SCOPUL LECȚIEI: să spunem în cel fel ilustrează insistența orbului afirmația Domnului lui Isus din Luca 18:1, să analizăm legătura pe care o face orbul între Isus și „Fiul lui David” și să formulăm o rugăciune prin care să cerem să devenim oameni perseverenți.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 18:35-43

VERSETUL DE AUR: Cei ce mergeau înainte îl certau să tacă, dar el țipa și mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” (Luca 18:39)

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Textul scriptural de astăzi ne duce în timpul ultimei călătorii a lui Isus spre Ierusalim, o călătorie care a început în Luca 9:51. În punctul în care ne aflăm în lecția de astăzi din Evanghelia lui Luca, ne apropiem de sfârșitul călătoriei. Luca 18:35–43, textul de astăzi, ne descrie a patra și ultima minune din ceea ce am putea numi „partea călătoriei din Luca” (compară cu celelalte trei în Luca 13:10–17; 14:1–6; 17:11–19). Chiar înainte de începerea textului de astăzi, Isus îi avertizase din nou pe ucenici că El, Fiul Omului, urma să moară și să învieze a treia zi (Luca 18:31–34; compară cu referințele directe și aluziile la moartea lui Isus în Luca 5:35; 9:22, 44–45; 12:49–50; 13:32–33; 17:25). Citind numeroasele evenimente și învățături din pasajul din Luca 9:51-18:35, ne putem face impresia că Isus nu se grăbea. 

Alții care nu se grăbeau – de data aceasta nu din alegere, ci din necesitate – erau cei care sufereau de infirmități fizice, în special cei orbi. Orbirea era o afecțiune des întâlnită în lumea antică, iar Biblia folosește de zeci de ori diferite forme ale cuvântului orb. Având la dispoziție cunoștințele științifice actuale, știm că în vremea lui Isus nu exista un leac sigur pentru orbire și nici o înțelegere clară a cauzelor acestei infirmități.

Mintea omului din antichitate, însă, nu ezita să creadă într-o anumită cauză a orbirii: mulți considerau că este un blestem de la Dumnezeu pentru un anumit tip de comportament păcătos. Se credea că păcatele părinților afectau copiii, făcându-i să se nască orbi (compară cu Ioan 9:1–2). Însă, indiferent care ar fi fost cauza, orbirea era o infirmitate care punea multe opreliști din punct de vedere economic și social. Bărbații orbi nu puteau sluji ca preoți (Levitic 21:16–18) și aveau puține oportunități de angajare. Erau nevoiți să recurgă la cerșit sau depindeau de sprijinul familiei pentru a supraviețui. 

Paralelele textului de astăzi din Luca 18:35–43 se regăsesc și în Matei 20:29–34 și Marcu 10:46–52. Un fapt interesant cu privire la aceste relatări paralele este că, deși Evanghelia lui Marcu este cea mai scurtă dintre cele trei, versiunea acestui eveniment în Marcu este cea mai lungă dintre toate!

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Conștientizare (Luca 18:35-38)

• Timpul și locul (v. 35)
• Oameni și norod (v. 36-38)

2. Reacții (Luca 18:39-41)

• Ceartă și insistență (v. 39)
• Apropiere și întrebări (v. 40-41)

3. Rezolvare (Luca 18:42-43)

• Rezultatul credinței (v. 42)
• Rezultatul minunii (v. 43)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Când ai strigat ultima dată în rugăciune către Domnul nostru Isus Cristos, cerându-I îndurare?
2. În ce fel de situații, găsești că îți vine greu să-I ceri ajutorul lui Dumnezeu?
3. Ce motive ai să-L lauzi astăzi pe Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE

Textul lecției de astăzi ne ilustrează ceea ce spunea Domnul nostru Isus Cristos despre insistență la începutul capitolului 18 din Luca. Orbul știa că Isus este unica sa speranță de a fi vindecat. Nici nu auzea strigătele celor care-l certau, spunându-i să tacă – dimpotrivă! Nu a renunțat. Asemenea văduvei insistente din Luca 18:1-8, orbul a continuat să-I ceară ajutor Domnului. Formula „credință + perseverență” a fost și rămâne la fel de puternică și astăzi.

Încurajarea Domnului nostru Isus Cristos către perseverență rămâne neclintită, așa cum a fost în urmă cu peste 2,000 de ani. De-a lungul istoriei, sute și mii de tați și mame au perseverat și s-au rugat mai departe pentru copiii lor, chiar dacă nu se bucurau de susținerea celor din jur. Și-au pus credința într-un Dumnezeu plin de har și au crezut mai departe că El le va aduce înapoi copiii căzuți de pe cale. Dumnezeu le-a răspuns perseverenței, vindecând relații. Rugăciunea este, așadar, o modalitate prin care să ne demonstrăm perseverența neclintită. Cunoști și alte modalități?

SCOPUL LECȚIEI: să-i numim pe toți cei care au venit să-L vadă pe pruncul Isus, să trasăm pe o hartă drumul și distanța parcurse de la Nazaret la Betleem și să ne formulăm o modalitate prin care fiecare „vom merge la Betleem” (din punct de vedere spiritual) în această sărbătoare a Crăciunului. 

TEXTUL LECȚIEI: Luca 2:1-16

VERSETUL DE AUR: „După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alții: „Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul.” (Luca 2:15)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Textul lecției de astăzi face parte dintr-o poveste mult mai amplă din Luca 1–2, care ne oferă detalii despre concepția și nașterea Domnului nostru Isus Cristos. Luca împletește această poveste cu relatarea sa despre concepția și nașterea lui Ioan Botezătorul. Ambele nașteri au fost anunțate de un înger, s-au înfăptuit prin puterea miraculoasă a lui Dumnezeu și au fost însoțite de minuni pe care le-a făcut Dumnezeu. 

Luca a juxtapus relatările despre cele două nașteri din două motive. În primul rând, Ioan Botezătorul a fost o figură importantă în Iudeea secolului întâi. Ucenicii săi au călătorit chiar până la Efes, în Asia Mică (Faptele Apostolilor 19:1–3). În al doilea rând, Evanghelia lui Luca demonstrează legătura dintre lucrările lui Ioan și Isus. Ioan a fost un mesager care pregătea oamenii pentru venirea lui Mesia (vezi Isaia 40:3–5, citat în Luca 3:4–6). Domnul nostru Isus Cristos a fost acest Mesia promis, lucru confirmat de Simeon (Luca 2:25–32). Prin povestirea nașterilor lui Ioan și Isus, Luca subliniază felul în care aceste evenimente au făcut parte din același plan glorios al lui Dumnezeu.

În secolele dinaintea nașterii lui Isus, Imperiul Roman a cucerit teritorii din jurul Mării Mediterane. Până în anul 63 î.Cr., Roma a cucerit orașul Ierusalim și teritoriul înconjurător, deși romanilor le-a luat câțiva ani să-și consolideze controlul. Cezar Augustus a devenit împărat în anul 27 î.Cr. Din cauza numeroaselor sale proiecte de construcții, a fost nevoit să-și taxeze poporul din greu. Cei care nu se supuneau autorității romane puteau fi amendați, biciuiți, exilați sau executați. 

Dominația romană reprezenta mai mult decât o povară politică și economică pentru poporul evreu. Era, de asemenea, o problemă religioasă: atâta timp cât stăpânea Roma, Dumnezeu nu era la putere(sau, cel puțin, așa părea). Realitatea ocupației romane era o reamintire constantă a faptului că, vreme de generații, Dumnezeu îi lăsase pe israeliți în statutul de exil – fie el și un „exil” în limitele propriilor granițe. Credincioșii se uitau la promisiunile Scripturii în căutarea speranței. Dumnezeu promisese un mare Fiu al lui David care să domnească peste poporul Său (2 Samuel 7:12–16) și refacere dincolo de exil (Isaia 51:11). Într-o zi, puterile păgâne urmau să fie distruse, iar Dumnezeu urma să domnească ca suveran peste toate națiunile (Daniel 7:1–14). În secolul întâi d.Cr., trecuseră sute de ani de când Dumnezeu făcuse aceste promisiuni. Dar credincioșii priveau dincolo de greșelile strămoșilor lor și își păstrau încrederea în promisiunea lui Dumnezeu că Își va recupera lumea. 

Ideile acestea se intersectează cu povestea lui Luca despre nașterea lui Isus. Puterea Romei este portretizată prin capacitatea sa de a impozita. În descrierea sărăciei familiei lui Isus, prindem o frântură din oprimarea exercitată de Roma asupra Israelului. Promisiunea lui Dumnezeu iese în evidență atunci când auzim din nou despre David, al cărui Fiu promis va domni peste toate.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. În vremea aceea (Luca 2:1-7)

• Porunca de la Roma (v. 1-3)
• Călătoria unei familii (v. 4-5)
• Nașterea unui copil (v. 6-7)

2. În câmp (Luca 2:8-16)

• Vești îngerești (v. 8-12)
• Oastea cerească (v. 13-14)
• Reacția păstorilor (v. 15-16)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ar trebui să discearnă creștinul dacă să coopereze sau nu cu dispozițiile venite din partea guvernului? Cunoști versete care să ne călăuzească în acest sens?
2. L-ai văzut pe Dumnezeu lucrând în circumstanțe surprinzătoare? Povestește-ne.
3. Ce pași putem face pentru a deveni vestitori ai păcii lui Dumnezeu în lume?
4. Cum te-a ajutat lecția de astăzi să vezi povestea Crăciunului dintr-o perspectivă diferită?

APLICAȚII PRACTICE:

Circumstanțele din jurul nașterii Domnului nostru Isus Cristos răstoarnă orice așteptare lumească cu privire la valori și la importanță. Printre primii oameni care au primit vestea nașterii Sale nu s-au aflat nici elitele și nici cei puternici, chiar dacă și ei au primit vestea (vezi Matei 2:1-12).

Vestea cea bună au primit-o mai întâi niște păstori de rând. Viața lor s-a schimbat pentru totdeauna în acel moment. Călătoria lor spre Betleem a dus la răspândirea mesajului Evangheliei. În seara aceea, au plecat de la Maria, Iosif și pruncul Isus și s-au dus mai departe, pregătiți să spună tuturor vestea cea bună pe care o primiseră (Luca 2:17-18). Cum va fi propria ta „călătorie la Betleem?” Cum vei primi și cum vei proclama vestea cea bună a Domnului nostru Isus Cristos?

SCOPUL LECȚIEI: să relatăm pe scurt prorocia lui Zaharia, să explicăm în ce fel ar fi putut fi înțeleasă greșit această prorocie în secolul întâi și să identificăm în cel fel de „pustie” a pregătirii ne aflăm și ocazii care ni se deschid pentru a crește spiritual.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 1: 67-80

VERSETUL DE AUR: „Și tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui.” (Luca 1:76-77)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Evanghelia după Luca a fost scrisă în jurul anului 60 d.Cr. de Luca, medicul și tovarășul de călătorie al apostolului Pavel (Coloseni 4:14). Probabil a fost scrisă în perioada când Pavel a fost întemnițat la Cezareea (Faptele Apostolilor 23–24). Luca nu a fost martor ocular la evenimentele din viața Domnului nostru Isus Cristos. Cu toate acestea, Luca a fost meticulos în cercetările sale (Luca 1:1–3). Rezultatul este o minunată a treia Evanghelie a Noului Testament, scrisă astfel încât cititorul să fie convins de certitudinea conținutului cărții. Una dintre persoanele pe care Luca ar fi putut să le intervieveze era Maria, mama lui Isus, care ar fi avut cunoștințe personale despre multe dintre evenimentele nașterii lui Ioan și, bineînțeles, ale lui Isus. 

Evanghelia lui Luca începe făcându-ne cunoștință cu un preot pe nume Zaharia și cu soția sa, Elisabeta. Cuplul era considerat „drept înaintea lui Dumnezeu” și „fără vină” în ceea ce privește ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (Luca 1:6). La momentul introducerii acestui cuplu în Evanghelie, ei nu aveau copii din pricina vârstei și a faptului că Elisabeta era stearpă (1:7). 

Faptul că Zaharia slujea ca preot în ceata lui Abia (Luca 1:5) este mai semnificativ decât ar părea la prima vedere. Conform istoricului evreu din secolul I, Flavius Iosefus, preoția acelui timp era organizată în 24 de cete. Aceasta corespunde organizării menționate în 1 Cronici 24:1–19. Fiecare ceată slujea în templu pentru aproximativ două săptămâni neconsecutive în fiecare an. Preoții desemnați îndeplineau sarcinile necesare pentru templu, printre care se numărau acceptarea și oferirea sacrificiilor, arderea tămâii și conducerea rugăciunilor (1 Cronici 6:48–49; compară cu 23:28–32). 

În timpul slujirii lui Zaharia, un înger al Domnului pe nume Gabriel a venit la el și i-a spus că va avea un fiu (Luca 1:8–19). Reacția lui Zaharia a fost să se îndoiască de cele auzite, punându-și întrebări despre validitatea profeției îngerului (1:18). Îngerul a proclamat că din cauza îndoielilor lui Zaharia, acesta nu va putea vorbi până când se vor împlini profețiile privind nașterea fiului(1:19–20). 

Textul scriptural din lecția de astăzi include un cânt de laudă cunoscut sub numele de Benedictus. Sursa acestui titlu este primul cuvânt din Luca 1:68 în traducerea latină a Bibliei cunoscută sub numele de Vulgata, care datează din secolul al IV-lea d.Cr. Poate că îl cunoașteți mai bine sub numele de Cântecul lui Zaharia.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Prolog (Luca 1:67)
2. Sărbătorirea lui Dumnezeu (Luca 1:68-75)

• Pentru promisiunile ținute (v. 68-70)
• Pentru efectele clare (v. .71-75)

3. Numirea lui Ioan (Luca 1:76-78a)

• Chemarea lui (v. 76)
• Sarcina lui (v. 77-78a)

4. Prezicerea rezultatelor (Luca 1:78b-79)
5. Epilog (Luca 1:80)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce anume separă învățăturile biblice despre dușmani de orice altă scriere din lume despre acest subiect?
2. Poți spune că Îi slujești lui Dumnezeu fără frică, în sfințenie și neprihănire? Dacă nu ți se aplică în totalitate această descriere, ce pași poți face chiar în această săptămână pentru a rectifica situația?
3. În ce fel se aseamănă chemarea noastră cu chemarea lui Ioan (exemplu: Matei 28:16-20)?
4. În ce fel poate reprezenta „pustiul” pentru noi un context al pregătirii?

APLICAȚII PRACTICE:

Rămas fără grai vreme de nouă luni de zile, Zaharia a sărbătorit nașterea lui Ioan printr-o cântare impresionantă și memorabilă. Folosind rând după rând din prorocii din vechime, Zaharia le-a comunicat clar tuturor celor care ascultau cântarea că venise vremea împlinirii.

Noi suntem beneficiarii acelor promisiuni și a împlinirii lor. Avem la dispoziție Sfintele Scripturi, astfel că putem ști cu certitudine adevărul tuturor învățăturilor primite (Luca 1:4). Știind aceste lucruri, ne bucurăm de binecuvântarea de a experimenta mântuirea, îndurarea, cunoașterea și lumina pe care ne-o aduce Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos. Ca urmare a acestui fapt, se cade să ne exprimăm bucuria și recunoștința cu cel puțin aceeași pasiune ca Zaharia. 

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă intenția lui David și reacția lui Dumnezeu, să explicăm deosebirile de semnificație ale cuvântului casă din acest pasaj și că scriem o rugăciune prin care ne exprimăm supunerea față de Dumnezeu, chiar și atunci când planurile Sale nu se aseamănă cu cele omenești.

TEXTUL LECȚIEI: 2 Samuel 7:4-17

VERSETUL DE AUR: „Ci casa ta și împărăția ta vor dăinui veșnic înaintea Mea și scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Samuel 7:16)

CONTEXTUL LECȚIEI:

David a ajuns să fie rege peste un Israel unit. Acest lucru s-a întâmplat aproximativ în anul 1000 î.Cr. (2 Samuel 5–6). După un război civil îndelungat (3:1–2) și după cucerirea iebusiților și a orașului lor Ierusalim (5:6–7), el a făcut din acest oraș capitala regatului reunificat al Israelului (5:8–12). A urmat victoria împotriva filistenilor (5:17–25). După aceea, David a adus chivotul legământului în Ierusalim (cunoscut și ca „orașul lui David” [6:16]) și l-a așezat într-un cort (6:17). Această mișcare a consolidat Ierusalimul ca capitală politică și religioasă a regatului. 

După sosirea chivotului la Ierusalim, David s-a confruntat cu ceea ce el considera a fi o mare discrepanță. Deși el locuia într-un palat grandios (2 Samuel 5:11; 7:2), chivotul legământului nu se bucura de o locuință permanentă (7:6–7). Tulburat de această stare de lucruri, David a decis să construiască o casă pentru Dumnezeu. David i-a comunicat planul său profetului Natan, care inițial l-a încurajat și a încuviințat ca regele să continue (7:1–3). Se pare că nici unul, nici altul nu a cerut aprobarea lui Dumnezeu, iar ceea ce urmează în capitolul 7 a fost reacția lui Dumnezeu la plan (1 Cronici 17:3–15 reprezintă o relatare paralelă a evenimentelor).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Lecții de istorie (2 Samuel 7:4-9a)

• Trecutul Israelului (v. 4-7)
• Trecutul lui David (v. 8-9a)

2. Planuri de viitor (2 Samuel 7:9b-17)

• David și Israel (v. 9b-11a)
• Solomon și Cristos (v. 11b-17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt întrebările la care trebuie să găsească răspuns o adunare, atunci când caută discernământ în administrarea potrivită a casei de închinare?
2. Ce speranțe ai pentru propria ta familie, atunci când zilele tale se vor împlini?
3. Imaginează-ți că ești David și că ai posibilitate să afli cum își va împlini Dumnezeu promisiunea în viitor. Ce fel de gânduri și emoții te încearcă?

APLICAȚII PRACTICE:

Atunci când a decis să-I clădească o casă (un templu) lui Dumnezeu, David a avut intenții bune. Însă proiectul său avea să rămână în seama fiului său, Solomon. Dacă putem vorbi aici despre o greșeală a lui David, aceea a fost că nu s-a consultat cu Domnul înainte să ia o hotărâre. S-ar putea ca și noi să avem idei bune, dar Dumnezeu să considere că nu este timpul potrivit sau că nu avem oamenii potriviți în jurul nostru. Cât de des ți se întâmplă să nu te sfătuiești cu Dumnezeu înainte de a-ți lansa proiectele?

Regele David s-a văzut nevoit să lase în cârca lui Solomon clădirea casei lui Dumnezeu. Dar planurile lui Dumnezeu erau mult mai mărețe și depășeau mult ideea construirii și a întreținerii unui templu neînsuflețit. În Domnul nostru Isus Cristos, însă, toți facem parte din templul sfânt și veșnic al lui Dumnezeu. Iar într-o bună zi, vom ajunge acasă la Domnul, unde ne vom bucura de Împărăția veșnică într-un fel la care David nici nu putea visa în vremea sa. În această clădire eternă, făurită de mâinile lui Dumnezeu, stăpânește pe veșnicie Cristos, urmașul lui David.

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm strămoșii Domnului nostru Isus Cristos, să explicăm importanța arborelui Său genealogic și să facem schița un „arbore genealogic” spiritual.

TEXTUL LECȚIEI: Rut 4:9-17, Luca 3:23-32

VERSETUL DE AUR: „Vecinele i-au pus nume, zicând: „Un fiu s-a născut Naomei!” Și l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.” (Rut 4:17)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Aproape nimic nu se poate spune cu claritate despre data sau despre autorul cărții Rut. Însă lipsa aceasta de informații nu ar trebui să ne împiedice să înțelegem cartea sau textul pe care îl studiem astăzi (Rut 4:9-17). Evenimentele prezentate în cartea Rut au avut loc în perioada Judecătorilor Israelului (1389-1050 î.Cr.; Rut 1:1). A fost o perioadă din istoria Israelului în care poporul a greșit în repetate rânduri și nu a ținut legământul făcut cu Domnul (Judecători 2:10-13; 3:7, 12; 4:1, etc.). Spre deosebire de relatările descurajatoare pe care le găsim în cartea Judecători, Rut ne prezintă povestea câtorva oameni care au ales să trăiască în supunere față de Dumnezeu.

Cartea Rut culminează cu o genealogie a lui David (Rut 4:18-22). În literatură, putem găsi genealogii care datează din Orientul Apropiat antic. Multe exemple de acest fel ne vorbesc despre linia genealogică a regilor, iar scopul acestora era să dea legitimitate stăpânirii unui monarh. Această funcție a genealogiei ne duce cu gândul la un motiv pentru care poate a fost scrisă cartea Rut: să arate providența lui Dumnezeu la lucru în linia strămoșilor regelui David, atât în timpul domniei lui cât și la scurtă vreme după încheierea sa și chiar după împărțirea Israelului în două. Legătura dintre genealogia lui Isus și cea a lui David, prezentată clar de Luca (vezi Luca 3:23-38), a răspuns la o întrebare importantă: Ce drept avea Isus să pretindă a fi regele care avea să împlinească promisiunea făcută de Dumnezeu lui David? Cum era posibil ca Isus să fie Mesia? 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Familia lui Naomi (Rut 4:9-17)

• Boaz trece la fapte (v. 9-10)
• Oamenii binecuvântează (v. 11-12)
• Domnul binecuvântează (v. 13-17)

2. Familia lui Isus (Luca 3:23, 31b-32)

• Strămoșii apropiați (v. 23)
• Strămoșii îndepărtați (v. 31b-32)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt felurile în care credincioșii pot să-și onoreze morții într-un mod potrivit?
2. Ce fel de responsabilități au astăzi martorii față de noii căsătoriți? Cât de mult ar trebui să se mențină aceste responsabilități?
3. În ce fel te-a ajutat retrospectiva să discerni binecuvântările din viața ta?
4. Ce influență are arborele tău genealogic asupra vieții tale ca adult? Este o influență pe care o sărbătorești sau care are nevoie de răscumpărare? Ce încurajare poți lua din linia genealogică a Domnului nostru Isus Cristos?

APLICAȚII PRACTICE:

Povestea lui Boaz, a lui Rut și a lui Naomi ar trebui să fie o mare încurajare pentru noi. Fiecare personaj a ales să-L urmeze cu credincioșie pe Dumnezeu, după cum s-a văzut din faptele lor. Ca răsplată pentru lucrările lor de credință și ca urmare a credincioșiei lui Dumnezeu față de familia lor, toți trei au primit binecuvântări. Mai întâi, comunitatea a avut o reacție pozitivă la caracterul impecabil al familiei. Nu era un lucru de care puteau fi siguri, mai ales cu privire la Rut, care era o străină. În al doilea rând și chiar mai important, vedem cum Dumnezeu a ales să binecuvânteze faptele de credință ale acestei familii cu un fiu. Cu adevărat, Domnul a prefăcut tânguirile lor în veselie (Psalmul 30:11)!

Binecuvântările au continuat dincolo de ceea ce au trăit Boaz, Rut și Naomi în viața lor personală. Israel a fost binecuvântat prin David, viitorul rege, iar mai târziu în viitor, prin Domnul nostru Isus Cristos, Împăratul cel promis. Familia aceasta nu avea cum să prevadă cum se va răsfrânge credincioșia lor peste generații și ce binecuvântare aveau să fie propriile lor binecuvântări pentru lume. Astăzi, suntem binecuvântați să vedem cum poate lucra Dumnezeu prin noi și pentru noi, atunci când alegem să-L urmăm. Însă cea mai mare binecuvântare, evident, este că putem trăi în Împărăția lui Dumnezeu, mulțumită jertfei Împăratului nostru.

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm ceea ce știe Dumnezeu, în baza textului din Psalmi 139:1-12, să explicăm reprezentările luminii și a întunericului și privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu din acest psalm și să ne creăm un memento care să ne reamintească în fiecare seară despre ocrotirea lui Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 139:1-12

VERSETUL DE AUR: „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști” (Psalmul 139:1).

CONTEXTUL LECȚIEI:

Deși un manuscris antic atribuie Psalmul 139 unui bărbat pe nume Zaharia (nu prorocul) undeva în perioada 700-600 î.Cr., majoritatea cercetătorilor acceptă faptul că în mod tradițional, David este considerat autorul acestui psalm. Conform Scripturii, David era un om care căuta inima lui Dumnezeu (1 Samuel 13:14), exemplificat prin demonstrația sa de credință atunci când l-a înfruntat pe Goliat (17:47). Era un om integru care a ales să aibă încredere în Dumnezeu atunci când i s-a oferit ocazia de a-l ucide pe Saul într-o peșteră (24:8–10). Chiar și după ce și-a învins dușmanii și după ce a primit promisiunea că regatul său va fi rămâne întotdeauna în picioare, David și-a păstrat smerenia (2 Samuel 7:18). 

La citirea acestui psalm, întâmpinăm câteva dificultăți. În primul rând, nu se face nicio referire la o anumită scenă istorică. Acest lucru înseamnă că nu putem determina un context istoric specific, fie el și în viața lui David. Contextul este de mare ajutor în interpretare, așa că întrebările prezentate mai jos reflectă într-o oarecare măsură problema contextului în care a fost scris acest psalm. În al doilea rând, o examinare amănunțită a Psalmului 139 ne dezvăluie complexități în structura sa care complică o interpretare directă a intenției lui David.

Pentru a analiza conținutul psalmului, unii cercetători au propus împărțirea acestuia în secțiuni de laudă (vv. 1–18) și plângere (vv. 19–24), în baza expresiilor inițiale de recunoștință urmate de suferință. Acestea pot fi ulterior împărțite în patru strofe ale versetelor 1–6, 7–12, 13–18 și 19–24. Totodată, aceste probleme împiedică încadrarea acestui psalm în categoriile convenționale de psalmi – categorii care, când sunt clare, pot ajuta și ele la înțelegerea textelor antice. 

Nu în ultimul rând, textul presupune că David era înconjurat de adversari răuvoitori care i se împotriveau lui și lui Dumnezeu. Oamenii aceștia nutreau animozitate față de Dumnezeu, luau numele Lui în van și vorbeau rele împotriva Lui (Psalmul 139:19–22). Mai mult, David îl implora pe Dumnezeu să-i cerceteze ființa interioară și să-l călăuzească spre viața veșnică (139:23–24). Dar legătura între versetele pe care le vom studia astăzi (139:1–12) și acești împotrivitori este neclară și de asemenea este neclar când începe plângerea sau protestul.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Cunoașterea tainică (Psalmul 139:1-6)

• Conștientizare deplină (v. 1)
• Percepție deplină (v. 2-3)
• Înțelegere deplină (v. 4-6)

2. Prezența inevitabilă (Psalmul 139:7-12)

• În spațiu (v. 7-10)
• În întuneric (v. 11-12)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum te simți știind că Dumnezeu te cunoaște? 
2. Ce alte versete ne indică faptul că rugăciunea este un dar pentru noi și nu o nevoie a lui Dumnezeu?
3. Cum ai sfătui un om care vrea să-și pună încrederea în Dumnezeu, dar este împiedicat de faptul că Dumnezeu nu intervine întotdeauna pentru a preveni evenimente negative?
4. În ce fel te ajută să știi că Isus a fost revelat ca fiind lumina lumii, lucru pe care lumea nu-l poate înțelege (Ioan 1:5, 9-10)?

APLICAȚII PRACTICE:

Vastitatea informațiilor din lume și multitudinea de locuri încă neexplorate pot fi incitante și înfricoșătoare în același timp; înțelepciunea și prezența atotcuprinzătoare ale lui Dumnezeu le oferă mângâiere credincioșilor în orice caz. Chiar dacă omenirea ar călători într-o zi spre Marte, omniprezența lui Dumnezeu înseamnă că El este deja acolo. Pentru cei care au încredere în El, omnisciența și omniprezența lui Dumnezeu le oferă sentimentul siguranței și al mântuirii. Este important să recunoaștem faptul că Dumnezeu nu a creat universul doar pentru a-l lăsa de capul lui. El este mai degrabă, activ implicat și prezent în fiecare aspect al creației. Nu poate exista niciodată prea mult de știut pentru Dumnezeul infinit. 

David și-a recunoscut incapacitatea de a înțelege toate lucrurile, ceea ce subliniază că omnisciența lui Dumnezeu este imposibil de pătruns. Și nu știm sigur dacă, în scrierea acestui poem, David a fost liniștit sau tulburat de cunoștința completă și de prezența neîntreruptă a lui Dumnezeu. Dar știm că în alte cazuri, David și-a găsit mângâierea în aceste atribute ale lui Dumnezeu. 

La fel ca David, s-ar putea să ne regăsim și noi într-o situație în care cunoștința și prezența lui Dumnezeu să de dea o senzație de neliniște. Sau am putea să îmbrățișăm fără rezerve aceste atribute ca o mângâiere pentru circumstanțele noastre actuale. Oricare ar fi cazul, putem să ne străduim să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și să-L lăudăm, să aducem înaintea Lui confuzia și temerile noastre și să-I cerem ajutorul împotriva tuturor relelor cu care ne confruntăm.

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm motivele psalmistului pentru lauda plină de recunoștință, să spunem de ce este potrivit ca întreaga creație să dea mulțumire și să ne creăm un plan de a recunoaște și de a fructifica mai bine ocaziile în care să ne exprimăm recunoștința.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 100

VERSETUL DE AUR: „Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L și binecuvântați-I Numele!” (Psalmul 100:4)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Psalmul 100 este familiar multor creștini din biserica anglicană datorită imnului Old Hundredth, compus în anul 1551 de Louis Bourgeois. Nota introductivă a Psalmului 100 afirmă ceva evident. Psalmul este despre laudă, sau mai bine zis, mulțumire. Oricine cântă acest psalm ar trebui să vină la Dumnezeu cu profundă recunoștință. 

Cartea Psalmilor este de fapt o colecție de cinci cărți sau secțiuni. Cele mai multe traduceri ale Bibliei marchează această împărțire a cărților (folosind adesea numere romane) la începuturile Psalmilor 1; 42; 73; 90; și 107. Împreună, aceste cinci cărți conțin 150 de poeme. 

Psalmul 100, textul lecției de astăzi, se găsește în a patra dintre cele cinci cărți. Mulți cercetători consideră că această secțiune a Psalmilor (adică Psalmii 90–106) reprezintă răspunsul la problema prezentată în primele trei cărți: stabilirea dinastiei davidice (Psalmul 2); înflorirea acestei dinastii (Psalmul 72); și eșecul acestei dinastii (Psalmul 89). În Cartea a IV-a a Psalmilor se accentuează pur și simplu faptul că Dumnezeu domnește! 

Pe tot parcursul psalmului, verbele care sunt la plural îi invită pe toți cei care îl aud să se adune în lauda adusă lui Dumnezeu. Cântăreții inițiali trebuiau să-și exprime aprecierea pentru lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul lor în locația centrală, templul din Ierusalim (comparați cu 2 Cronici 5:2, 12–13). Motivul recunoștinței apare în Psalmii 93–99, care ar trebui citiți împreună cu Psalmul 100. Deoarece este atât de scurt, pare puțin probabil ca psalmul să fie de sine stătător. El reprezintă mai degrabă încheierea unei serii de psalmi care tratează celebrarea plină de bucurie a Israelului a domniei binevoitoare a lui Dumnezeu. O mare parte a psalmului are paralele cât se poate de precise în Psalmii 95, 96 și 98.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Invitație la închinare (Psalmul 100:1-2)

• Deschisă tuturor (v. 1)
• Cu bucurie (v. 2)
• Invitați să știm (Psalmul 100:3-5)
• Cine este Dumnezeu (v. 3a-b)
• Cine suntem noi (v. 3c)
• De ce să-L lăudăm (v. 4-5)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În ce situații simți îndemnul de a „striga de bucurie către Domnul”?
2. În ce fel te liniștește faptul că Dumnezeu Și-a făcut propriul popor și că nu noi suntem cei care ne-am format ca popor al Lui?
3. În ce fel poți observa credincioșia lui Dumnezeu în istoria familiei tale?

APLICAȚII PRACTICE:

În centrul Psalmului 100 se află o invitație adresată celor care îl cântă să afle bunătatea lui Dumnezeu. Această bunătate se manifestă în loialitatea neîncetată a lui Dumnezeu față de Israel și în lucrările Sale repetate de a-i ajuta și vindeca pe ei și pe alte națiuni. 

Psalmul 100 încheie o serie de psalmi invitând toți oamenii și în special poporul Israel, să se închine lui Dumnezeu, conștienți fiind că El îi iubește și se va îngriji de ei. Încheind o serie de psalmi în acest fel, Psalmul 100 creează un fel de buclă infinită. Ne invită să începem cu Psalmul 93 și să cântăm restul imnurilor de laudă, iar când ajungem la Psalmul 100, putem începe din nou. 

De-a lungul acestor imnuri, Dumnezeu Regele aduce salvare și bucurie unui popor care Îl așteaptă cu nevoile lor. Ei recunosc această binecuvântare cu singura resursă pe care o au la dispoziție: cântarea lor colectivă. 

Psalmul 100 se încheie cu o privire spre viitor. Departe de a privi destinul generațiilor următoare ca unul sumbru sau lipsit de speranță, acest psalm presupune că un Dumnezeu etern va avea întotdeauna grijă de generațiile viitoare. Invitația la laudă se extinde către toți oamenii. Nu este o distragere de la detaliile vieții cotidiene, ci un mod de a ne ajuta să înțelegem ce pot însemna aceste detalii când le așezăm în mâna Creatorului nostru. 

Astăzi, merită să redescoperim această perspectivă fiindcă ne oferă libertatea de a găsi căi prin care să-i binecuvântăm pe descendenții noștri, în loc să le lăsăm în cârcă probleme și poveri. Speranța și bucuria psalmului ne invită să trăim într-un fel în care generațiile viitoare să-și amintească de noi cu drag. Citind sau cântând acest psalm chiar astăzi, putem avea încrederea că Dumnezeul în care s-a încrezut Israelul este încă demn de încredere. Și noi putem îmbrățișa speranța la care au aspirat ei.

SCOPUL LECȚIEI: să spunem pe scurt de ce trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu, în baza textului Psalmilor 146 și 150, să oferim exemple scripturale ale ocrotirii dumnezeiești descrise în acești psalmi și să căutăm un exemplu al grijii lui Dumnezeu în viața noastră, pentru care să scriem o scurtă rugăciune de mulțumire. 

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 146

VERSETUL DE AUR: „Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi.” (Psalmul 146:2)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cartea Psalmilor se încheie cu cinci psalmi de laudă (Psalmii 146–150). Fiecare dintre acești psalmi începe cu îndemnul de a lăuda pe Domnul, ceea ce sugerează că există legături comune între ei (vezi Psalmii 146:1; 150:1, mai jos). Unii au sugerat că declarația inițială, „Lăudați pe Domnul” (Psalmul 146:1, mai jos), este de fapt titlul scrierii. Atât autorul, cât și data compoziției sunt necunoscute. 

Psalmul 146 și Psalmul 150 sunt capetele de carte ale acestui ultim grup. În același timp, acești doi psalmi au elemente distinctive. Psalmul 146 îndeamnă cititorul să se bazeze exclusiv pe Dumnezeu și Îl laudă pentru a ilustra că Dumnezeu este demn de încredere și minunat. Pe de altă parte, Psalmul 150 reprezintă un apel cât se poate simplu la a-L lăuda pe Dumnezeu. În amândoi psalmii, însă, psalmistul reiterează nevoia de a reflecta la faptele mărețe ale lui Dumnezeu și de a arăta recunoștință pentru ele.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Laudă (Psalmul 146:1-2)
2. Domnul (v. 1)
3. Îndemn (v. 2)
4. Încredere (Psalmul 146:3-10)
5. Îndreptată greșit spre stăpânitori pământești (v. 3-4)
6. Îndreptată desăvârșit spre Dumnezeu (v. 5-10)
7. Îndemn (Psalmul 150:1-6)
8. Unde (v. 1)
9. De ce (v. 2)
10. Cum (v. 3-5)
11. Cine (v. 6)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt beneficiile pe care le poți obține lăudându-L toată viața ta pe Dumnezeu, chiar dacă nu știi ce se va întâmpla?
2. Care aspecte ale creației îți inspiră încredere cu privire la credincioșia lui Dumnezeu?
3. Care crezi că este responsabilitatea credincioșilor față de oameni precum cei menționați în Psalmul 146:7-9?

APLICAȚII PRACTICE:

Aceia dintre noi care ne-am bucurat de un tată pământesc, probabil că l-am și lăudat în sinea noastră. Am văzut tot ceea ce a făcut pentru noi și felul în care ne-a purtat de grijă, lucru pentru care l-am admirat. 
Se întâmplă deseori, însă, să nu reușim să-L lăudăm la fel și pe Tatăl nostru ceresc. Primim binecuvântările Sale ca și când le-am merita, ca și când ne-ar fi date de natură și nu de un Dumnezeu iubitor. Ne lăudăm cu ceea ce au făcut alți oameni pentru noi, dar nu împărtășim altora toate felurile în care Și-a arătat Dumnezeu îndurarea față de noi. Dimpotrivă, avem tendința să murmurăm și să ne plângem de dificultățile vieții. Psalmii 146 și 150 ne îndeamnă să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru toate faptele bune pe care le-a făcut El și pe care continuă să le facă pentru noi. Atunci când ne adunăm împreună să-L lăudăm pe Tatăl nostru ceresc, nu doar respectăm îndemnurile Scripturii, ci ne și apropiem tot mai mult de Dumnezeu și de alți credincioși. În plus, atunci când ne reamintim despre toate binecuvântările lui Dumnezeu în viața noastră și medităm la ele, ne creștem recunoștința față de El, dar și imunitatea față de nemulțumire. Ajungem să apreciem mai mult binecuvântările lui Dumnezeu și să ne găsim bucuria în viață, chiar și atunci (sau mai ales atunci) când trecem prin circumstanțe dificile.

SCOPUL LECȚIEI: să găsim repetițiile poetice din Psalmul 23 și să le aflăm semnificația, să comparăm descrierea pe care o face psalmistul despre Păstor cu descrierile pe care ni le oferă Noul Testament despre lucrarea Domnului nostru Isus Cristos și să selectăm din Psalmul 23 cea mai utilă încurajare care să ne slujească drept reamintire personală pentru sărbătorile care ne stau în față

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 23 

VERSETUL DE AUR: „Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.” (Psalmul 23:6)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Știm mai puțin decât am vrea despre locul și momentul în care a fost scrisă Cartea Psalmilor. Este evident că s-a acordat atenție aranjării celor 150 de psalmi; se remarcă frecvent faptul că psalmii sunt împărțiți în cinci „cărți”, primele patru încheindu-se cu „Amin”, ceea ce înseamnă „suntem de acord” sau „adevărat” (Psalmii 41:13; 72:18–20; 89:52; 106:48). 

În jumătate dintre psalmi este aparentă legătura acestora cu David. Numele său apare în nota introductivă a 73 de psalmi, în vreme ce despre alți doi psalmi ni se spune în Faptele Apostolilor 4:25 și Evrei 4:7 că el este autorul lor. Notele introductive sunt instrucțiuni sau atribuiri care apar la începutul multor psalmi. Notele introductive sunt considerate a fi parte din text, deși Biblia modernă nu le acordă un număr de verset, iar software-urile biblice le dau numărul de verset zero. 

Deși multe note introductive menționează unul sau mai multe nume, relația persoanei numite cu psalmul în discuție este adesea neclară. Textul de astăzi este un exemplu. Nota sa introductivă spune: „Un Psalm al lui David,” lucru care ne poate indica faptul că David a fost autorul, dar prepoziția ebraică tradusă ca „al lui” are și sensul de legătură sau de direcție. Acest lucru înseamnă că Psalmul 23 ar putea fi despre David sau că este dedicat lui. 

David apare pentru prima dată în Scriptură ca un păstor (1 Samuel 16:11). În timpul unui război cu filistenii, el a continuat să se îngrijească de turma tatălui său (17:15, 20). Poate părea o slujbă neprimejdioasă, în spatele liniei de luptă, însă în rolul său de păstor, David a luptat atât cu lei cât și cu urși (17:34–37). 

Este relevant să menționăm totodată că „păstorirea” este o metaforă des folosită în Orientul Apropiat antic, în special pentru regii care protejează și oferă supușilor lor. Este un detaliu care ne ajută mult să înțelegem descrierile lui David. Introducerea sa ca păstor în 1 Samuel îi ajută pe cititori să-l perceapă ca om care va deveni un rege bun. Este un aspect important, pentru că atunci când israeliții i-au cerut prima dată lui Samuel un rege, au încălcat dorințele lui Dumnezeu (1 Samuel 8). Dar Dumnezeu a răscumpărat cu toate acestea monarhia și a făcut un legământ veșnic cu David (2 Samuel 7). Prin urmare, orice lucru fie de la David, fie despre David, este important.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Dumnezeu păstorește (Psalmul 23:1-4)

• El se îngrijește (v. 1)
• El călăuzește (v. 2)
• El înviorează (v. 3)
• El ocrotește (v. 4)

2. Dumnezeu se îngrijește (Psamul 23:5)

• Siguranță (v. 5a)
• Punere deoparte (5b)
• Abundență (v. 5c)

3. Viitorul psalmistului (Psalmul 23:6)

• Însoțit de binecuvântări (v. 6a)
• Cu Dumnezeu (v. 6b)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum îți exersezi mulțumirea în Domnul?
2. Care sunt văile umbrite cu care te-ai confruntat în timpul vieții sau pe care trebuie să le traversezi chiar acum?
3. Care sunt versetele care te încurajează să aștepți intervenția lui Dumnezeu în ce-i privește pe dușmanii tăi și să nu te răzbuni singur?
4. De unde ai încrederea că bunătatea și îndurarea te vor însoți, când circumstanțele în care te afli sugerează opusul?

APLICAȚII PRACTICE:

Cu cele șase versete ale sale, putem spune că Psalmul 23 este scurt. Prin comparație, cei 150 de psalmi puși laolaltă au în medie 16 versete. Însă înrâuririle Psalmului 23 nu sunt nicidecum mărginite de lungimea acestuia. Eleganța începutului psalmului îi determină pe mulți creștini să memoreze cu ușurință primul verset: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.”
Dacă vrem însă să ne limităm doar la primul verset, vor pierde cea de-a doua imagine importantă pe care ne-o oferă psalmul: aceea a lui Dumnezeu ca gazdă. Evident, ar fi ceva ciudat să ne imaginăm niște oi așezate la masă, luând cina. Vorbim despre un text poetic, iar suprapunerea metaforelor nu face decât să adâncească semnificația. Cele două imagini – Dumnezeu ca păstor și Dumnezeu ca gazdă – formează un portret al unui Domn preocupat și grijuliu față de poporul Său. 

Psalmistul proclamă ceva mai radical decât văd la prima privire cititorii. A trăit vremuri în care mâncarea și băutura nu erau ceva ușor de procurat. A apucat să vadă dușmani la fiecare aruncătură de băț și nu era dintr-un simț paranoic. Cu toate acestea, psalmistul s-a încrezut în faptul că Dumnezeu îl iubește și că îl ține minte. A văzut că Dumnezeu îi este alături și că se îngrijește de toate nevoile sale.

Astăzi, când citim și ne punem pe inimă Psalmul 23, putem spune și noi același lucru. Meditând la acest psalm, suntem încurajați să ne aducem nevoile noastre zilnice în fața lui Dumnezeu și să așteptăm un răspuns la credința noastră. Dumnezeu este neprihănit și credincios.

Totuși, există posibilitatea să aplicăm greșit textul psalmului, dacă ar fi să-l interpretăm ca o încurajare a lenei sau a optimismului extrem. Dumnezeu s-a îngrijit de orice nevoie a lui David, însă David a rămas în sălbăticie vreme îndelungată! Fugea din calea celor care îl căutau să-l ucidă și la orice cotitură, se întreba probabil dacă merge pe calea pe care o dorește Dumnezeu pentru el. Încrederea sa a fost pusă la încercare de circumstanțe disperate, nu doar de mici nemulțumiri. Astfel, Psalmul 23 vorbește cel mai vădit celor care se întreabă pe bună dreptate ce vor pune pe masă sau celor care se află în situații primejdioase. Fie că ne aflăm într-o astfel de situație, fie că sălbăticia noastră este una figurată și riscăm să ne pierdem averile sau reputația, Psalmul 23 ne vorbește tuturor.

În epoca noastră, a noului legământ, trebuie să ne amintim faptul că păstorul care este Dumnezeu este și păstorul care este Domnul nostru Isus Cristos. Asemenea descrierii psalmului, Isus spune: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine . . . Eu Îmi dau viața pentru oile Mele” (Ioan 10:14-15). Acest gest profund al grijii lui Dumnezeu față de noi, din ultima parte a versetului, depășește orice lucru pe care s-ar gândi să ni-l ofere un păstor oarecare; doar gândul la un asemenea gest pune la încercare credibilitatea metaforei. Niciun păstor de pe Pământ nu consideră că trebuie să-și dea viața pentru oi! Însă Domnul nostru Isus Cristos nu a fost un păstor oarecare – El a fost (și este) Fiul lui Dumnezeu. El ne caută cu mai multă bunătate și îndurare decât am aștepta noi vreodată. Răspundeți mâinii Lui întinse!

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm toate felurile în care Dumnezeu se dovedește a fi o sursă de putere pentru noi în momentele grele, să aflăm care sunt obstacolele în calea păcii pe care le găsim în Psalmul 62 și să ne facem un plan pentru a ne pune timp deoparte și a aștepta în liniște un răspuns de la Dumnezeu.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 62

VERSETUL DE AUR: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea!” (Psalmul 62:5)

CONTEXTUL LECȚIEI:

Prin rugăciunile și cântecele lor, Psalmii le dau un glas credincioșilor. Uneori, acesta va fi glasul plângerii (vezi Psalmii 10; 13; 44; 77), iar alteori este un glas de mulțumire și laudă (vezi Psalmii 66; 107; 148). Rugăciunile plângerii exprimă suferința, iar cele de mulțumire exprimă recunoștința. Psalmul 62 nu este nici plângere și nici un imn de mulțumire, deși conține elemente ale ambelor. Însă psalmul acesta poate fi numit pe bună dreptate un psalm al încrederii. El exprimă încrederea și speranța în Dumnezeu în mijlocul necazului. Psalmii încrederii provin dintr-o relație sigură cu Dumnezeu. Psalmiști sunt încrezători în faptul că Dumnezeu este ajutorul și refugiul lor. Ei au încredere în puterea și în bunătatea lui Dumnezeu și își pun nădejdea în credincioșia Lui (compară cu Psalmii 11; 23). 

Nota introductivă a Psalmului 62 ne spune că Iedutun este conducătorul corului (1 Cronici 16:41, 42; 25:1–3; vezi Psalmii 39; 77). Este posibil să fi fost un fel de partener de compoziție pentru David (care a domnit aproximativ între 1010-970 î.Cr.) despre care știm că este autorul Psalmului 62. Se face aluzie la anumite greutăți în notele introductive ale psalmilor lui David. 

Puterea poeziei, mai ales când este însoțită de muzică, permite autorului sau cântărețului să-și exprime temerile, durerea, încrederea, dragostea, dar și să vorbească în numele unui public prezent. Psalmul 62 îi invita pe israeliți să se alăture cântecului, la fel cum ne invită și pe noi astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Liniște în mijlocul necazului (Psalmul 62:1-4)

• Încrederea în Dumnezeu (v. 1-2)
• Înfruntarea dușmanilor (v. 3-4)

2. Aflarea liniștii (Psalmul 62:5-8)

• Întoarcerea atenției spre Dumnezeu (v. 5-7)
• Îndemnarea oamenilor (v. 8)

3. Liniștea primită de la Dumnezeu (Psalmul 62: 9-12)

• Respingerea ajutorului iluzoriu (v. 9-10)
• Îmbrățișarea esenței (v. 11-12)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum ai descrie felul în care ți-ai găsit alinarea sufletului în Dumnezeu?
2. Cum gestionezi împotrivirea oamenilor care spun vorbe frumoase, dar au intenții rele?
3. Cum este posibil ca David să fi exprimat asemenea încredere în Domnul, înainte de jertfa de răscumpărare făcută de Domnul nostru Isus Cristos?
4. Este corect să spunem că ne „vărsăm inima” înaintea lui Dumnezeu? De ce sau de ce nu?

APLICAȚII PRACTICE:

La fel cum un cântec pe care îl asculți la radio și îți creează impresia că a fost scris pentru tine, tocmai la momentul potrivit din viața ta și care spune exact ce ai fi vrut tu să spui, și Psalmii pot face același lucru. Psalmul 62 ne invită să cântăm și să fim alături de David în încrederea sa așezată doar în Dumnezeu. Pentru că nu numește o situație specifică din viața lui David, este cu atât mai ușor să ne identificăm cu ceea ce spune psalmul, oricare ar fi situația în care ne-am afla. Și noi avem problemele noastre, oricare ar fi fost greutățile cu care se confrunta David. El ne oferă un exemplu de gestionare a propriilor probleme, chiar dacă situațiile noastre nu coincid cu a lui. Putem să punem orice circumstanțe în mâna lui Dumnezeu, pentru că nu suntem familiari doar cu puterea și cu dragostea Lui, ci știm și că El va rezolva problema răului și va trage la răspundere orice om pentru faptele sale. Cei care se încred în Dumnezeu nu au de ce să se teamă; nu ne temem nici de judecata lui Dumnezeu și nici de problemele care ne apasă. Dumnezeul puterii și al îndurării va face ceea ce este corect și drept.

Fără a ști detaliile mai amănunțite, putem spune dar că David se găsea într-o situație problematică. În aceste circumstanțe, regele își exprimă totuși nădejdea în Dumnezeu. Uneori, a ne alătura lui David în cântare poate însemna să-I aducem laudă lui Dumnezeu fie singuri, fie împreună cu alți credincioși. Însă și alte activități sporesc nădejdea în Dumnezeu, mai ales atunci când facem greșeala de a ne încrede în oameni. Un mod prin care ne putem deschide inima în fața lui Dumnezeu (Psalmul 62:8) este să citim textul acestuia ca pe propria noastră rugăciune. Făcând astfel, putem reflecta la ceea ce vrem, de fapt, de la Dumnezeu, fie că este vorba de schimbarea circumstanțelor sau de putere pentru a îndura mai departe. 

Am putea citi psalmul ca modalitate de a-L asculta pe Dumnezeu (Psalmul 62:11). Dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu pe tot parcursul Scripturii, vom afla cine este El, vom înțelege ce Își dorește Dumnezeu de la noi și pentru noi și vom clădi relația pe care o dorește El și de care noi avem atâta nevoie. Trebuie să ne deschidem inima cu consecvență față de Cuvântul lui Dumnezeu, ascultând citirea Scripturii în comunitate, studiind Scriptura în familie și în privat și memorând Scriptura. Trebuie să ne punem timp deoparte și să medităm la limbajul folosit în Scriptură pentru a putea asculta vocea Duhului Sfânt și astfel, să ajungem să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să ne asemănăm mai mult Lui în purtarea noastră.

Folosind metodele de mai sus, dar și altele, trebuie să ne concentrăm din nou ființa asupra lui Dumnezeu, pentru a ne reaminti constant de puterea și de îndurarea Sa. Doar atunci vom putea spune că doar îl El ne punem încrederea și doar atunci vom avea încrederea supremă în identitatea lui Dumnezeu și în ceea ce este dispus să facă El datorită iubirii Sale neclintite.