Romanian Baptist Association of USA and Canada

SCOPUL LECȚIEI: Să specificăm pentru ce și-a asumat regele David responsabilitatea, să explicăm de ce a insistat să plătească pentru ceea ce i s-a oferit drept dar și să scriem o rugăciune de mijlocire în numele comunității noastre.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Cronici 21:14-30

VERSETUL DE AUR: „Dar împăratul David a zis lui Ornan: „Nu! Vreau să-l cumpăr pe prețul lui în argint, căci nu voi da Domnului ce este al tău și nu voi aduce o ardere-de-tot care să nu mă coste nimic.” 1 Cronici 21:24

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Păcatul și pocăința lui David

Deși David este descris ca fiind „un om după inima [lui Dumnezeu]” (1 Samuel 13:14; Faptele Apostolilor 13:22), el a comis păcate grave. Cel mai adesea amintite sunt adulterul și crima—seducerea Bat-Șebei și moartea soțului ei, Urie (2 Samuel 11). Caracterul lui David, ca om după inima lui Dumnezeu, pare să fi devenit evident mai ales după ce profetul Natan l-a confruntat cu privire la încălcarea poruncilor a șasea și a șaptea (Exod 20:13-14). Răspunsul lui a fost rugăciunea plină de căință din Psalmul 51:10: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, și pune în mine un duh nou și statornic!”

Totuși, un alt păcat al lui David a avut consecințe și mai grave asupra poporului: recensământul pe care l-a poruncit pentru a afla dimensiunea potențială a armatei sale (2 Samuel 24:2; 1 Cronici 21:2). Rezultatele au fost uluitoare—peste un milion de bărbați capabili să mânuiască sabia (2 Samuel 24:9). Însă această numărătoare L-a mâniat pe Domnul, deoarece David a fost condus de mândrie și a renunțat să se încreadă în Dumnezeu pentru siguranța lui Israel.

Profetul Gad i-a transmis lui David judecata lui Dumnezeu, care venea cu o răsturnare de situație: David trebuia să aleagă dintre trei pedepse pentru păcatul său, fiecare cu un impact diferit asupra Israelului. Opțiunile erau: trei ani de foamete, trei luni de atacuri din partea dușmanilor sau trei zile de ciumă nimicitoare (1 Cronici 21:12). Aceste trei judecăți fuseseră folosite de Dumnezeu și în trecut pentru a-Și exprima mânia asupra lui Israel (vezi Ieremia 14:12). David a ales cea de-a treia variantă, iar consecințele pentru poporul său au fost devastatoare.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Îngerul nimicirii (1 Cronici 21:14-17)

• Judecata groaznică (v. 14)
• Primejdia divină (v. 15-16a)
• Rugăminte smerită (v. 16b-17)

2. Altarul arderii-de-tot (1 Cronici 21:18-27)

• Îndrumarea profetică (v. 18-19)
• Cooperare smerită (v. 20-25)
• Sabia înapoi în teacă (v. 26-27)

3. Sabia Domnului (1 Cronici 21:28-30)

• Cortul cel vechi (v. 28-29)
• Avertizare prudentă (v. 30)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt căile prin care ne putem asuma responsabilitatea pentru anumite greșeli pe care le-am făcut?
2. Care sunt pașii pe care îi vei face pentru a-ți reevalua generozitatea? Ce rol joacă în acest sens pasajul din 2 Corinteni 9:6-15?
3. Cum vei fi și tu darnic față de Dumnezeu, asemenea regelui David, chiar dacă te va costa?

APLICAȚII PRACTICE: 

Un singur om poate comite o greșeală cu efecte dezastruoase asupra unui număr mare de oameni. Gândiți-vă la asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand de către un student sârb în 1914—un eveniment care a declanșat Primul Război Mondial și a dus la moartea a milioane de oameni. În Biblie, păcatele grozave ale regelui Manase au avut drept consecință exilul babilonian al poporului Israel (Ieremia 15:4; vezi și 2 Împărați 21:16).

La nașterea Domnului nostru Isus, nesiguranța și cruzimea regelui Irod au condus la masacrul pruncilor nevinovați din Betleem și din împrejurimi (Matei 2:16).

David a înțeles că păcatul său izvorât din mândrie a dus la moartea a 70.000 de oameni. Cele aproape zece luni care au trecut până când cei care realizau recensământul s-au întors (2 Samuel 24:8) pot fi privite ca o perioadă de așteptare din partea lui Dumnezeu înainte de a acționa. El este răbdător—dar răbdarea Sa are limite (2 Petru 3:9).

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm Leul, Rădăcina și Mielul, să explicăm semnificația celor trei nume și să scriem alături de frații și surorile noastre versurile unei noi cântări de închinare.

TEXTUL LECȚIEI: Apocalipsa 5:1-10

VERSETUL DE AUR: „Și cântau o cântare nouă și ziceau: „Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam.” Apocalipsa 5:9

CONTEXTUL LECȚIEI:

Apocalipsa 4 și 5 relatează viziunea apostolului Ioan despre sala tronului ceresc. Această viziune urmează imediat după apariția „Unuia ca un Fiu al omului” (Apocalipsa 1:13; compară cu Daniel 7:13), care dictează scrisori către cele șapte biserici din provincia Asia Mică. Aceste scrisori conțin atât încurajări, cât și avertismente pentru biserici aflate pe o gamă largă a credincioșiei, de la cele statornice până la cele nestatornice.

O întrebare bună de pus în multe situații din viață este: „Ce este adevărat?” O alta este: „Și ce importanță are?” La prima întrebare, Apocalipsa 1–3 oferă un tablou clar al stării celor șapte biserici. La a doua întrebare, viziunile din Apocalipsa 4 și următoarele prezintă răsplătirile și consecințele care decurg din această realitate. Astfel, vedem autoritatea și puterea lui Dumnezeu, adevărul că El rămâne suveran, chiar și atunci când evenimentele pământești par să sugereze altceva (compară cu Psalmul 47:8).

Viziunile lui Ioan încep în Apocalipsa 4:1 cu o privire asupra lui Dumnezeu în sala tronului Său (compară cu Isaia 6:1). Aici se află adevăratul și supremul Stăpân al universului. În timp ce era „în Duhul” (Apocalipsa 4:2), Ioan este martorul unor scene uimitoare și glorioase: pietre prețioase, bătrâni încununați, lămpi de foc, făpturi care Îl adoră pe Dumnezeu zi și noapte etc. După această privire de ansamblu asupra sălii tronului, viziunea lui Ioan se concentrează asupra unui obiect specific.

STRUCTURA LECȚIEI:

• Cine este vrednic (Apocalipsa 5:1-4)
• Cartea pecetluită (v. 1)
• Verificarea candidaților (v. 2-4)
• Cristos este vrednic (Apocalipsa 5:5-10)

• Leul și rădăcina (v. 5)
• Mielul jertfit (v. 6)
• Laudă Mielului (v. 7-10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum crezi că ar vrea Domnul Isus să reacționezi la suferințele vieții?
2. Cum ai explica unui necredincios semnificația imaginii Domnului Isus ca Leu, Miel și Rădăcină? 
3. Cât de des crezi că ar trebui să introducă biserica cântări noi în timpul serviciilor de închinare? De ce?
4. În ce fel îți vei trăi viața ca un preot al lui Dumnezeu în săptămâna care îți stă în față?

APLICAȚII PRACTICE:

Răspunsul la întrebarea Ce face o persoană vrednică de onoare? depinde în mare măsură de cine oferă această onoare. În economia lui Dumnezeu, succesul pământesc nu atrage lauda Sa. În cele din urmă, doar Isus este vrednic de toată slava și onoarea. Numai El este demn să deschidă sulul.

Deși Domnul Isus va domni întotdeauna în suveranitate absolută, noi vom avea onoarea de a domni împreună cu El. Însă vrednicia noastră va fi pusă la încercare! Să ne așteptăm la aceasta.

SCOPUL LECȚIEI: Să facem un rezumat al relatării din Evanghelia lui Matei despre răstignirea și învierea Domnului Isus, să identificăm și să explicăm aluziile și citatele din Vechiul Testament din această relatare și să cântăm alături de frații și surorile noastre un imn sau o cântare prin care sărbătorim Învierea Domnului.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 27:39-40, 45-54, Matei 28:1-10

VERSETUL DE AUR: „Dar iată că le-a întâmpinat Isus și le-a zis: „Bucurați-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele și I s-au închinat.” Matei 28:9

CONTEXTUL LECȚIEI:

După mărturisirea lui Petru că Isus este Cristosul (Mesia), Domnul Isus a început să-Și avertizeze ucenicii cu privire la moartea și învierea Sa care aveau să vină (Matei 16:13-23; 17:22-23; 20:17-19). Totuși, ucenicii nu au reușit să înțeleagă pe deplin aceste cuvinte (Ioan 20:9). În urma unei serii de procese marcate de mărturii părtinitoare, Domnul Isus a fost condamnat la moarte prin răstignire (Matei 26:57-68; 27:11-26).

Răstignirea era o formă de execuție extrem de brutală. Autoritățile romane o rezervau pentru cei mai notorii criminali, folosind-o ca mijloc de intimidare a populației. Cei condamnați erau legați sau pironiți pe o cruce de lemn și expuși într-un loc public. Abandonați în bătaia intemperiilor și slăbiți de pierderea de sânge, cei răstigniți mureau încet din cauza hemoragiei, insuficienței respiratorii și epuizării, în timp ce erau batjocoriți de privitori.

Aceasta este starea în care Îl găsim pe Domnul Isus la începutul lecției de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Moartea Regelui (Matei 27:39-40, 45-54)

• Părăsit de oameni (v. 39-40)
• Simțindu-Se părăsit de Dumnezeu (v. 45-50)
• Înconjurat de semne (v. 51-54)

2. Învierea Regelui (Matei 28:1-10)

• Mormântul deschis (v. 1-4)
• Anunțarea veștii (v. 5-7)
• Domnul este recunoscut (v. 8-10)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce facem atunci când întâlnim o interpretare greșită a învățăturilor Domnului Isus?
2. Fără a oferi sfaturi directe, cum ai sfătui și îmbărbăta pe cineva care se simte uitat de Dumnezeu? Care sunt disciplinele spirituale care ne ajută să ne susținem credința în Dumnezeu în vremurile când pare că Domnul este departe de noi?
3. Care sunt cele mai bune dovezi pe care le folosești despre Cristos atunci când împărtășești cuiva Evanghelia?
4. Cum să ne dăm seama când este vremea de fapte și nu de închinare și invers? Cum ai răspunde la afirmația că viața creștinului este fie acțiuni fie închinare?

APLICAȚII PRACTICE:

Ritmul obositor al vieții de zi cu zi ne poate distrage de la cele mai profunde adevăruri—noi, oamenii, avem tendința de a permite ca „urgentul” să ia locul „importantului.” De aceea, creștinii trebuie să-și amintească neîncetat cât de măreață este lucrarea lui Dumnezeu. Prin repetiție, reținem. Iar în amintire, vederea credinței noastre este restaurată și reașezată la locul potrivit.

Împotriva tuturor așteptărilor, dar în deplină armonie cu promisiunile divine, Domnul Isus a murit și a înviat din morți. Să păstrăm uimirea glorioasă a acestor evenimente în inima noastră, zi de zi și pentru totdeauna.

SCOPUL LECȚIEI: Să identificăm cine este mijlocitorul dintre noi și Tatăl, să explicăm motivația și semnificația jertfei Domnului Isus și să formulăm trei căi prin care putem pune în practică ceea ce spune versetul 1 Ioan 2:6 în săptămâna care urmează.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Ioan 2:1-6; 4:9-17

VERSETUL DE AUR: „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” 1 Ioan 4:10

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Textul nostru provine din două pasaje paralele din epistola Noului Testament numită 1 Ioan. Aceasta este una dintre cele trei scrisori ale lui Ioan incluse în Epistolele Generale—o secțiune a Noului Testament care cuprinde opt epistole: Evrei, Iacov, 1 și 2 Petru, 1, 2 și 3 Ioan și Iuda.

Epistolele 1, 2 și 3 Ioan nu îi sunt atribuite în mod explicit apostolului Ioan, însă biserica primară le-a recunoscut ca fiind scrise de el, la fel cum a făcut și cu Evanghelia după Ioan. Aceste trei scrisori sunt strâns legate de limbajul și de temele din Evanghelia lui Ioan, ceea ce face plauzibilă concluzia că toate provin de la același autor. În acest sens, trebuie să facem distincția clară între apostolul Ioan și alte personaje biblice cu același nume, precum Ioan Botezătorul sau Ioan Marcu (Faptele Apostolilor 1:5; 12:12 etc.).

Atât 1 Ioan, cât și Evanghelia după Ioan afirmă clar faptul că autorul a fost martor ocular al vieții și lucrării Domnului Isus (Ioan 1:14; 1 Ioan 1:1-3). De asemenea, ambele scrieri conțin declarații de scop similare (compară Ioan 20:31 cu 1 Ioan 5:13). Aceste declarații se bazează pe ceea ce cititorii pot „ști” cu certitudine—o temă distinctivă în scrierile autorului. Deși Ioan a scris aproximativ 14% din Noul Testament, lucrările sale conțin peste o treime din cele 250 de apariții ale cuvântului grecesc care exprimă ideea de „a ști”.

Epistola 1 Ioan abordează controversele tot mai răspândite în biserica primului secol cu privire la natura lui Cristos și la viața creștină. Se pare că unii credincioși au fost influențați de o concepție larg răspândită în acea vreme, conform căreia toate lucrurile materiale sunt, prin natura lor, rele, în timp ce tot ceea ce este spiritual este, prin natura sa, bun. Pe baza acestei idei, unii au început să nege faptul că Isus era atât pe deplin divin, cât și pe deplin uman. Dacă lucrurile materiale sunt rele, atunci ar fi fost imposibil ca Dumnezeul cel bun să fi luat un trup omenesc. Epistola 1 Ioan respinge ferm această eroare. Unii cercetători consideră că în spatele acestei probleme se află influențele incipiente ale ereziilor gnosticismului și docetismului.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Sursa vieții noi (1 Ioan 2:1-2)

• Mijlocitorul nostru (v. 1)
• Jertfa noastră de ispășire (v. 2)

2. Dovada vieții noi (1 Ioan 2:3-6)

• Testul supunerii (v. 3-4)
• Exemplul dragostei (v. 5-6)

3. Dragostea în fapte (1 Ioan 4:9-12)

• Inițiativa lui Dumnezeu (v. 9-10)
• Responsabilitatea noastră (v. 11-12)

4. Certitudinea cunoașterii (1 Ioan 4:13-17)

• Intervenția divină (v. 13-14)
• Mărturisirea omenească (v. 15-17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum putem fi mai atenți la lucrarea Duhului Sfânt, pentru ca aceasta să dea roade în noi? Cum ne va ajuta roada aceasta să fim mai supuși față de Cristos?
2. Cum să gestionăm acele atitudini negative care nu ne permit să-i iubim și pe cei pe care, în general, îi considerăm nedemni de iubire?
3. Cum ne-am putea iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit Dumnezeu?
4. Gândește-te la un om despre care știi că îi iubește peste măsură pe ceilalți. Cum ai putea să-i urmezi exemplul?

APLICAȚII PRACTICE:

Simbolurile sunt menite să aibă un înțeles profund, dar pentru ca ele să își împlinească scopul, oamenii trebuie să recunoască acea semnificație. Pot ști că un semafor roșu înseamnă „oprește-te”, dar voi opri doar dacă respect sensul atribuit acestui semn.

La fel este și cu crucea. Acest simbol central al creștinismului ne amintește de moartea lui Cristos, de lucrarea de mântuire pe care a împlinit-o El, de învierea Sa și de dragostea care a stat la temelia întregii Sale lucrări. Dacă nu iubim pe alții, dăm dovadă că nu cinstim crucea așa cum se cuvine—ci, dimpotrivă, o trădăm.

Ce poți face astăzi pentru a onora adevărata semnificație a acestui simbol?

Nădăjduim că vă sunt de folos lecțiile de școală duminicală postate aici în fiecare săptămână. Dacă doriți manualul pe tot trimestrul, îl puteți descărca în format PDF la link-ul de mai jos.

Broșura trimestrială IPAD

De asemenea, puteți descărca manualul trimestrial în format pregătit pentru tipar aici:

Pentru TIPAR – Trimestrul de vară 2025

SCOPUL LECȚIEI: să aflăm cum poate intra un om în Sfânta Sfintelor, să explicăm de ce a fost nevoie ca Domnul nostru Isus Cristos să moară o singură dată și să ne găsim un partener pentru darea de socoteală și pentru încurajare reciprocă în dragoste și în lucrări bune.

TEXTUL LECȚIEI: Evrei 9:23-28; Evrei 10:1-4, 11-14, 19-25

VERSETUL DE AUR: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” Evrei 9:24

CONTEXTUL LECȚIEI: 

Cartea Evrei clarifică relația dintre Vechiul și Noul Legământ. Publicul căruia i-a fost inițial adresată pare să fi fost format din creștini de origine iudaică, care erau în pericolul de a se întoarce la iudaism. Pentru a aborda această problemă, autorul anonim demonstrează cum rânduielile Legii lui Moise au prevestit venirea lui Cristos și lucrarea Sa.

După ce Îl identifică pe Cristos ca marele preot al noului legământ (Evrei 4:14–5:10; 8:1-13), autorul rezumă rânduielile închinării din vechiul legământ (9:1-7) și explică faptul că aceste practici nu erau permanente (9:8-10). Ele au fost înlocuite prin jertfa unică a lui Cristos, marele preot suprem (9:11-22). Aceste detalii pregătesc terenul pentru rezumatul remarcabil prezentat în capitolele 9 și 10, care constituie textul de bază al lecției de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Necesitate absolută (Evrei 9:23-28)

• O jertfă mai bună (v. 23)
• Un cort mai bun (v. 24)
• Un Preot mai bun (v. 25-28)

2. Jertfe slabe (Evrei 10:1-4)

• Repetarea jertfelor (v. 1-2)
• Aducerea aminte (v. 3-4)

3. Jertfa desăvârșită (Evrei 10:11-14)

• Slujirea lui Cristos (v. 11-12)
• Odihna lui Cristos (v. 13-14)

4. Înrâuriri (Evrei 10:19-25)

• Motivație (v. 19-21)
• Îndemn (v. 22-25)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Acum că Domnul nostru Isus Cristos și-a desăvârșit toată lucrarea „necesară”, ce acțiuni „necesare” ar trebui să înfăptuim noi?
2. Ce ai face dacă ai ști că astăzi este ultima zi pe care o vei petrece pe Pământ? În ce fel s-ar deosebi faptele tale de o zi obișnuită?
3. În ce fel ne putem reaminti constant de realitatea propriilor noastre păcate? Ce pași putem face pentru a nu pierde din vedere atât păcatele noastre personale, cât și păcatele noastre colective?

APLICAȚII PRACTICE: 

Cei mai mulți oameni din lumea greco-romană antică credeau că zeii lor erau îndepărtați și nu le purtau de grijă. Unii evrei din perioada dintre cele două Testamente au avut și ei o viziune asemănătoare despre Dumnezeu, așa că au conceput sisteme elaborate cu îngeri care să mijlocească între Dumnezeu și omenire. Este ușor și pentru noi să credem că Dumnezeu este departe. Tăcerea Lui ne poate face să gândim că nu Îi pasă de noi.

Dar o astfel de convingere este spulberată atunci când luăm în considerare faptele Domnului Isus, marele nostru preot. El a luat trup omenesc și a venit pe pământ pentru a Se aduce pe Sine ca jertfă pentru păcatele noastre—acestea nu sunt faptele unui Dumnezeu „îndepărtat”!

Data viitoare când te simți departe de Dumnezeu, poate cea mai bună întrebare pe care să ți-o pui este: Care dintre noi s-a îndepărtat?

SCOPUL LECȚIEI: să explicăm semnificația Zilei Ispășirii, să comparăm și să facem deosebirea între aceasta și jertfa Domnului nostru Isus Cristos și să facem o dezbatere în care să discutăm valoarea (sau lipsa valorii) stabilirii unei zile anume pentru o mărturisire colectivă a păcatului sau să scriem o mărturisire a păcatelor noastre.

TEXTUL LECȚIEI: Leviticul 16:11-19

VERSETUL DE AUR: „Astfel, să facă ispășire pentru Sfântul Locaș, pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurățiilor lor.” Leviticul 16:16

CONTEXTUL LECȚIEI:

Contextul lecției din săptămâna trecută, extras din Leviticul 1, se aplică și lecției de astăzi, astfel că nu vom repeta aici aceleași informații. În această a doua lecție din Leviticul, trecem de la capitolul 1 la capitolul 16. Modul în care aceste două capitole se încadrează în întreaga carte poate fi înțeles din următoarea schiță generală:

1. Închinarea prin jertfe (1:1–7:38)
2. Ceremoniile ritualice (8:1–10:20)
3. Curăție vs. necurăție (11:1–15:33)
4. Ziua Ispășirii (16:1-34)
5. Jertfele sfinte (17:1-16)
6. Sfințenia în comunitate (18:1–20:27)
7. Sfințenie deosebită (21:1–27:34)

Dumnezeu a stabilit mai multe sărbători și zile sfinte pentru noua națiune a Israelului. Acestea sunt enumerate în Leviticul 23; Numeri 28-29; Deuteronom 16, etc. În cartea Leviticul, Ziua Ispășirii ocupă un loc central printre aceste sărbători (Numeri 29:7-11). Autorul Leviticului dedică peste 4% din întreaga carte acestei singure zile din calendarul israeliților – ziua a zecea a lunii a șaptea (Leviticul 16:29; 23:27). În calendarul modern, această zi cade la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie. Poate ați auzit de termenul Yom Kippur cu referire la această zi.

Spațiul sacru desemnat drept „cel mai sfânt” constituie contextul pentru acțiunile întreprinse în acea zi specială a fiecărui an. Poate ați auzit acest loc numit „Sfânta Sfintelor”. Este vorba despre o traducere foarte literală, cuvânt cu cuvânt, a termenului ebraic întâlnit în Exodul 26:33; 1 Împărați 6:16; 7:50; 8:6 și în alte locuri. Deși traducerea „Sfânta Sfintelor” nu apare în versiunea noastră, locația este aceeași în expresiile „Sfântul Locaș dincolo de perdeaua dinăuntru” (Leviticul 16:2) sau pur și simplu „cel mai sfânt loc” (Exodul 26:33). Acest loc „cel mai sfânt” era inima cortului întâlnirii, structura sfântă pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să o construiască pentru a fi un loc al prezenței Sale în mijlocul poporului (Exodul 26).

Textul lecției noastre începe cu instrucțiunile Domnului cu privire la modul în care Aaron, fratele lui Moise și primul mare preot (Leviticul 16:2-5), trebuia să-și îndeplinească îndatoririle în acea zi sfântă, care avea loc anual.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Ispășire pentru unii (Leviticul 16:11-14)

• Vițelul ca jertfă pentru păcat (v. 11)
• Tămâie pentru norul de fum (v. 12-13)
• Sânge pentru stropire (v. 14)

2. Ispășire pentru popor (Leviticul 16:15-17)

• Țapul ca jertfă pentru păcat (v. 15a)
• Sânge pentru stropire (v. 15b)
• Curățirea Sfântului Locaș (v. 16)
• Restricția de intrare (v. 17)

3. Ispășire pentru altar (Leviticul 16:18-19)

• Punerea sângelui (v. 18)
• Stropirea cu sânge (v. 19)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII: 

1. Cu gândul la Apocalipsa 8:3-4, cum ne putem schimba viața de rugăciune în așa fel încât să fim un miros plăcut înaintea Domnului?
2. Ne comunică ceva instrucțiunile atât de meticuloase despre slujirea din Ziua Ispășirii cu privire la slujirea noastră de astăzi?
3. În ce fel pot fi incluse aspectele Zilei Ispășirii în viața bisericii contemporane? Este posibil lucrul acesta?

APLICAȚII PRACTICE:

Expresia „Ce zi!” poate transmite mesaje foarte diferite. Ea poate caracteriza atât bucuria, cât și suferința, în funcție de atitudinea și tonul vocii celui care o rostește.

Ziua Ispășirii era una dintre cele mai importante zile din calendarul israeliților. Unii comentatori identifică un scop cvintuplu al Zilei Ispășirii:

1. Subliniază ura lui Dumnezeu față de păcat.
2. Subliniază cerința ca sângele să fie vărsat pentru iertarea păcatelor.
3. Arată cât de „contagios” este păcatul – chiar și obiectele neînsuflețite necesitau ispășire.
4. Folosește tipare pentru a prefigura moartea lui Hristos.
5. Repetarea anuală demonstra nevoia unei soluții permanente pentru păcat.

Pe cruce, Domnul nostru Isus Cristos a realizat într-o singură zi ceea ce Aaron și marii preoți ai vechiului legământ nu ar fi putut realiza niciodată. Eficiența și caracterul definitiv al jertfei lui Isus au fost demonstrate vizual prin ruperea perdelei templului care separa Locul Preasfânt (Matei 27:51; Marcu 15:38). Autorul Epistolei către Evrei compară trupul lui Isus cu „perdeaua” care a fost „ruptă” pentru a oferi fiecărui creștin acces la prezența lui Dumnezeu (Evrei 10:19-21). Domnul nostru Isus Cristos este acum marele nostru preot, singurul necesar în noul legământ. Dar nu trebuie să ne grăbim – aceasta este tema lecției de săptămâna viitoare!

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm care sunt așteptările principale ale lui Dumnezeu în ce privește jertfa mistuită de foc, să comparăm și să facem deosebirea între așteptarea unei jertfe fără cusur și cea din 1 Petru 1:19 și să ne găsim un partener de dare de socoteală care să ne sprijine în procesul nostru de învățare. 

TEXTUL LECȚIEI: Leviticul 1:3-17

VERSETUL DE AUR: „Să spele cu apă măruntaiele și picioarele, și preotul să le ardă toate pe altar. Aceasta este o ardere-de-tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Dacă darul lui va fi o ardere-de-tot din turmă, de miei sau capre, să aducă o parte bărbătească fără cusur.”  Leviticul 1:9-10

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cartea Leviticul este una dintre cele cinci cărți care alcătuiesc Pentateuhul, atribuit în mod tradițional lui Moise. Conținutul Pentateuhului, în ansamblu, trebuie văzut ca provenind inițial de la Moise și purtând autoritatea lui (vezi Leviticul 26:46).

Lecțiile precedente, preluate din cartea Exodului, au subliniat faptul că Dumnezeu urma să locuiască în mijlocul poporului Său și să primească închinarea lor în cortul întâlnirii. Leviticul conține cele mai detaliate instrucțiuni cu privire la forme și proceduri corecte pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu: „unde” și „cum” trebuie făcută închinarea. Autoritatea divină și scopurile cărții sunt subliniate chiar de la început (Leviticul 1:1-2). Acestea sunt regulile și instrucțiunile Domnului pentru poporul Său și pentru modul în care trebuie să se comporte în relație cu El.

Numele Leviticul provine din Septuaginta, traducerea greacă veche a Vechiului Testament. Titlul reflectă faptul că această carte se referă la sarcinile leviților, care îi asistau pe preoți în îndeplinirea responsabilităților legate de închinarea la Cortul Întâlnirii. (Trebuie să ne amintim că toți preoții erau leviți, dar nu toți leviții erau preoți.)

Un cuvânt-cheie în Leviticul este „sfânt”. Din cele peste 600 de cazuri în care apare acest cuvânt în Biblie, cele mai multe se găsesc în Leviticul. Sfințenia se referă la o stare de a fi pus deoparte, incluzând atât puritatea ritualică, cât și puritatea etică. Cuvintele „Voi să fiți sfinți, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Leviticul 19:2) sunt adresate nu doar întregului popor al Israelului din vechime, ci întregului popor al lui Dumnezeu de-a lungul timpului (1 Petru 1:15-16, care citează acest verset).

Având în vedere accentul atât de puternic pus pe sfințenie în Leviticul, am putea crede că învățăturile despre iubire sunt trecute pe un plan secundar și subliniate în altă parte. Totuși, unul dintre cele mai citate pasaje din Vechiul Testament în Noul Testament este Leviticul 19:18: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Domnul nostru Isus Cristos a citat acest verset ca fiind una dintre cele două mari porunci (Matei 22:39; compară cu Matei 5:43; 19:19; Marcu 12:31-33; Luca 10:27; Romani 13:9; Galateni 5:14; Iacov 2:8).

Astfel, cartea Leviticul îmbină sfințenia și dragostea în mod perfect, arătând că o relație corectă cu Dumnezeu este inseparabilă de o relație corectă cu aproapele.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Un dar din cireadă (Leviticul 1:3-9)

• Pregătirea animalului (v. 3-6)
• Aducerea jertfei (v. 7-9)

2. Un dar din turmă (Leviticul 1:10-13)

• Pregătirea animalului (v. 10-12)
• Aducerea jertfei (v. 13)

3. Un dar din păsări (Leviticul 1:14-17)

• Pregătirea jertfei (v. 14-16)
• Aducerea jertfei (v. 17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum te poți asigura că-I oferi lui Cristos tot ceea ce ai mai bun sau o jertfă „fără cusur”?
2. Ce te motivează cel mai mult să te închini: „unde” sau „cum”?
3. Cum ai răspunde afirmației că Leviticul este o carte fără pic de relevanță pentru creștinii moderni?

APLICAȚII PRACTICE:

Da, pentru modul nostru modern de gândire, sistemul de jertfe prescris în Vechiul Testament și prezentat în textul de astăzi poate părea ciudat, risipitor (omorârea atâtor animale) și chiar ofensator. Și, după cum s-a menționat mai devreme, cartea Leviticul nu este neapărat cea mai captivantă lectură din lume!

Oricât de urât ni s-ar părea sau oricât dezgust am simți în legătură cu acest sistem de jertfe, cu tot sângele vărsat și mirosul continuu al jertfelor arse, Dumnezeu vedea lucrurile diferit. Jertfele aduse constituiau, așa cum indică titlul lecției noastre, un „miros plăcut” înaintea Lui. De aceea, este extrem de important să Îl lăsăm pe Dumnezeu să stabilească ce fel de închinare este acceptabilă pentru El.

Prin sistemul jertfelor, Dumnezeu a demonstrat:

1. Necesitatea dedicării totale față de El,
2. Dorința Sa de a fi prezent în mijlocul poporului Său,
3. Gravitatea păcatului.

El a vrut ca oamenii să înțeleagă că, așa cum spune Pavel în Romani 6:23, „plata păcatului este moartea.” Însă Dumnezeu, în harul Său, a oferit întotdeauna un substitut, astfel încât noi să nu fim nevoiți să plătim această pedeapsă. În sistemul Vechiului Testament, substitutul era reprezentat de animale sau păsări aduse ca jertfă. Aceste jertfe prefigurau Substitutul suprem pe care Dumnezeu avea să-L ofere în vremea rânduită: Domnul nostru Isus Cristos, al cărui sacrificiu pe cruce a fost, de asemenea, un „miros plăcut” (Efeseni 5:2) – jertfa odată pentru totdeauna care a împlinit ceea ce prefigurau jertfele din Vechiul Testament. Într-adevăr, așa cum afirmă Pavel, viețile noastre sunt chemate să fie „o mireasmă a lui Hristos” (2 Corinteni 2:14), răspândind „mireasma cunoștinței Lui în orice loc” (2 Corinteni 2:15). Astfel, sacrificiul suprem al lui Hristos ne transformă viața într-o jertfă vie și plăcută înaintea lui Dumnezeu.

SCOPUL LECȚIEI: să definim termenul „ordinare” cu sensul „consacrării,” să comparăm și să facem deosebirea între ordinare și consacrare în Vechiul Testament, cu valoarea și aplicarea din Noul Testament și să ne formulăm un plan prin care să slujim ca membri ai preoției creștine sfinte și împărătești, așa cum este prezentată în 1 Petru 2:5, 9.

TEXTUL LECȚIEI: Exodul 29:1-9, 35-37

VERSETUL DE AUR: „Preoția va fi a lor printr-o lege veșnică. Astfel să închini pe Aaron și pe fiii lui în slujba Mea.” Exodul 29:9b

CONTEXTUL LECȚIEI:

În primele zile ale lui Israel, Aaron și fiii săi au devenit primii preoți pe când poporul era condus de către Moise, fratele lui Aaron (Exodul 7:1; 28:1). Ei au fost unși, sfințiți și consacrați pentru această slujire (Exodul 28:41). Actul ungerii consta în turnarea uleiului pe capul preotului, fiind un ritual care simboliza faptul că persoana fusese aleasă. Consacrarea era actul de numire prin autoritatea adunării poporului. Sfințirea reprezenta „punerea deoparte” a persoanei pentru sarcinile preoției, cu acordul tacit că acea persoană va trăi o viață sfântă și fără prihană, respectând legile date de Dumnezeu prin Moise.

În cadrul noii națiuni a lui Israel, Dumnezeu a stabilit ca bărbații din seminția lui Levi să fie desemnați pentru sarcinile asociate cu Cortul Întâlnirii și, ulterior, cu templul (Numeri 3:5-9; 8:5-26; 1 Cronici 23:28-32). Din această seminție trebuiau să provină preoții (Deuteronom 18:1-5; Iosua 18:7; compară cu 1 Împărați 12:31). Preoții erau mijlocitori între Dumnezeu și popor. În această funcție, ei aduceau jertfe pentru ispășire în numele poporului (Leviticul 4:13-35; 9:7). De asemenea, preoții aveau responsabilitatea de a învăța și a exemplifica deosebirile făcute de Dumnezeu între curat și necurat (Leviticul 10:10-11).

Contextul pentru lecția de astăzi este dat în Exodul 28:41, care rezumă detaliile ce urmează în Exodul 29, referitoare la ordinarea preoților. Leviticul 8 oferă o relatare detaliată a modului în care Moise a îndeplinit acțiunile specificate de Dumnezeu în textul lecției de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Pregătirea jertfelor (Exodul 29:1-3)

• Animalele și pâinea (v. 1-2)
• Adunarea și aducerea (v. 3)

2. Pregătirea candidaților (Exodul 29:4-9)

• Oamenii, locul și curățirea (v. 4)
• Aaron, îmbrăcămintea și ungerea (v. 5-7)
• Fiii, îmbrăcămintea și durata (v. 8-9)

3. 7 zile de închinare (Exodul 29:35-37)

• Pentru preoți (v. 35)
• Pentru altar (v. 36-37)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Putem face sau nu legături valide între ideea de botez și spălarea lui Aaron cu apă?
2. Care sunt cazurile în care se cuvine ungerea cu untdelemn?
3. Ce fel de „vreme de așteptare”, precum cele șapte zile de ispășire, ar trebui să aplici în viața ta?
4. Cum ai răspunde unei  persoane care îți spune că textele scripturale precum cel studiat astăzi nu au nicio semnificație pentru credincioșii zilelor noastre?

APLICAȚII PRACTICE:

Importanța lecției de astăzi este evidențiată prin faptul că ordinarea în rândul preoției a fost poruncită în Exodul 29, îndeplinită în detaliu în Leviticul 8 și privită ca un fapt împlinit în Exodul 40. O astfel de repetiție ar trebui să ne atragă atenția!

Chiar și așa, ne putem întreba despre relevanța modernă a acestui act. Textul studiat astăzi ne descrie persoane și evenimente de acum peste 3.000 de ani. Aaron și Moise au murit de mult. Nici Cortul Întâlnirii și nici templul din Ierusalim nu mai există astăzi. O modalitate firească și instinctivă de a găsi relevanță este să vedem paralele între hirotonirea preoților din Vechiul Testament și practica modernă de ordinare a slujitorilor Evangheliei. Există valoare în această comparație, dar nu acesta este punctul central al relevanței.

Relevanța principală este cel puțin dublă:

1. Funcțiile cortului întâlnirii, ale preoților și ale jertfelor de sânge constituie fundamentul pentru înțelegerea jertfei lui Isus ca ispășire pentru păcatele noastre (Romani 3:25; Evrei 2:17 etc.). Această perspectivă ne arată cum sistemul Vechiului Testament a fost împlinit în Hristos.
2. Această lecție subliniază realitatea și obligațiile propriei noastre preoții spirituale. Noi înșine suntem chemați să ne oferim „trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1) și să fim „o preoție sfântă, ca să aducem jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5).

Neglijăm faptul că realitatea vechiului legământ este temelia noului legământ și o facem pe riscul nostru (Romani 15:4; 1 Corinteni 10:11).

SCOPUL LECȚIEI: să clasifice tipurile de jertfă specificate de Dumnezeu, să comparăm instrucțiunile date de Dumnezeu lui Moise cu îndemnurile Noului Testament și să formulăm o rugăciune de recunoștință pentru voința lui Dumnezeu de a locui în mijlocul nostru.

TEXTUL LECȚIEI: Exodul 25:1-9; 26:1, 31-37

VERSETUL DE AUR: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor.” Exodul 25:8

CONTEXTUL LECȚIEI:

Narațiunea Scripturii, în ansamblu, poate fi rezumată conform felului în care Își mijlocește Dumnezeu prezența pentru creația Sa. După izgonirea oamenilor din Grădina Edenului, unde umbla Însuși Dumnezeu (Geneza 3:8), El a pus în mișcare un plan pentru a restabili relația care fusese ruptă de păcat.

Eliberarea lui Israel din robia egiptenilor a fost un pas major în acest plan. Două luni mai târziu, Dumnezeu a inițiat un legământ cu israeliții (Exodul 19). Legământul de la Sinai a fost dat pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trăi cu prezența divină în mijlocul său.

Încălcarea legământului nu a întârziat să apară (Exodul 32:7-8). Cu toate acestea, Dumnezeu a continuat să fie credincios, aducându-i pe israeliți în țara moștenirii, țara care le fusese promisă ca urmași ai lui Avraam (Geneza 13:14-17).

În contextul lecției de astăzi, Moise – care a trăit cu mai mult de 500 de ani după Avraam – s-a urcat pe Muntele Sinai și a intrat în norul prezenței lui Dumnezeu (Exodul 24:15-18). În timpul acelei întâlniri de 40 de zile, Dumnezeu i-a dat instrucțiuni pentru un cort al întâlnirii, pentru obiectele care urmau să-l umple și pentru slujirea preoților. Aceste instrucțiuni se întind din Exodul 25 până în 31 (vezi lecția 3). Dumnezeu dorea să ofere acces la prezența Sa sfântă, dar acest lucru necesita o abordare sistematică pentru a preveni intrarea oricărui lucru profan (nu doar păcat, ci și lucruri ritualic necurate) în Cort.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Un dar din inimă (Exodul 25:1-9)

• Elemente pentru construcție (v. 1-5)
• Elemente pentru slujire (v. 6-9)

2. Instrucțiuni pentru cort (Exodul 26:1, 31-37)

• Covoarele (v. 1)
• Perdeaua (v. 31-35)
• Intrarea cortului (v. 36-37)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce măsuri iei pentru a fi tot timpul sigur că dai lui Dumnezeu cu bucurie (vezi 2 Corinteni 9:7)?
2. Cum ai răspunde afirmației că clădiri precum bisericile sau sanctuarele sunt un lucru necesar pentru prezența lui Dumnezeu?
3. În ce fel poate reprezenta arta și arhitectura o cale prin care să-l onorezi și să te închini lui Dumnezeu?
4. Cum ți-a schimbat această lecție viziunea despre închinare?

APLICAȚII PRACTICE:

Dacă ignorăm contextul mai larg, ni se pot părea ciudate aceste instrucțiuni privind aducerea de daruri și construirea unui cort. Cultural vorbind, astăzi conștientizăm mai multe lucruri despre Cele Zece Porunci, nu doar despre construirea unui sanctuar mobil, însă ironia constă în faptul că Cortul Întâlnirii era inima legământului și cea mai importantă binecuvântare pe care Israel a primit-o: instrucțiuni pentru a găzdui prezența lui Dumnezeu. Fiind poporul ales de Dumnezeu pentru a reflecta sfințenia Sa, israeliții trebuiau să trăiască în așa fel încât să își onoreze statutul sfânt. Altfel, nu ar fi putut păstra prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor (Ezechiel 10).

Planificarea materialelor, organizarea și împărțirea precisă a responsabilităților erau necesare pentru această sarcină. Fără aceste instrucțiuni, poporul Israel – care nu era nicidecum lipsit de păcat – nu ar fi putut suporta prezența unui Dumnezeu sfânt în mijlocul lor. Dar prin gestionarea atentă a accesului, nimeni nu ar fi intrat întâmplător în spațiul sacru și nu ar fi privit pe Dumnezeu întronat deasupra scaunului îndurării, pentru că aceasta ar fi însemnat moarte sigură (vezi avertismentul dat chiar lui Aaron în Leviticul 16:2).

Prin urmare, Dumnezeu este planificatorul suprem. El nu doar că a planificat construirea unui Cort al Întâlnirii, ci s-a asigurat că poporul Său avea materialele necesare chiar înainte de a părăsi Egiptul. Atât în legământul de la Sinai, cât și în noul legământ, Dumnezeu creează o cale pentru ca prezența Sa să fie cu poporul Său.