu profesor la un colegiu biblic care și-a dat seama că are nevoie de o schimbare în lucrarea sa de învățătură. O poziție didactică la un alt colegiu părea potrivită, dar în urma unui interviu, șansa lui a eșuat pentru că un membru al comisiei a votat împotriva candidatului. Cu toate acestea, în anul următor, profesorul a fost chemat să ocupe o altă poziție care i se potrivea de minune. Dumnezeu a acționat desăvârșit la timpul potrivit, dar era nevoie să poți privi în urmă pentru a vedea lucrul acesta. „Dumnezeu știe mai bine timpul potrivit” rămâne răspunsul la strigătul bisericii: „Doamne, până când?” (vezi Psalmii 6:3; 13:6; etc.).

Mărturisirea că Dumnezeu este ajutorul nostru reprezintă o recunoaștere care duce la umplerea inimii noastre cu o mare încredere. Ne mângâie în vremuri de teamă și ne pregătește să trăim o viață de sfințenie. Ca ajutor al nostru, Dumnezeu ne permite să ne amintim că niciun abuz omenesc nu ne poate distruge pe deplin și nici nu va diminua valoarea vieții noastre (Psalmul 118:6-7). 

O asemenea încredere nu vine dintr-un sentiment de mândrie sau dintr-o credință deșartă în superioritatea noastră. Vine, în schimb, din conștientizarea faptului că slujim unui Dumnezeu credincios, care vine în ajutorul celor care au nevoie, atât timp cât ne recunoaștem propriile noastre nevoi și nevoile altora. Nu putem pretinde har doar pentru noi înșine și să-l refuzăm altora. Ajutorul divin este gata să-i ajute pe cei care caută mila Sa cu o inimă curată. 

Strigăm nu doar pentru nevoile noastre, ci și în numele celor care sunt asupriți într-un fel sau altul. Totuși, ar trebui să anticipăm faptul că Dumnezeu Se poate aștepta ca ajutorul dat unui om anume să vină chiar prin mâinile tale!

SCOPUL LECȚIEI: să spunem în cel fel ilustrează insistența orbului afirmația Domnului lui Isus din Luca 18:1, să analizăm legătura pe care o face orbul între Isus și „Fiul lui David” și să formulăm o rugăciune prin care să cerem să devenim oameni perseverenți.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 18:35-43

VERSETUL DE AUR: Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă, dar el țipa și mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” (Luca 18:39)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Textul scriptural de astăzi ne duce în timpul ultimei călătorii a lui Isus spre Ierusalim, o călătorie care a început în Luca 9:51. În punctul în care ne aflăm în lecția de astăzi din Evanghelia lui Luca, ne apropiem de sfârșitul călătoriei. Luca 18:35–43, textul de astăzi, ne descrie a patra și ultima minune din ceea ce am putea numi „partea călătoriei din Luca” (compară cu celelalte trei în Luca 13:10–17; 14:1–6; 17:11–19). Chiar înainte de începerea textului de astăzi, Isus îi avertizase din nou pe ucenici că El, Fiul Omului, urma să moară și să învieze a treia zi (Luca 18:31–34; compară cu referințele directe și aluziile la moartea lui Isus în Luca 5:35; 9:22, 44–45; 12:49–50; 13:32–33; 17:25). Citind numeroasele evenimente și învățături din pasajul din Luca 9:51-18:35, ne putem face impresia că Isus nu se grăbea. 

Alții care nu se grăbeau – de data aceasta nu din alegere, ci din necesitate – erau cei care sufereau de infirmități fizice, în special cei orbi. Orbirea era o afecțiune des întâlnită în lumea antică, iar Biblia folosește de zeci de ori diferite forme ale cuvântului orb. Având la dispoziție cunoștințele științifice actuale, știm că în vremea lui Isus nu exista un leac sigur pentru orbire și nici o înțelegere clară a cauzelor acestei infirmități.

Mintea omului din antichitate, însă, nu ezita să creadă într-o anumită cauză a orbirii: mulți considerau că este un blestem de la Dumnezeu pentru un anumit tip de comportament păcătos. Se credea că păcatele părinților afectau copiii, făcându-i să se nască orbi (compară cu Ioan 9:1–2). Însă, indiferent care ar fi fost cauza, orbirea era o infirmitate care punea multe opreliști din punct de vedere economic și social. Bărbații orbi nu puteau sluji ca preoți (Levitic 21:16–18) și aveau puține oportunități de angajare. Erau nevoiți să recurgă la cerșit sau depindeau de sprijinul familiei pentru a supraviețui. 

Paralelele textului de astăzi din Luca 18:35–43 se regăsesc și în Matei 20:29–34 și Marcu 10:46–52. Un fapt interesant cu privire la aceste relatări paralele este că, deși Evanghelia lui Marcu este cea mai scurtă dintre cele trei, versiunea acestui eveniment în Marcu este cea mai lungă dintre toate!

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Conștientizare (Luca 18:35-38)

• Timpul și locul (v. 35)
• Oameni și norod (v. 36-38)

2. Reacții (Luca 18:39-41)

• Ceartă și insistență (v. 39)
• Apropiere și întrebări (v. 40-41)

3. Rezolvare (Luca 18:42-43)

• Rezultatul credinței (v. 42)
• Rezultatul minunii (v. 43)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Când ai strigat ultima dată în rugăciune către Domnul nostru Isus Cristos, cerându-I îndurare?
2. În ce fel de situații, găsești că îți vine greu să-I ceri ajutorul lui Dumnezeu?
3. Ce motive ai să-L lauzi astăzi pe Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE

Textul lecției de astăzi ne ilustrează ceea ce spunea Domnul nostru Isus Cristos despre insistență la începutul capitolului 18 din Luca. Orbul știa că Isus este unica sa speranță de a fi vindecat. Nici nu auzea strigătele celor care-l certau, spunându-i să tacă – dimpotrivă! Nu a renunțat. Asemenea văduvei insistente din Luca 18:1-8, orbul a continuat să-I ceară ajutor Domnului. Formula „credință + perseverență” a fost și rămâne la fel de puternică și astăzi.

Încurajarea Domnului nostru Isus Cristos către perseverență rămâne neclintită, așa cum a fost în urmă cu peste 2,000 de ani. De-a lungul istoriei, sute și mii de tați și mame au perseverat și s-au rugat mai departe pentru copiii lor, chiar dacă nu se bucurau de susținerea celor din jur. Și-au pus credința într-un Dumnezeu plin de har și au crezut mai departe că El le va aduce înapoi copiii căzuți de pe cale. Dumnezeu le-a răspuns perseverenței, vindecând relații. Rugăciunea este, așadar, o modalitate prin care să ne demonstrăm perseverența neclintită. Cunoști și alte modalități?

SCOPUL LECȚIEI: să-i numim pe toți cei care au venit să-L vadă pe pruncul Isus, să trasăm pe o hartă drumul și distanța parcurse de la Nazaret la Betleem și să ne formulăm o modalitate prin care fiecare „vom merge la Betleem” (din punct de vedere spiritual) în această sărbătoare a Crăciunului. 

TEXTUL LECȚIEI: Luca 2:1-16

VERSETUL DE AUR: „După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alții: „Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul.” (Luca 2:15)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Textul lecției de astăzi face parte dintr-o poveste mult mai amplă din Luca 1–2, care ne oferă detalii despre concepția și nașterea Domnului nostru Isus Cristos. Luca împletește această poveste cu relatarea sa despre concepția și nașterea lui Ioan Botezătorul. Ambele nașteri au fost anunțate de un înger, s-au înfăptuit prin puterea miraculoasă a lui Dumnezeu și au fost însoțite de minuni pe care le-a făcut Dumnezeu. 

Luca a juxtapus relatările despre cele două nașteri din două motive. În primul rând, Ioan Botezătorul a fost o figură importantă în Iudeea secolului întâi. Ucenicii săi au călătorit chiar până la Efes, în Asia Mică (Faptele Apostolilor 19:1–3). În al doilea rând, Evanghelia lui Luca demonstrează legătura dintre lucrările lui Ioan și Isus. Ioan a fost un mesager care pregătea oamenii pentru venirea lui Mesia (vezi Isaia 40:3–5, citat în Luca 3:4–6). Domnul nostru Isus Cristos a fost acest Mesia promis, lucru confirmat de Simeon (Luca 2:25–32). Prin povestirea nașterilor lui Ioan și Isus, Luca subliniază felul în care aceste evenimente au făcut parte din același plan glorios al lui Dumnezeu.

În secolele dinaintea nașterii lui Isus, Imperiul Roman a cucerit teritorii din jurul Mării Mediterane. Până în anul 63 î.Cr., Roma a cucerit orașul Ierusalim și teritoriul înconjurător, deși romanilor le-a luat câțiva ani să-și consolideze controlul. Cezar Augustus a devenit împărat în anul 27 î.Cr. Din cauza numeroaselor sale proiecte de construcții, a fost nevoit să-și taxeze poporul din greu. Cei care nu se supuneau autorității romane puteau fi amendați, biciuiți, exilați sau executați. 

Dominația romană reprezenta mai mult decât o povară politică și economică pentru poporul evreu. Era, de asemenea, o problemă religioasă: atâta timp cât stăpânea Roma, Dumnezeu nu era la putere(sau, cel puțin, așa părea). Realitatea ocupației romane era o reamintire constantă a faptului că, vreme de generații, Dumnezeu îi lăsase pe israeliți în statutul de exil – fie el și un „exil” în limitele propriilor granițe. Credincioșii se uitau la promisiunile Scripturii în căutarea speranței. Dumnezeu promisese un mare Fiu al lui David care să domnească peste poporul Său (2 Samuel 7:12–16) și refacere dincolo de exil (Isaia 51:11). Într-o zi, puterile păgâne urmau să fie distruse, iar Dumnezeu urma să domnească ca suveran peste toate națiunile (Daniel 7:1–14). În secolul întâi d.Cr., trecuseră sute de ani de când Dumnezeu făcuse aceste promisiuni. Dar credincioșii priveau dincolo de greșelile strămoșilor lor și își păstrau încrederea în promisiunea lui Dumnezeu că Își va recupera lumea. 

Ideile acestea se intersectează cu povestea lui Luca despre nașterea lui Isus. Puterea Romei este portretizată prin capacitatea sa de a impozita. În descrierea sărăciei familiei lui Isus, prindem o frântură din oprimarea exercitată de Roma asupra Israelului. Promisiunea lui Dumnezeu iese în evidență atunci când auzim din nou despre David, al cărui Fiu promis va domni peste toate.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. În vremea aceea (Luca 2:1-7)

• Porunca de la Roma (v. 1-3)
• Călătoria unei familii (v. 4-5)
• Nașterea unui copil (v. 6-7)

2. În câmp (Luca 2:8-16)

• Vești îngerești (v. 8-12)
• Oastea cerească (v. 13-14)
• Reacția păstorilor (v. 15-16)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ar trebui să discearnă creștinul dacă să coopereze sau nu cu dispozițiile venite din partea guvernului? Cunoști versete care să ne călăuzească în acest sens?
2. L-ai văzut pe Dumnezeu lucrând în circumstanțe surprinzătoare? Povestește-ne.
3. Ce pași putem face pentru a deveni vestitori ai păcii lui Dumnezeu în lume?
4. Cum te-a ajutat lecția de astăzi să vezi povestea Crăciunului dintr-o perspectivă diferită?

APLICAȚII PRACTICE:

Circumstanțele din jurul nașterii Domnului nostru Isus Cristos răstoarnă orice așteptare lumească cu privire la valori și la importanță. Printre primii oameni care au primit vestea nașterii Sale nu s-au aflat nici elitele și nici cei puternici, chiar dacă și ei au primit vestea (vezi Matei 2:1-12).

Vestea cea bună au primit-o mai întâi niște păstori de rând. Viața lor s-a schimbat pentru totdeauna în acel moment. Călătoria lor spre Betleem a dus la răspândirea mesajului Evangheliei. În seara aceea, au plecat de la Maria, Iosif și pruncul Isus și s-au dus mai departe, pregătiți să spună tuturor vestea cea bună pe care o primiseră (Luca 2:17-18). Cum va fi propria ta „călătorie la Betleem?” Cum vei primi și cum vei proclama vestea cea bună a Domnului nostru Isus Cristos?

SCOPUL LECȚIEI: să relatăm pe scurt prorocia lui Zaharia, să explicăm în ce fel ar fi putut fi înțeleasă greșit această prorocie în secolul întâi și să identificăm în cel fel de „pustie” a pregătirii ne aflăm și ocazii care ni se deschid pentru a crește spiritual.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 1: 67-80

VERSETUL DE AUR: „Și tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui.” (Luca 1:76-77)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Evanghelia după Luca a fost scrisă în jurul anului 60 d.Cr. de Luca, medicul și tovarășul de călătorie al apostolului Pavel (Coloseni 4:14). Probabil a fost scrisă în perioada când Pavel a fost întemnițat la Cezareea (Faptele Apostolilor 23–24). Luca nu a fost martor ocular la evenimentele din viața Domnului nostru Isus Cristos. Cu toate acestea, Luca a fost meticulos în cercetările sale (Luca 1:1–3). Rezultatul este o minunată a treia Evanghelie a Noului Testament, scrisă astfel încât cititorul să fie convins de certitudinea conținutului cărții. Una dintre persoanele pe care Luca ar fi putut să le intervieveze era Maria, mama lui Isus, care ar fi avut cunoștințe personale despre multe dintre evenimentele nașterii lui Ioan și, bineînțeles, ale lui Isus. 

Evanghelia lui Luca începe făcându-ne cunoștință cu un preot pe nume Zaharia și cu soția sa, Elisabeta. Cuplul era considerat „drept înaintea lui Dumnezeu” și „fără vină” în ceea ce privește ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (Luca 1:6). La momentul introducerii acestui cuplu în Evanghelie, ei nu aveau copii din pricina vârstei și a faptului că Elisabeta era stearpă (1:7). 

Faptul că Zaharia slujea ca preot în ceata lui Abia (Luca 1:5) este mai semnificativ decât ar părea la prima vedere. Conform istoricului evreu din secolul I, Flavius Iosefus, preoția acelui timp era organizată în 24 de cete. Aceasta corespunde organizării menționate în 1 Cronici 24:1–19. Fiecare ceată slujea în templu pentru aproximativ două săptămâni neconsecutive în fiecare an. Preoții desemnați îndeplineau sarcinile necesare pentru templu, printre care se numărau acceptarea și oferirea sacrificiilor, arderea tămâii și conducerea rugăciunilor (1 Cronici 6:48–49; compară cu 23:28–32). 

În timpul slujirii lui Zaharia, un înger al Domnului pe nume Gabriel a venit la el și i-a spus că va avea un fiu (Luca 1:8–19). Reacția lui Zaharia a fost să se îndoiască de cele auzite, punându-și întrebări despre validitatea profeției îngerului (1:18). Îngerul a proclamat că din cauza îndoielilor lui Zaharia, acesta nu va putea vorbi până când se vor împlini profețiile privind nașterea fiului(1:19–20). 

Textul scriptural din lecția de astăzi include un cânt de laudă cunoscut sub numele de Benedictus. Sursa acestui titlu este primul cuvânt din Luca 1:68 în traducerea latină a Bibliei cunoscută sub numele de Vulgata, care datează din secolul al IV-lea d.Cr. Poate că îl cunoașteți mai bine sub numele de Cântecul lui Zaharia.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Prolog (Luca 1:67)
2. Sărbătorirea lui Dumnezeu (Luca 1:68-75)

• Pentru promisiunile ținute (v. 68-70)
• Pentru efectele clare (v. .71-75)

3. Numirea lui Ioan (Luca 1:76-78a)

• Chemarea lui (v. 76)
• Sarcina lui (v. 77-78a)

4. Prezicerea rezultatelor (Luca 1:78b-79)
5. Epilog (Luca 1:80)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce anume separă învățăturile biblice despre dușmani de orice altă scriere din lume despre acest subiect?
2. Poți spune că Îi slujești lui Dumnezeu fără frică, în sfințenie și neprihănire? Dacă nu ți se aplică în totalitate această descriere, ce pași poți face chiar în această săptămână pentru a rectifica situația?
3. În ce fel se aseamănă chemarea noastră cu chemarea lui Ioan (exemplu: Matei 28:16-20)?
4. În ce fel poate reprezenta „pustiul” pentru noi un context al pregătirii?

APLICAȚII PRACTICE:

Rămas fără grai vreme de nouă luni de zile, Zaharia a sărbătorit nașterea lui Ioan printr-o cântare impresionantă și memorabilă. Folosind rând după rând din prorocii din vechime, Zaharia le-a comunicat clar tuturor celor care ascultau cântarea că venise vremea împlinirii.

Noi suntem beneficiarii acelor promisiuni și a împlinirii lor. Avem la dispoziție Sfintele Scripturi, astfel că putem ști cu certitudine adevărul tuturor învățăturilor primite (Luca 1:4). Știind aceste lucruri, ne bucurăm de binecuvântarea de a experimenta mântuirea, îndurarea, cunoașterea și lumina pe care ne-o aduce Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos. Ca urmare a acestui fapt, se cade să ne exprimăm bucuria și recunoștința cu cel puțin aceeași pasiune ca Zaharia. 

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă intenția lui David și reacția lui Dumnezeu, să explicăm deosebirile de semnificație ale cuvântului casă din acest pasaj și că scriem o rugăciune prin care ne exprimăm supunerea față de Dumnezeu, chiar și atunci când planurile Sale nu se aseamănă cu cele omenești.

TEXTUL LECȚIEI: 2 Samuel 7:4-17

VERSETUL DE AUR: „Ci casa ta și împărăția ta vor dăinui veșnic înaintea Mea și scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Samuel 7:16)

CONTEXTUL LECȚIEI:

David a ajuns să fie rege peste un Israel unit. Acest lucru s-a întâmplat aproximativ în anul 1000 î.Cr. (2 Samuel 5–6). După un război civil îndelungat (3:1–2) și după cucerirea iebusiților și a orașului lor Ierusalim (5:6–7), el a făcut din acest oraș capitala regatului reunificat al Israelului (5:8–12). A urmat victoria împotriva filistenilor (5:17–25). După aceea, David a adus chivotul legământului în Ierusalim (cunoscut și ca „orașul lui David” [6:16]) și l-a așezat într-un cort (6:17). Această mișcare a consolidat Ierusalimul ca capitală politică și religioasă a regatului. 

După sosirea chivotului la Ierusalim, David s-a confruntat cu ceea ce el considera a fi o mare discrepanță. Deși el locuia într-un palat grandios (2 Samuel 5:11; 7:2), chivotul legământului nu se bucura de o locuință permanentă (7:6–7). Tulburat de această stare de lucruri, David a decis să construiască o casă pentru Dumnezeu. David i-a comunicat planul său profetului Natan, care inițial l-a încurajat și a încuviințat ca regele să continue (7:1–3). Se pare că nici unul, nici altul nu a cerut aprobarea lui Dumnezeu, iar ceea ce urmează în capitolul 7 a fost reacția lui Dumnezeu la plan (1 Cronici 17:3–15 reprezintă o relatare paralelă a evenimentelor).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Lecții de istorie (2 Samuel 7:4-9a)

• Trecutul Israelului (v. 4-7)
• Trecutul lui David (v. 8-9a)

2. Planuri de viitor (2 Samuel 7:9b-17)

• David și Israel (v. 9b-11a)
• Solomon și Cristos (v. 11b-17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt întrebările la care trebuie să găsească răspuns o adunare, atunci când caută discernământ în administrarea potrivită a casei de închinare?
2. Ce speranțe ai pentru propria ta familie, atunci când zilele tale se vor împlini?
3. Imaginează-ți că ești David și că ai posibilitate să afli cum își va împlini Dumnezeu promisiunea în viitor. Ce fel de gânduri și emoții te încearcă?

APLICAȚII PRACTICE:

Atunci când a decis să-I clădească o casă (un templu) lui Dumnezeu, David a avut intenții bune. Însă proiectul său avea să rămână în seama fiului său, Solomon. Dacă putem vorbi aici despre o greșeală a lui David, aceea a fost că nu s-a consultat cu Domnul înainte să ia o hotărâre. S-ar putea ca și noi să avem idei bune, dar Dumnezeu să considere că nu este timpul potrivit sau că nu avem oamenii potriviți în jurul nostru. Cât de des ți se întâmplă să nu te sfătuiești cu Dumnezeu înainte de a-ți lansa proiectele?

Regele David s-a văzut nevoit să lase în cârca lui Solomon clădirea casei lui Dumnezeu. Dar planurile lui Dumnezeu erau mult mai mărețe și depășeau mult ideea construirii și a întreținerii unui templu neînsuflețit. În Domnul nostru Isus Cristos, însă, toți facem parte din templul sfânt și veșnic al lui Dumnezeu. Iar într-o bună zi, vom ajunge acasă la Domnul, unde ne vom bucura de Împărăția veșnică într-un fel la care David nici nu putea visa în vremea sa. În această clădire eternă, făurită de mâinile lui Dumnezeu, stăpânește pe veșnicie Cristos, urmașul lui David.

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm strămoșii Domnului nostru Isus Cristos, să explicăm importanța arborelui Său genealogic și să facem schița un „arbore genealogic” spiritual.

TEXTUL LECȚIEI: Rut 4:9-17, Luca 3:23-32

VERSETUL DE AUR: „Vecinele i-au pus nume, zicând: „Un fiu s-a născut Naomei!” Și l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.” (Rut 4:17)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Aproape nimic nu se poate spune cu claritate despre data sau despre autorul cărții Rut. Însă lipsa aceasta de informații nu ar trebui să ne împiedice să înțelegem cartea sau textul pe care îl studiem astăzi (Rut 4:9-17). Evenimentele prezentate în cartea Rut au avut loc în perioada Judecătorilor Israelului (1389-1050 î.Cr.; Rut 1:1). A fost o perioadă din istoria Israelului în care poporul a greșit în repetate rânduri și nu a ținut legământul făcut cu Domnul (Judecători 2:10-13; 3:7, 12; 4:1, etc.). Spre deosebire de relatările descurajatoare pe care le găsim în cartea Judecători, Rut ne prezintă povestea câtorva oameni care au ales să trăiască în supunere față de Dumnezeu.

Cartea Rut culminează cu o genealogie a lui David (Rut 4:18-22). În literatură, putem găsi genealogii care datează din Orientul Apropiat antic. Multe exemple de acest fel ne vorbesc despre linia genealogică a regilor, iar scopul acestora era să dea legitimitate stăpânirii unui monarh. Această funcție a genealogiei ne duce cu gândul la un motiv pentru care poate a fost scrisă cartea Rut: să arate providența lui Dumnezeu la lucru în linia strămoșilor regelui David, atât în timpul domniei lui cât și la scurtă vreme după încheierea sa și chiar după împărțirea Israelului în două. Legătura dintre genealogia lui Isus și cea a lui David, prezentată clar de Luca (vezi Luca 3:23-38), a răspuns la o întrebare importantă: Ce drept avea Isus să pretindă a fi regele care avea să împlinească promisiunea făcută de Dumnezeu lui David? Cum era posibil ca Isus să fie Mesia? 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Familia lui Naomi (Rut 4:9-17)

• Boaz trece la fapte (v. 9-10)
• Oamenii binecuvântează (v. 11-12)
• Domnul binecuvântează (v. 13-17)

2. Familia lui Isus (Luca 3:23, 31b-32)

• Strămoșii apropiați (v. 23)
• Strămoșii îndepărtați (v. 31b-32)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt felurile în care credincioșii pot să-și onoreze morții într-un mod potrivit?
2. Ce fel de responsabilități au astăzi martorii față de noii căsătoriți? Cât de mult ar trebui să se mențină aceste responsabilități?
3. În ce fel te-a ajutat retrospectiva să discerni binecuvântările din viața ta?
4. Ce influență are arborele tău genealogic asupra vieții tale ca adult? Este o influență pe care o sărbătorești sau care are nevoie de răscumpărare? Ce încurajare poți lua din linia genealogică a Domnului nostru Isus Cristos?

APLICAȚII PRACTICE:

Povestea lui Boaz, a lui Rut și a lui Naomi ar trebui să fie o mare încurajare pentru noi. Fiecare personaj a ales să-L urmeze cu credincioșie pe Dumnezeu, după cum s-a văzut din faptele lor. Ca răsplată pentru lucrările lor de credință și ca urmare a credincioșiei lui Dumnezeu față de familia lor, toți trei au primit binecuvântări. Mai întâi, comunitatea a avut o reacție pozitivă la caracterul impecabil al familiei. Nu era un lucru de care puteau fi siguri, mai ales cu privire la Rut, care era o străină. În al doilea rând și chiar mai important, vedem cum Dumnezeu a ales să binecuvânteze faptele de credință ale acestei familii cu un fiu. Cu adevărat, Domnul a prefăcut tânguirile lor în veselie (Psalmul 30:11)!

Binecuvântările au continuat dincolo de ceea ce au trăit Boaz, Rut și Naomi în viața lor personală. Israel a fost binecuvântat prin David, viitorul rege, iar mai târziu în viitor, prin Domnul nostru Isus Cristos, Împăratul cel promis. Familia aceasta nu avea cum să prevadă cum se va răsfrânge credincioșia lor peste generații și ce binecuvântare aveau să fie propriile lor binecuvântări pentru lume. Astăzi, suntem binecuvântați să vedem cum poate lucra Dumnezeu prin noi și pentru noi, atunci când alegem să-L urmăm. Însă cea mai mare binecuvântare, evident, este că putem trăi în Împărăția lui Dumnezeu, mulțumită jertfei Împăratului nostru.

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm ceea ce știe Dumnezeu, în baza textului din Psalmi 139:1-12, să explicăm reprezentările luminii și a întunericului și privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu din acest psalm și să ne creăm un memento care să ne reamintească în fiecare seară despre ocrotirea lui Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 139:1-12

VERSETUL DE AUR: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști” (Psalmul 139:1).

CONTEXTUL LECȚIEI:

Deși un manuscris antic atribuie Psalmul 139 unui bărbat pe nume Zaharia (nu prorocul) undeva în perioada 700-600 î.Cr., majoritatea cercetătorilor acceptă faptul că în mod tradițional, David este considerat autorul acestui psalm. Conform Scripturii, David era un om care căuta inima lui Dumnezeu (1 Samuel 13:14), exemplificat prin demonstrația sa de credință atunci când l-a înfruntat pe Goliat (17:47). Era un om integru care a ales să aibă încredere în Dumnezeu atunci când i s-a oferit ocazia de a-l ucide pe Saul într-o peșteră (24:8–10). Chiar și după ce și-a învins dușmanii și după ce a primit promisiunea că regatul său va fi rămâne întotdeauna în picioare, David și-a păstrat smerenia (2 Samuel 7:18). 

La citirea acestui psalm, întâmpinăm câteva dificultăți. În primul rând, nu se face nicio referire la o anumită scenă istorică. Acest lucru înseamnă că nu putem determina un context istoric specific, fie el și în viața lui David. Contextul este de mare ajutor în interpretare, așa că întrebările prezentate mai jos reflectă într-o oarecare măsură problema contextului în care a fost scris acest psalm. În al doilea rând, o examinare amănunțită a Psalmului 139 ne dezvăluie complexități în structura sa care complică o interpretare directă a intenției lui David.

Pentru a analiza conținutul psalmului, unii cercetători au propus împărțirea acestuia în secțiuni de laudă (vv. 1–18) și plângere (vv. 19–24), în baza expresiilor inițiale de recunoștință urmate de suferință. Acestea pot fi ulterior împărțite în patru strofe ale versetelor 1–6, 7–12, 13–18 și 19–24. Totodată, aceste probleme împiedică încadrarea acestui psalm în categoriile convenționale de psalmi – categorii care, când sunt clare, pot ajuta și ele la înțelegerea textelor antice. 

Nu în ultimul rând, textul presupune că David era înconjurat de adversari răuvoitori care i se împotriveau lui și lui Dumnezeu. Oamenii aceștia nutreau animozitate față de Dumnezeu, luau numele Lui în van și vorbeau rele împotriva Lui (Psalmul 139:19–22). Mai mult, David îl implora pe Dumnezeu să-i cerceteze ființa interioară și să-l călăuzească spre viața veșnică (139:23–24). Dar legătura între versetele pe care le vom studia astăzi (139:1–12) și acești împotrivitori este neclară și de asemenea este neclar când începe plângerea sau protestul.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Cunoașterea tainică (Psalmul 139:1-6)

• Conștientizare deplină (v. 1)
• Percepție deplină (v. 2-3)
• Înțelegere deplină (v. 4-6)

2. Prezența inevitabilă (Psalmul 139:7-12)

• În spațiu (v. 7-10)
• În întuneric (v. 11-12)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum te simți știind că Dumnezeu te cunoaște? 
2. Ce alte versete ne indică faptul că rugăciunea este un dar pentru noi și nu o nevoie a lui Dumnezeu?
3. Cum ai sfătui un om care vrea să-și pună încrederea în Dumnezeu, dar este împiedicat de faptul că Dumnezeu nu intervine întotdeauna pentru a preveni evenimente negative?
4. În ce fel te ajută să știi că Isus a fost revelat ca fiind lumina lumii, lucru pe care lumea nu-l poate înțelege (Ioan 1:5, 9-10)?

APLICAȚII PRACTICE:

Vastitatea informațiilor din lume și multitudinea de locuri încă neexplorate pot fi incitante și înfricoșătoare în același timp; înțelepciunea și prezența atotcuprinzătoare ale lui Dumnezeu le oferă mângâiere credincioșilor în orice caz. Chiar dacă omenirea ar călători într-o zi spre Marte, omniprezența lui Dumnezeu înseamnă că El este deja acolo. Pentru cei care au încredere în El, omnisciența și omniprezența lui Dumnezeu le oferă sentimentul siguranței și al mântuirii. Este important să recunoaștem faptul că Dumnezeu nu a creat universul doar pentru a-l lăsa de capul lui. El este mai degrabă, activ implicat și prezent în fiecare aspect al creației. Nu poate exista niciodată prea mult de știut pentru Dumnezeul infinit. 

David și-a recunoscut incapacitatea de a înțelege toate lucrurile, ceea ce subliniază că omnisciența lui Dumnezeu este imposibil de pătruns. Și nu știm sigur dacă, în scrierea acestui poem, David a fost liniștit sau tulburat de cunoștința completă și de prezența neîntreruptă a lui Dumnezeu. Dar știm că în alte cazuri, David și-a găsit mângâierea în aceste atribute ale lui Dumnezeu. 

La fel ca David, s-ar putea să ne regăsim și noi într-o situație în care cunoștința și prezența lui Dumnezeu să de dea o senzație de neliniște. Sau am putea să îmbrățișăm fără rezerve aceste atribute ca o mângâiere pentru circumstanțele noastre actuale. Oricare ar fi cazul, putem să ne străduim să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și să-L lăudăm, să aducem înaintea Lui confuzia și temerile noastre și să-I cerem ajutorul împotriva tuturor relelor cu care ne confruntăm.

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm motivele psalmistului pentru lauda plină de recunoștință, să spunem de ce este potrivit ca întreaga creație să dea mulțumire și să ne creăm un plan de a recunoaște și de a fructifica mai bine ocaziile în care să ne exprimăm recunoștința.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 100

VERSETUL DE AUR: „Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele!” (Psalmul 100:4)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Psalmul 100 este familiar multor creștini din biserica anglicană datorită imnului Old Hundredth, compus în anul 1551 de Louis Bourgeois. Nota introductivă a Psalmului 100 afirmă ceva evident. Psalmul este despre laudă, sau mai bine zis, mulțumire. Oricine cântă acest psalm ar trebui să vină la Dumnezeu cu profundă recunoștință. 

Cartea Psalmilor este de fapt o colecție de cinci cărți sau secțiuni. Cele mai multe traduceri ale Bibliei marchează această împărțire a cărților (folosind adesea numere romane) la începuturile Psalmilor 1; 42; 73; 90; și 107. Împreună, aceste cinci cărți conțin 150 de poeme. 

Psalmul 100, textul lecției de astăzi, se găsește în a patra dintre cele cinci cărți. Mulți cercetători consideră că această secțiune a Psalmilor (adică Psalmii 90–106) reprezintă răspunsul la problema prezentată în primele trei cărți: stabilirea dinastiei davidice (Psalmul 2); înflorirea acestei dinastii (Psalmul 72); și eșecul acestei dinastii (Psalmul 89). În Cartea a IV-a a Psalmilor se accentuează pur și simplu faptul că Dumnezeu domnește! 

Pe tot parcursul psalmului, verbele care sunt la plural îi invită pe toți cei care îl aud să se adune în lauda adusă lui Dumnezeu. Cântăreții inițiali trebuiau să-și exprime aprecierea pentru lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul lor în locația centrală, templul din Ierusalim (comparați cu 2 Cronici 5:2, 12–13). Motivul recunoștinței apare în Psalmii 93–99, care ar trebui citiți împreună cu Psalmul 100. Deoarece este atât de scurt, pare puțin probabil ca psalmul să fie de sine stătător. El reprezintă mai degrabă încheierea unei serii de psalmi care tratează celebrarea plină de bucurie a Israelului a domniei binevoitoare a lui Dumnezeu. O mare parte a psalmului are paralele cât se poate de precise în Psalmii 95, 96 și 98.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Invitație la închinare (Psalmul 100:1-2)

• Deschisă tuturor (v. 1)
• Cu bucurie (v. 2)
• Invitați să știm (Psalmul 100:3-5)
• Cine este Dumnezeu (v. 3a-b)
• Cine suntem noi (v. 3c)
• De ce să-L lăudăm (v. 4-5)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În ce situații simți îndemnul de a „striga de bucurie către Domnul”?
2. În ce fel te liniștește faptul că Dumnezeu Și-a făcut propriul popor și că nu noi suntem cei care ne-am format ca popor al Lui?
3. În ce fel poți observa credincioșia lui Dumnezeu în istoria familiei tale?

APLICAȚII PRACTICE:

În centrul Psalmului 100 se află o invitație adresată celor care îl cântă să afle bunătatea lui Dumnezeu. Această bunătate se manifestă în loialitatea neîncetată a lui Dumnezeu față de Israel și în lucrările Sale repetate de a-i ajuta și vindeca pe ei și pe alte națiuni. 

Psalmul 100 încheie o serie de psalmi invitând toți oamenii și în special poporul Israel, să se închine lui Dumnezeu, conștienți fiind că El îi iubește și se va îngriji de ei. Încheind o serie de psalmi în acest fel, Psalmul 100 creează un fel de buclă infinită. Ne invită să începem cu Psalmul 93 și să cântăm restul imnurilor de laudă, iar când ajungem la Psalmul 100, putem începe din nou. 

De-a lungul acestor imnuri, Dumnezeu Regele aduce salvare și bucurie unui popor care Îl așteaptă cu nevoile lor. Ei recunosc această binecuvântare cu singura resursă pe care o au la dispoziție: cântarea lor colectivă. 

Psalmul 100 se încheie cu o privire spre viitor. Departe de a privi destinul generațiilor următoare ca unul sumbru sau lipsit de speranță, acest psalm presupune că un Dumnezeu etern va avea întotdeauna grijă de generațiile viitoare. Invitația la laudă se extinde către toți oamenii. Nu este o distragere de la detaliile vieții cotidiene, ci un mod de a ne ajuta să înțelegem ce pot însemna aceste detalii când le așezăm în mâna Creatorului nostru. 

Astăzi, merită să redescoperim această perspectivă fiindcă ne oferă libertatea de a găsi căi prin care să-i binecuvântăm pe descendenții noștri, în loc să le lăsăm în cârcă probleme și poveri. Speranța și bucuria psalmului ne invită să trăim într-un fel în care generațiile viitoare să-și amintească de noi cu drag. Citind sau cântând acest psalm chiar astăzi, putem avea încrederea că Dumnezeul în care s-a încrezut Israelul este încă demn de încredere. Și noi putem îmbrățișa speranța la care au aspirat ei.