Romanian Baptist Association of USA and Canada

SCOPUL LECȚIEI: să explicăm semnificația Zilei Ispășirii, să comparăm și să facem deosebirea între aceasta și jertfa Domnului nostru Isus Cristos și să facem o dezbatere în care să discutăm valoarea (sau lipsa valorii) stabilirii unei zile anume pentru o mărturisire colectivă a păcatului sau să scriem o mărturisire a păcatelor noastre.

TEXTUL LECȚIEI: Leviticul 16:11-19

VERSETUL DE AUR: „Astfel, să facă ispășire pentru Sfântul Locaș, pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurățiilor lor.” Leviticul 16:16

CONTEXTUL LECȚIEI:

Contextul lecției din săptămâna trecută, extras din Leviticul 1, se aplică și lecției de astăzi, astfel că nu vom repeta aici aceleași informații. În această a doua lecție din Leviticul, trecem de la capitolul 1 la capitolul 16. Modul în care aceste două capitole se încadrează în întreaga carte poate fi înțeles din următoarea schiță generală:

1. Închinarea prin jertfe (1:1–7:38)
2. Ceremoniile ritualice (8:1–10:20)
3. Curăție vs. necurăție (11:1–15:33)
4. Ziua Ispășirii (16:1-34)
5. Jertfele sfinte (17:1-16)
6. Sfințenia în comunitate (18:1–20:27)
7. Sfințenie deosebită (21:1–27:34)

Dumnezeu a stabilit mai multe sărbători și zile sfinte pentru noua națiune a Israelului. Acestea sunt enumerate în Leviticul 23; Numeri 28-29; Deuteronom 16, etc. În cartea Leviticul, Ziua Ispășirii ocupă un loc central printre aceste sărbători (Numeri 29:7-11). Autorul Leviticului dedică peste 4% din întreaga carte acestei singure zile din calendarul israeliților – ziua a zecea a lunii a șaptea (Leviticul 16:29; 23:27). În calendarul modern, această zi cade la sfârșitul lunii septembrie sau începutul lunii octombrie. Poate ați auzit de termenul Yom Kippur cu referire la această zi.

Spațiul sacru desemnat drept „cel mai sfânt” constituie contextul pentru acțiunile întreprinse în acea zi specială a fiecărui an. Poate ați auzit acest loc numit „Sfânta Sfintelor”. Este vorba despre o traducere foarte literală, cuvânt cu cuvânt, a termenului ebraic întâlnit în Exodul 26:33; 1 Împărați 6:16; 7:50; 8:6 și în alte locuri. Deși traducerea „Sfânta Sfintelor” nu apare în versiunea noastră, locația este aceeași în expresiile „Sfântul Locaș dincolo de perdeaua dinăuntru” (Leviticul 16:2) sau pur și simplu „cel mai sfânt loc” (Exodul 26:33). Acest loc „cel mai sfânt” era inima cortului întâlnirii, structura sfântă pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să o construiască pentru a fi un loc al prezenței Sale în mijlocul poporului (Exodul 26).

Textul lecției noastre începe cu instrucțiunile Domnului cu privire la modul în care Aaron, fratele lui Moise și primul mare preot (Leviticul 16:2-5), trebuia să-și îndeplinească îndatoririle în acea zi sfântă, care avea loc anual.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Ispășire pentru unii (Leviticul 16:11-14)

• Vițelul ca jertfă pentru păcat (v. 11)
• Tămâie pentru norul de fum (v. 12-13)
• Sânge pentru stropire (v. 14)

2. Ispășire pentru popor (Leviticul 16:15-17)

• Țapul ca jertfă pentru păcat (v. 15a)
• Sânge pentru stropire (v. 15b)
• Curățirea Sfântului Locaș (v. 16)
• Restricția de intrare (v. 17)

3. Ispășire pentru altar (Leviticul 16:18-19)

• Punerea sângelui (v. 18)
• Stropirea cu sânge (v. 19)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII: 

1. Cu gândul la Apocalipsa 8:3-4, cum ne putem schimba viața de rugăciune în așa fel încât să fim un miros plăcut înaintea Domnului?
2. Ne comunică ceva instrucțiunile atât de meticuloase despre slujirea din Ziua Ispășirii cu privire la slujirea noastră de astăzi?
3. În ce fel pot fi incluse aspectele Zilei Ispășirii în viața bisericii contemporane? Este posibil lucrul acesta?

APLICAȚII PRACTICE:

Expresia „Ce zi!” poate transmite mesaje foarte diferite. Ea poate caracteriza atât bucuria, cât și suferința, în funcție de atitudinea și tonul vocii celui care o rostește.

Ziua Ispășirii era una dintre cele mai importante zile din calendarul israeliților. Unii comentatori identifică un scop cvintuplu al Zilei Ispășirii:

1. Subliniază ura lui Dumnezeu față de păcat.
2. Subliniază cerința ca sângele să fie vărsat pentru iertarea păcatelor.
3. Arată cât de „contagios” este păcatul – chiar și obiectele neînsuflețite necesitau ispășire.
4. Folosește tipare pentru a prefigura moartea lui Hristos.
5. Repetarea anuală demonstra nevoia unei soluții permanente pentru păcat.

Pe cruce, Domnul nostru Isus Cristos a realizat într-o singură zi ceea ce Aaron și marii preoți ai vechiului legământ nu ar fi putut realiza niciodată. Eficiența și caracterul definitiv al jertfei lui Isus au fost demonstrate vizual prin ruperea perdelei templului care separa Locul Preasfânt (Matei 27:51; Marcu 15:38). Autorul Epistolei către Evrei compară trupul lui Isus cu „perdeaua” care a fost „ruptă” pentru a oferi fiecărui creștin acces la prezența lui Dumnezeu (Evrei 10:19-21). Domnul nostru Isus Cristos este acum marele nostru preot, singurul necesar în noul legământ. Dar nu trebuie să ne grăbim – aceasta este tema lecției de săptămâna viitoare!

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm care sunt așteptările principale ale lui Dumnezeu în ce privește jertfa mistuită de foc, să comparăm și să facem deosebirea între așteptarea unei jertfe fără cusur și cea din 1 Petru 1:19 și să ne găsim un partener de dare de socoteală care să ne sprijine în procesul nostru de învățare. 

TEXTUL LECȚIEI: Leviticul 1:3-17

VERSETUL DE AUR: „Să spele cu apă măruntaiele și picioarele, și preotul să le ardă toate pe altar. Aceasta este o ardere-de-tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Dacă darul lui va fi o ardere-de-tot din turmă, de miei sau capre, să aducă o parte bărbătească fără cusur.”  Leviticul 1:9-10

CONTEXTUL LECȚIEI:

Cartea Leviticul este una dintre cele cinci cărți care alcătuiesc Pentateuhul, atribuit în mod tradițional lui Moise. Conținutul Pentateuhului, în ansamblu, trebuie văzut ca provenind inițial de la Moise și purtând autoritatea lui (vezi Leviticul 26:46).

Lecțiile precedente, preluate din cartea Exodului, au subliniat faptul că Dumnezeu urma să locuiască în mijlocul poporului Său și să primească închinarea lor în cortul întâlnirii. Leviticul conține cele mai detaliate instrucțiuni cu privire la forme și proceduri corecte pentru închinarea înaintea lui Dumnezeu: „unde” și „cum” trebuie făcută închinarea. Autoritatea divină și scopurile cărții sunt subliniate chiar de la început (Leviticul 1:1-2). Acestea sunt regulile și instrucțiunile Domnului pentru poporul Său și pentru modul în care trebuie să se comporte în relație cu El.

Numele Leviticul provine din Septuaginta, traducerea greacă veche a Vechiului Testament. Titlul reflectă faptul că această carte se referă la sarcinile leviților, care îi asistau pe preoți în îndeplinirea responsabilităților legate de închinarea la Cortul Întâlnirii. (Trebuie să ne amintim că toți preoții erau leviți, dar nu toți leviții erau preoți.)

Un cuvânt-cheie în Leviticul este „sfânt”. Din cele peste 600 de cazuri în care apare acest cuvânt în Biblie, cele mai multe se găsesc în Leviticul. Sfințenia se referă la o stare de a fi pus deoparte, incluzând atât puritatea ritualică, cât și puritatea etică. Cuvintele „Voi să fiți sfinți, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Leviticul 19:2) sunt adresate nu doar întregului popor al Israelului din vechime, ci întregului popor al lui Dumnezeu de-a lungul timpului (1 Petru 1:15-16, care citează acest verset).

Având în vedere accentul atât de puternic pus pe sfințenie în Leviticul, am putea crede că învățăturile despre iubire sunt trecute pe un plan secundar și subliniate în altă parte. Totuși, unul dintre cele mai citate pasaje din Vechiul Testament în Noul Testament este Leviticul 19:18: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Domnul nostru Isus Cristos a citat acest verset ca fiind una dintre cele două mari porunci (Matei 22:39; compară cu Matei 5:43; 19:19; Marcu 12:31-33; Luca 10:27; Romani 13:9; Galateni 5:14; Iacov 2:8).

Astfel, cartea Leviticul îmbină sfințenia și dragostea în mod perfect, arătând că o relație corectă cu Dumnezeu este inseparabilă de o relație corectă cu aproapele.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Un dar din cireadă (Leviticul 1:3-9)

• Pregătirea animalului (v. 3-6)
• Aducerea jertfei (v. 7-9)

2. Un dar din turmă (Leviticul 1:10-13)

• Pregătirea animalului (v. 10-12)
• Aducerea jertfei (v. 13)

3. Un dar din păsări (Leviticul 1:14-17)

• Pregătirea jertfei (v. 14-16)
• Aducerea jertfei (v. 17)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum te poți asigura că-I oferi lui Cristos tot ceea ce ai mai bun sau o jertfă „fără cusur”?
2. Ce te motivează cel mai mult să te închini: „unde” sau „cum”?
3. Cum ai răspunde afirmației că Leviticul este o carte fără pic de relevanță pentru creștinii moderni?

APLICAȚII PRACTICE:

Da, pentru modul nostru modern de gândire, sistemul de jertfe prescris în Vechiul Testament și prezentat în textul de astăzi poate părea ciudat, risipitor (omorârea atâtor animale) și chiar ofensator. Și, după cum s-a menționat mai devreme, cartea Leviticul nu este neapărat cea mai captivantă lectură din lume!

Oricât de urât ni s-ar părea sau oricât dezgust am simți în legătură cu acest sistem de jertfe, cu tot sângele vărsat și mirosul continuu al jertfelor arse, Dumnezeu vedea lucrurile diferit. Jertfele aduse constituiau, așa cum indică titlul lecției noastre, un „miros plăcut” înaintea Lui. De aceea, este extrem de important să Îl lăsăm pe Dumnezeu să stabilească ce fel de închinare este acceptabilă pentru El.

Prin sistemul jertfelor, Dumnezeu a demonstrat:

1. Necesitatea dedicării totale față de El,
2. Dorința Sa de a fi prezent în mijlocul poporului Său,
3. Gravitatea păcatului.

El a vrut ca oamenii să înțeleagă că, așa cum spune Pavel în Romani 6:23, „plata păcatului este moartea.” Însă Dumnezeu, în harul Său, a oferit întotdeauna un substitut, astfel încât noi să nu fim nevoiți să plătim această pedeapsă. În sistemul Vechiului Testament, substitutul era reprezentat de animale sau păsări aduse ca jertfă. Aceste jertfe prefigurau Substitutul suprem pe care Dumnezeu avea să-L ofere în vremea rânduită: Domnul nostru Isus Cristos, al cărui sacrificiu pe cruce a fost, de asemenea, un „miros plăcut” (Efeseni 5:2) – jertfa odată pentru totdeauna care a împlinit ceea ce prefigurau jertfele din Vechiul Testament. Într-adevăr, așa cum afirmă Pavel, viețile noastre sunt chemate să fie „o mireasmă a lui Hristos” (2 Corinteni 2:14), răspândind „mireasma cunoștinței Lui în orice loc” (2 Corinteni 2:15). Astfel, sacrificiul suprem al lui Hristos ne transformă viața într-o jertfă vie și plăcută înaintea lui Dumnezeu.

SCOPUL LECȚIEI: să definim termenul „ordinare” cu sensul „consacrării,” să comparăm și să facem deosebirea între ordinare și consacrare în Vechiul Testament, cu valoarea și aplicarea din Noul Testament și să ne formulăm un plan prin care să slujim ca membri ai preoției creștine sfinte și împărătești, așa cum este prezentată în 1 Petru 2:5, 9.

TEXTUL LECȚIEI: Exodul 29:1-9, 35-37

VERSETUL DE AUR: „Preoția va fi a lor printr-o lege veșnică. Astfel să închini pe Aaron și pe fiii lui în slujba Mea.” Exodul 29:9b

CONTEXTUL LECȚIEI:

În primele zile ale lui Israel, Aaron și fiii săi au devenit primii preoți pe când poporul era condus de către Moise, fratele lui Aaron (Exodul 7:1; 28:1). Ei au fost unși, sfințiți și consacrați pentru această slujire (Exodul 28:41). Actul ungerii consta în turnarea uleiului pe capul preotului, fiind un ritual care simboliza faptul că persoana fusese aleasă. Consacrarea era actul de numire prin autoritatea adunării poporului. Sfințirea reprezenta „punerea deoparte” a persoanei pentru sarcinile preoției, cu acordul tacit că acea persoană va trăi o viață sfântă și fără prihană, respectând legile date de Dumnezeu prin Moise.

În cadrul noii națiuni a lui Israel, Dumnezeu a stabilit ca bărbații din seminția lui Levi să fie desemnați pentru sarcinile asociate cu Cortul Întâlnirii și, ulterior, cu templul (Numeri 3:5-9; 8:5-26; 1 Cronici 23:28-32). Din această seminție trebuiau să provină preoții (Deuteronom 18:1-5; Iosua 18:7; compară cu 1 Împărați 12:31). Preoții erau mijlocitori între Dumnezeu și popor. În această funcție, ei aduceau jertfe pentru ispășire în numele poporului (Leviticul 4:13-35; 9:7). De asemenea, preoții aveau responsabilitatea de a învăța și a exemplifica deosebirile făcute de Dumnezeu între curat și necurat (Leviticul 10:10-11).

Contextul pentru lecția de astăzi este dat în Exodul 28:41, care rezumă detaliile ce urmează în Exodul 29, referitoare la ordinarea preoților. Leviticul 8 oferă o relatare detaliată a modului în care Moise a îndeplinit acțiunile specificate de Dumnezeu în textul lecției de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Pregătirea jertfelor (Exodul 29:1-3)

• Animalele și pâinea (v. 1-2)
• Adunarea și aducerea (v. 3)

2. Pregătirea candidaților (Exodul 29:4-9)

• Oamenii, locul și curățirea (v. 4)
• Aaron, îmbrăcămintea și ungerea (v. 5-7)
• Fiii, îmbrăcămintea și durata (v. 8-9)

3. 7 zile de închinare (Exodul 29:35-37)

• Pentru preoți (v. 35)
• Pentru altar (v. 36-37)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Putem face sau nu legături valide între ideea de botez și spălarea lui Aaron cu apă?
2. Care sunt cazurile în care se cuvine ungerea cu untdelemn?
3. Ce fel de „vreme de așteptare”, precum cele șapte zile de ispășire, ar trebui să aplici în viața ta?
4. Cum ai răspunde unei  persoane care îți spune că textele scripturale precum cel studiat astăzi nu au nicio semnificație pentru credincioșii zilelor noastre?

APLICAȚII PRACTICE:

Importanța lecției de astăzi este evidențiată prin faptul că ordinarea în rândul preoției a fost poruncită în Exodul 29, îndeplinită în detaliu în Leviticul 8 și privită ca un fapt împlinit în Exodul 40. O astfel de repetiție ar trebui să ne atragă atenția!

Chiar și așa, ne putem întreba despre relevanța modernă a acestui act. Textul studiat astăzi ne descrie persoane și evenimente de acum peste 3.000 de ani. Aaron și Moise au murit de mult. Nici Cortul Întâlnirii și nici templul din Ierusalim nu mai există astăzi. O modalitate firească și instinctivă de a găsi relevanță este să vedem paralele între hirotonirea preoților din Vechiul Testament și practica modernă de ordinare a slujitorilor Evangheliei. Există valoare în această comparație, dar nu acesta este punctul central al relevanței.

Relevanța principală este cel puțin dublă:

1. Funcțiile cortului întâlnirii, ale preoților și ale jertfelor de sânge constituie fundamentul pentru înțelegerea jertfei lui Isus ca ispășire pentru păcatele noastre (Romani 3:25; Evrei 2:17 etc.). Această perspectivă ne arată cum sistemul Vechiului Testament a fost împlinit în Hristos.
2. Această lecție subliniază realitatea și obligațiile propriei noastre preoții spirituale. Noi înșine suntem chemați să ne oferim „trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1) și să fim „o preoție sfântă, ca să aducem jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5).

Neglijăm faptul că realitatea vechiului legământ este temelia noului legământ și o facem pe riscul nostru (Romani 15:4; 1 Corinteni 10:11).

SCOPUL LECȚIEI: să clasifice tipurile de jertfă specificate de Dumnezeu, să comparăm instrucțiunile date de Dumnezeu lui Moise cu îndemnurile Noului Testament și să formulăm o rugăciune de recunoștință pentru voința lui Dumnezeu de a locui în mijlocul nostru.

TEXTUL LECȚIEI: Exodul 25:1-9; 26:1, 31-37

VERSETUL DE AUR: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi locui în mijlocul lor.” Exodul 25:8

CONTEXTUL LECȚIEI:

Narațiunea Scripturii, în ansamblu, poate fi rezumată conform felului în care Își mijlocește Dumnezeu prezența pentru creația Sa. După izgonirea oamenilor din Grădina Edenului, unde umbla Însuși Dumnezeu (Geneza 3:8), El a pus în mișcare un plan pentru a restabili relația care fusese ruptă de păcat.

Eliberarea lui Israel din robia egiptenilor a fost un pas major în acest plan. Două luni mai târziu, Dumnezeu a inițiat un legământ cu israeliții (Exodul 19). Legământul de la Sinai a fost dat pentru ca poporul lui Dumnezeu să poată trăi cu prezența divină în mijlocul său.

Încălcarea legământului nu a întârziat să apară (Exodul 32:7-8). Cu toate acestea, Dumnezeu a continuat să fie credincios, aducându-i pe israeliți în țara moștenirii, țara care le fusese promisă ca urmași ai lui Avraam (Geneza 13:14-17).

În contextul lecției de astăzi, Moise – care a trăit cu mai mult de 500 de ani după Avraam – s-a urcat pe Muntele Sinai și a intrat în norul prezenței lui Dumnezeu (Exodul 24:15-18). În timpul acelei întâlniri de 40 de zile, Dumnezeu i-a dat instrucțiuni pentru un cort al întâlnirii, pentru obiectele care urmau să-l umple și pentru slujirea preoților. Aceste instrucțiuni se întind din Exodul 25 până în 31 (vezi lecția 3). Dumnezeu dorea să ofere acces la prezența Sa sfântă, dar acest lucru necesita o abordare sistematică pentru a preveni intrarea oricărui lucru profan (nu doar păcat, ci și lucruri ritualic necurate) în Cort.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Un dar din inimă (Exodul 25:1-9)

• Elemente pentru construcție (v. 1-5)
• Elemente pentru slujire (v. 6-9)

2. Instrucțiuni pentru cort (Exodul 26:1, 31-37)

• Covoarele (v. 1)
• Perdeaua (v. 31-35)
• Intrarea cortului (v. 36-37)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce măsuri iei pentru a fi tot timpul sigur că dai lui Dumnezeu cu bucurie (vezi 2 Corinteni 9:7)?
2. Cum ai răspunde afirmației că clădiri precum bisericile sau sanctuarele sunt un lucru necesar pentru prezența lui Dumnezeu?
3. În ce fel poate reprezenta arta și arhitectura o cale prin care să-l onorezi și să te închini lui Dumnezeu?
4. Cum ți-a schimbat această lecție viziunea despre închinare?

APLICAȚII PRACTICE:

Dacă ignorăm contextul mai larg, ni se pot părea ciudate aceste instrucțiuni privind aducerea de daruri și construirea unui cort. Cultural vorbind, astăzi conștientizăm mai multe lucruri despre Cele Zece Porunci, nu doar despre construirea unui sanctuar mobil, însă ironia constă în faptul că Cortul Întâlnirii era inima legământului și cea mai importantă binecuvântare pe care Israel a primit-o: instrucțiuni pentru a găzdui prezența lui Dumnezeu. Fiind poporul ales de Dumnezeu pentru a reflecta sfințenia Sa, israeliții trebuiau să trăiască în așa fel încât să își onoreze statutul sfânt. Altfel, nu ar fi putut păstra prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor (Ezechiel 10).

Planificarea materialelor, organizarea și împărțirea precisă a responsabilităților erau necesare pentru această sarcină. Fără aceste instrucțiuni, poporul Israel – care nu era nicidecum lipsit de păcat – nu ar fi putut suporta prezența unui Dumnezeu sfânt în mijlocul lor. Dar prin gestionarea atentă a accesului, nimeni nu ar fi intrat întâmplător în spațiul sacru și nu ar fi privit pe Dumnezeu întronat deasupra scaunului îndurării, pentru că aceasta ar fi însemnat moarte sigură (vezi avertismentul dat chiar lui Aaron în Leviticul 16:2).

Prin urmare, Dumnezeu este planificatorul suprem. El nu doar că a planificat construirea unui Cort al Întâlnirii, ci s-a asigurat că poporul Său avea materialele necesare chiar înainte de a părăsi Egiptul. Atât în legământul de la Sinai, cât și în noul legământ, Dumnezeu creează o cale pentru ca prezența Sa să fie cu poporul Său.

SCOPUL LECȚIEI: să facem un rezumat al așteptărilor lui Dumnezeu, așa cum le-a exprimat prin intermediul lui Moise, să explicăm conceptul de „legământ” în contextul său original și să-I dăm slavă lui Dumnezeu, ca popor prețuit.

TEXTUL LECȚIEI: Exodul 19:1-14

VERSETUL DE AUR: „Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt.” Exodul 19:5b-6a

CONTEXTUL LECȚIEI:

La patru sute treizeci de ani de la vremea lui Iosif, Dumnezeu a scos poporul Israel din Egipt (Exodul 12:40; 18:10). Prin intermediul unor molime miraculoase, care au dat în vileag neputința dumnezeilor falși ai Egiptului (7:8-11:10; 12:29-42), Dumnezeu a scos poporul în pustiu, unde a continuat să-i ocrotească și să se îngrijească de binele lor (Exodul 13-18). În ciuda pericolelor și a încercărilor prin care a trecut, poporul a ajuns la destinația menită: Sinai, muntele unde Dumnezeu Se dezvăluise pentru prima dată lui Moise (Exodul 3). Exodul 19 reprezintă începutul culminant al lui Dumnezeu cu poporul Său răscumpărat. 

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Ajunși la Sinai (Exodul 19:1-2)

• În pustiu (v. 1)
• Pe munte (v. 2)

2. Poporul ales al lui Dumnezeu (Exodul 19:3-6)

• Salvați (v. 3-4)
• Prețuiți (v. 5)
• Sfinți (v. 6)

3. Dumnezeu va veni (Exodul 19:7-14)

• Poporul se învoiește (v. 7-8)
• Anticiparea prezenței divine (v. 9)
• Moise învață poporul (v. 10-14)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ai experimentat vreodată o mutare în care ai simțit ocrotirea lui Dumnezeu? În ce fel diferă experiența creștinului în cazul unei mutări voluntare și în cazul în care aceasta se întâmplă fără voia lui?
2. Cum ai explica cuiva ce înseamnă să fii parte din noul legământ al preoției?
3. Ce aspecte ale vieții tale ai putea îmbunătăți pentru a fi sigur că faptele tale sunt pe măsura Cuvântului pe care Dumnezeu te-a chemat să-l proclami?

APLICAȚII PRACTICE:

În contextul său, Exodul 19 arată responsabilitățile care îi revin poporului ales și răscumpărat de Dumnezeu. Oamenii sunt chemați să se pregătească pentru prezența lui Dumnezeu. În contextul noului legământ, nu clădirile bisericilor sunt cele care găzduiesc prezența lui Dumnezeu; în schimb, trupul creștinului este cel care devine „templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19). Urmașii lui Isus slujesc, de asemenea, ca mijlocitori care îi conduc pe alții la adevăratul mijlocitor, Isus Hristos (Evrei 9:15).

Prin alegerea poporului Israel ca „o împărăție de preoți” și „un neam sfânt” (Exodul 19:6), Dumnezeu a pus fundația pentru binecuvântarea lumii prin copiii lui Iacov. Israel avea să încalce legământul de la Sinai căzând pradă păcatului, dar Dumnezeu avea un plan pentru un nou legământ (Ieremia 31:31-32; vezi și Matei 26:28). Pentru creștini, promisiunea că „toate familiile pământului vor fi binecuvântate” (Geneza 12:3) s-a împlinit în și prin Domnul nostru Isus Cristos. El este sămânța lui Avraam, moștenitorul promisiunii lui Dumnezeu (Galateni 3:16). Fiind Fiul lui Dumnezeu, doar Cristos este vrednic să fie Regele Împărăției lui Dumnezeu; ca Mare Preot veșnic al unei adunări de preoți, El este mijlocitorul perfect între Dumnezeu și oameni.

SCOPUL LECȚIEI: să trecem în revistă descrierea Domnului nostru Isus Cristos despre ceea ce se va întâmpla la judecata de apoi, să comparăm comportamentul oilor cu cel al caprelor și să formulăm un plan prin care să-I slujim lui Isus asemenea „oilor” în săptămâna care ne stă în față.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 25:31-46

VERSETUL DE AUR: „Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit.” Matei 25:34-35

CONTEXTUL LECȚIEI:

Contextul lecției noastre are loc într-o zi plină de învățături, în ultima săptămână a lucrării pământești a Domnului nostru Isus Cristos. Ca parte a „Predicii de pe Muntele Măslinilor” din Matei 24:3–25:46, Isus a predat adevărul lecției de astăzi, probabil în ziua de miercuri a ceea ce este adesea numită Săptămâna Patimilor.

Predica de pe Muntele Măslinilor a început atunci când ucenicii L-au întrebat pe Isus despre semnele venirii Sale și despre sfârșitul lumii (Matei 24:3). Isus și-a început răspunsul avertizând împotriva semnelor înșelătoare și a prezicerilor legate de persecuții (24:4-26). Apoi, a trecut la specificarea semnelor autentice (24:27-35). A urmat un îndemn prelungit de a fi gata și de a aștepta neașteptatul (24:36-51).

Isus a continuat cu ilustrații despre ceea ce spusese prin două pilde: pilda celor 10 fecioare (Matei 25:1-13) și pilda talanților (Matei 25:14-30; în Luca 19:12-27 aceasta este pilda polilor).

Capitolul se încheie cu o imagine dramatică a judecății finale – subiectul lecției de astăzi din Matei 25:31-46. Unii studenți consideră acest text o pildă, în timp ce alții nu. De obicei, pildele compară ceva pământesc cu „Împărăția cerurilor” (Matei 13:24, 31-34; 25:1, 14; etc.), dar Matei 25:31-46 nu prezintă această caracteristică. Singura comparație care ar putea sugera că este o pildă se află în Matei 25:32, unde judecata finală este comparată cu un păstor care separă „oile” de „capre”. Totuși, acest lucru se potrivește mai bine ideii de metaforă (limbaj figurativ sau simbolic) decât noțiunii de pildă.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Judecătorul (Matei 25:31-33)

• Un moment glorios (v. 31)
• O mare adunare (v. 32-33)

2. Oile (Matei 25:34-40)

• Invitație (v. 34)
• Explicație (v. 35-36)
• Consternare (v. 37-39)
• Laudă (v. 40)

3. Caprele (Matei 25:41-46)

• Respingere (v. 41)
• Explicație (v. 42-43)
• Consternare (v. 44)
• Condamnare (v. 45-46)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce semnificație are pentru tine afirmația că Împărăția „v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”?
2. În ce fel poate rezolva adunarea ta frățească cele șase nevoi ale oamenilor menționați în această pildă?
3. Cum s-ar întări credința noastră dacă am privi orice lucrare de ajutorare a altora ca pe o lucrare îndreptată spre Însuși Isus?
4. Cum ai răspunde la afirmația că un Dumnezeu care ne iubește nu ar lăsa un om să sufere o pedeapsă veșnică?

APLICAȚII PRACTICE:

Trăim într-un timp și într-o cultură în care lumea pare să trateze credința creștină cu dispreț. O asemenea atmosferă ostilă este prezisă în 2 Petru 3:3-4: „În zilele din urmă vor veni batjocoritori, plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, și vor zice: Unde este făgăduința venirii Lui?” Chiar și creștinii s-ar putea întreba „Unde este Isus?” în momentele de disperare.

Răspunsul la această întrebare poate fi comparat într-o anumită măsură cu cărțile Unde este Waldo?, care i-au fascinat pe micuți. Aceste cărți conțin ilustrații cu mulțimi angajate în diverse activități în anumite locații. Cititorul este provocat să-l găsească pe „Waldo” undeva în mulțime. Cheia pentru a-l găsi constă în aspectul său exterior: el poate fi descoperit dacă știi mai întâi cum să-l recunoști.

Isus spune clar în pasajul de astăzi că ori de câte ori slujim pe cineva aflat la ananghie, Îl slujim pe El. Creștinii se văd adesea ca fiind mâinile, picioarele și vocea lui Isus pentru ceilalți oameni și o fac pe bună dreptate. Dar Isus poate fi văzut și în nevoile celor din jurul nostru. Ai ochi să „Îl vezi” în astfel de situații?

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm poruncile Vechiului Testament la care face referire Domnul nostru Isus Cristos, să explicăm ce voia să spună Isus prin faptul că cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi și că identificăm un obicei de genul „fapte prin care să ne punem bine cu Dumnezeu” și să căutăm călăuzirea Duhului Sfânt pentru a ne debarasa de el.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 19:16-30

VERSETUL DE AUR: „Vă mai spun iarăși că este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.” Matei 19:24

CONTEXTUL LECȚIEI:

Întâlnirea consemnată în textul Scripturii de astăzi a avut loc cu doar câteva săptămâni înainte de crucificarea și învierea Domnului nostru Isus Cristos. Locul întâlnirii a fost pe partea de est a râului Iordan (Matei 19:1). Această regiune era cunoscută și sub numele de Pereea, conform istoricului evreu din secolul I, Iosif Flavius. Textul Scripturii de astăzi are paralele în Marcu 10:17-31 și în Luca 18:18-30.

Prima parte a lecției ne îndeamnă să analizăm întâlnirea lui Isus cu un bărbat nenumit, pe care îl numim „tânărul bogat și conducător.” Această denumire rezultă din combinarea descrierilor din cele trei relatări ale Evangheliilor sinoptice: omul era bogat (Matei 19:22; Marcu 10:22; Luca 18:23), era tânăr (Matei 19:22) și era un conducător (Luca 18:18). Deoarece este descris ca fiind tânăr, s-a sugerat că probabil nu făcea parte din corpul conducător evreiesc cunoscut sub numele de Sinedriu, ci era mai degrabă un „conducător” al unei sinagogi locale. Până ajungem la capitolul 19 din Evanghelia după Matei, opiniile despre Isus deveniseră polarizate (vezi Ioan 7:12). Luca 9:51–18:14 înregistrează evenimentele care s-au petrecut între sfârșitul capitolului 18 din Matei și începutul capitolului 19.

Această perioadă a fost marcată de mai multe întâlniri tensionate și directe cu fariseii și alți indivizi. Aceste confruntări au continuat și în Matei 19:1 și după aceea, când Isus „a plecat din Galileea și a venit în ținuturile Iudeii, dincolo de Iordan.” Una dintre aceste întâlniri este subiectul textului din lecția de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Căutarea omenească (Matei 19:16-22)

• O întrebare sinceră (v. 16)
• Răspunsul inițial (v. 17-19)
• O revendicare sinceră (v. 20)
• Pus la încercare (v. 21)
• Reacție tristă (v. 22)

2. Învățătura Mântuitorului (Matei 19:23-30)

• O declarație surprinzătoare (v. 23-24)
• O reacție surprinsă (v. 25-27)
• O promisiune solemnă (v. 28-30)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Care sunt atitudinile care îi împiedică pe credincioși să fie desăvârșiți, așa cum și Tatăl nostru ceresc este desăvârșit (Matei 5:48)?
2. Ce măsuri pot lua credincioșii pentru a se asigura că averea lor materială nu le împiedică pășirea pe cărarea lui Dumnezeu?
3. Ce pași vei face pentru a-ți dezvolta acea atitudine smerită care să reflecte statutul de locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu?
4. Ți-a schimbat textul studiat astăzi părerea despre posesiunile materiale?

APLICAȚII PRACTICE:

Uneori, este un lucru bun să-ți dorești să fii primul (exemplu: 2 Corinteni 8:10). Dar, de obicei, nu este o dorință bună, deoarece trădează un motiv egoist. Cei care urmează o astfel de cale vor obține opusul a ceea ce așteaptă (Matei 21:31; Marcu 9:35; etc.).

Dincolo de textul Bibliei, întâlnim înțelepciune în această zicală bine-cunoscută: „Ai grijă ce îți dorești, pentru că s-ar putea să primești.” Peisajul creștinismului este presărat cu năruirea lucrării unor predicatori foarte cunoscuți, ale căror orgolii au preluat controlul – lipsa responsabilității a fost urmată de un dezastru în lucrare.

Saul, un fost persecutor al creștinilor, și-a venit în fire în timp ce trecea prin transformarea în apostolul Pavel (vezi 1 Corinteni 4:9; 15:9; Filipeni 3:4b-14). Două mii de ani de perspectivă istorică îl arată ca fiind cel dintâi între apostoli, un rol pe care nu l-a căutat, ci l-a acceptat ca fiind voia lui Dumnezeu. Ce ne lipsește pentru a avea aceeași atitudine în zilele noastre?

SCOPUL LECȚIEI: să trecem prin descrierea pe care o face Domnul nostru Isus Cristos despre Ioan Botezătorul, să explicăm de ce putem vedea la generația criticată de Isus asemenea lipsă de înțelepciune în cântărirea Domnului nostru Isus Cristos și a lui Ioan Botezătorul.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 11:7-15, 20-24

VERSETUL DE AUR: „Atunci, Isus a început să mustre cetățile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră.” Matei 11:20

CONTEXTUL LECȚIEI:

Importanța lui Ioan Botezătorul este sugerată de faptul că numele său este menționat de aproximativ 90 de ori în cele patru Evanghelii și în cartea Faptele Apostolilor. Este important să clarificăm că el nu este același cu Ioan Apostolul, care este menționat pe jumătate cât Ioan Botezătorul în Noul Testament. Noul Testament ne mai vorbește despre un alt bărbat pe nume Ioan (cunoscut și ca „Marcu”) în Faptele Apostolilor 12:12, 25; 13:5, 13; 15:37. „Ioan” era un nume popular!

Ioan Botezătorul s-a născut în Iudeea (Luca 1:65). Tatăl său, Zaharia, făcea parte dintr-o familie preoțească (deci din seminția lui Levi). Mama sa era Elisabeta, o rudă a Mariei (Luca 1:35-36), așa că Ioan și Isus erau înrudiți prin mamele lor. Ioan a petrecut mult timp în pustie când era tânăr (Luca 1:80).

Ioan a predicat pocăința, spunând: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2). Botezul mulțimilor i-a dat titlul pe care îl cunoaștem și astăzi. În Evanghelii, el este numit „Ioan Botezătorul” atât de susținătorii săi, cât și de adversari (Matei 3:1; 14:2; etc.).

Ioan a contribuit la lucrarea lui Isus în trei moduri importante:

1. El a fost într-un sens „Ilie, care trebuia să vină” (Matei 11:14; vezi și Maleahi 4:5-6; Matei 17:10-13; compară cu Ioan 1:21). În acest context, Ioan a fost înțeles ca asumând rolul lui Ilie, fiind o voce profetică ce pregătea poporul pentru venirea lui Mesia (Luca 1:17; Ioan 1:23).
2. Botezul lui Isus în râul Iordan a fost „ca să împlinim tot ce trebuie împlinit” – a fost ceea ce trebuia făcut conform planului lui Dumnezeu, confirmat de „Duhul lui Dumnezeu” și de „un glas din cer” (Matei 3:13-17).
3. Momentul în care Ioan Îl identifică profetic pe Isus drept „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

Lecția de astăzi studiază un moment de după încheierea slujirii lui Ioan ca predicator în pustie. Se implicase într-un conflict cu stăpânitorul local, Irod Antipa, ceea ce l-a trimis la închisoare. Această întorsătură a evenimentelor a dus la apariția unor îndoieli pentru Ioan, pe care a încercat să le rezolve trimițându-și doi dintre ucenici la Isus pentru a determina dacă El este Mesia (Matei 11:1-3). Isus a răspuns trimițându-i la dovezile minunilor (Matei 11:4-6). Textul lecției de astăzi continuă după răspunsul lui Isus pentru ucenicii lui Ioan (Luca 7:24-28 este o paralelă parțială).

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Ioan – mesagerul (Matei 11:7-15)

• O celebritate neobișnuită (v. 7-10)
• Ultimul din neamul său (v. 11-15)

2. Isus, făcătorul de minuni (Matei 11:20-24)

• Lipsa pocăinței (v. 20-22)
• Judecata care va urma (v. 23-24)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. În ce fel pregătesc credincioșii lumea pentru cea de-a doua venire a lui Cristos?
2. Cum te poți asigura că nu lași ca mândria și împietrirea inimii să prindă rădăcini în viața ta?
3. Care dintre noțiunile lecției de astăzi ți s-a părut cel mai greu de acceptat? De ce?

APLICAȚII PRACTICE:

Asemenea unui câine care, în ciuda dresajului cu lesa, o ia la goană în momentul în care este eliberat din strânsoare, omul are o fire similară. Și noi ne-am comportat de multe ori precum câinii greu de dresat, reîntorcându-ne la vechile noastre obiceiuri și neluând în seamă chemările Duhului Sfânt. Cu toate acestea, de fiecare dată când ne-am întors la Domnul cu o inimă pocăită, El era acolo, așteptându-ne cu brațele deschise.

Isus a mustrat cetățile încăpățânate care au refuzat să se pocăiască. Deși au văzut minunile cu ochii lor, ele au respins chemarea Lui. Lipsa lor de „urechi de auzit” și „ochi de văzut” este, de fapt, mai gravă decât atitudinea câinelui nostru, pentru că este auto-impusă (Matei 13:15-16; Marcu 8:18). Gândiți-vă la aceasta: cetatea Sodoma s-ar fi pocăit dacă ar fi fost martoră la aceleași fapte divine!

Există părți din viața ta în care persiști cu încăpățânare, refuzând să te predai lui Dumnezeu?

SCOPUL LECȚIEI: să enumerăm învățăturile principale pe care ni le oferă Domnul nostru Isus Cristos despre rugăciune în Matei 6:5-15, să explicăm scopul celor patru distihuri ale rugăciunii și să luăm hotărârea de a dedica mai multă vreme în rugăciune pentru un anumit aspect identificat în Matei 6:5-15, care poate lipsește momentan din rugăciunile noastre.

TEXTUL LECȚIEI: Matei 6:5-15

VERSETUL DE AUR: „Vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.” Matei 6:10

CONTEXTUL LECȚIEI:

Unul dintre lucrurile pe care le știm despre Domnul nostru Isus Cristos este că era un om al rugăciunii. Se trezea devreme dimineața pentru a petrece timp singur în rugăciune (exemplu: Marcu 1:35). Cel puțin cu o ocazie, El a petrecut toată noaptea în rugăciune (Luca 6:12). Când Domnul nostru Isus Cristos a știut că moartea Lui era aproape, a petrecut o bun[ parte a ultimei Sale seri rugându-se în Grădina Ghetsimani (Matei 26:36-43).

Ceea ce numim „Rugăciunea Domnească” se găsește în Matei 6:9-13, cu o versiune mai scurtă în Luca 11:2-4. Poate fi un lucru înșelător, deoarece nu există nicio înregistrare că Isus însuși a rostit această rugăciune. Sunt, mai degrabă îndrumări oferite de Isus altora despre cum ar trebui să se roage. 

Versiunea din Matei este consemnată ca parte a cunoscutei Predici de pe Munte (Matei 5:1–7:29). Versiunea din Luca apare în urma unei cereri din partea unuia dintre ucenici, în Luca 11:1. Putem presupune că ucenicii lui Isus erau deja oameni ai rugăciunii, dar că doreau să se roage mai eficient.

Interesul ucenicilor pentru rugăciune a fost stârnit de conștientizarea faptului că Ioan Botezătorul își învățase proprii săi ucenici cum să se roage în mod corect (Luca 11:1). Deși nu avem nicio rugăciune consemnată a lui Ioan Botezătorul, avem exemple de rugăciuni ale lui Isus (exemplu: Ioan 17:1-26, care constă într-o rugăciune lungă rostită de Isus în camera de sus în timpul Cinei celei de Taină).

Biserica folosește mai des Rugăciunea Domnească din Matei, deoarece aceasta este mai detaliată decât versiunea din Evanghelia după Luca. Aceasta a fost considerată de mult timp una dintre comorile bisericii, fiind, poate, cea mai faimoasă rugăciune din istorie. În unele tradiții, este numită „Tatăl Nostru,” reflectând fraza de deschidere. O versiune similară o numește Paternoster, termen latin care înseamnă „Tatăl Nostru.” Un manual vechi despre practici creștine, numit Didahia, include versiunea rugăciunii din Matei cu instrucțiunea ca aceasta să fie rostită de trei ori pe zi (Didahia 8).

Versiunea Rugăciunii Domnești din Matei are o adresare complexă față de Dumnezeu, mai multe cereri și o încheiere care recunoaște suveranitatea lui Dumnezeu. Valoarea rugăciunii este evidentă atunci când o contrastăm cu felurile în care nu ar trebui să ne rugăm. Aici începe studiul nostru de astăzi.

STRUCTURA LECȚIEI:

1. Îndrumări pentru rugăciune (Matei 6:5-8)

• Pentru a fi văzuți de oameni (v. 5 )
• În intimitate personală (v. 6)
• Fără bolboroseli (v. 7)
• Cu un scop (v. 8)

2. Prototipul rugăciunii (Matei 6:9-13)

• Adresarea corectă (v. 9)
• Centrarea corectă (v. 10)
• Cererea corectă (v. 11-13)

3. Adăugiri despre iertare (Matei 6:14-15)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Cum își poate exersa credinciosul smerenia prin faptele sale spirituale, exprimându-și în același timp curajul de a fi martor pentru Isus atunci când se ivește ocazia?
2. Ce poate face adunarea frățească pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă mai bine noțiunea sfințeniei lui Dumnezeu?
3. Ce măsuri vei lua pentru a exersa recunoștința față de Dumnezeu pentru „pâinea cea de toate zilele” pe care ți-o pune El pe masă?
4. Cum se poate pregăti credinciosul pentru ispitele care vor veni cu siguranță?

APLICAȚII PRACTICE:

Un cuplu de tineri a început să se întâlnească. Cu timpul, au început să meargă, pe rând, la biserica celuilalt. Biserica ei rostea Rugăciunea Domnească în fiecare duminică, ca parte a slujbei de închinare, în vreme ce în biserica lui nu se întâmpla niciodată lucrul acesta. Când ea l-a întrebat de ce biserica lui nu rostește această rugăciune, el a răspuns că biserica sa nu dorește ca Rugăciunea Domnească să devină o incantație repetitivă. Avea un punct de vedere corect. Fără a ține cont de mesajul și provocarea ei, repetarea mecanică a Rugăciunii Domnești are o valoare negativă. Astfel de practici riscă să fie condamnate ca fiind ale celor care Îl onorează pe Dumnezeu doar cu buzele, dar a căror inimă este departe de El (Matei 15:8, citând Isaia 29:13).

Dar acest pericol este valabil pentru tot ceea ce facem în mod regulat atunci când ne adunăm în biserică. Unele biserici țin Cina Domnului doar o dată pe trimestru, deoarece, dacă acest obicei s-ar ține în fiecare lună, „ar deveni prea obișnuite.” (Puține biserici, însă, ar aplica același raționament la colectarea darului de bună voie!)

Poate că o soluție de mijloc ar fi rostirea unor rugăciuni diferite în fiecare duminică, care totuși să reflecte categoriile din Rugăciunea Domnească. Ar funcționa acest lucru în biserica ta? De ce sau de ce nu?

SCOPUL LECȚIEI: să identificăm în Psalmul 145 modele de paralelism al poeziei ebraice, să explicăm semnificația acestor paralele și să formulăm o rugăciune care să imite paralelismul Psalmului 145 și să conțină temele acestuia.

TEXTUL LECȚIEI: Psalmul 145:1, 10-21

VERSETUL DE AUR: „Împărăția Ta este o împărăție veșnică și stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile.” Psalmul 145:13

CONTEXTUL LECȚIEI:

Psalmul 145, textul de astăzi, este un acrostih, ceea ce înseamnă că fiecare vers, linie sau secțiune începe cu un cuvânt care începe cu o literă succesivă a alfabetului ebraic, care are 22 de litere. Nouă psalmi sunt acrostihuri, celelalte opt fiind Psalmii 10, 25, 34, 37, 9–10, 111, 112 și 119. (Psalmii 9 și 10 sunt considerați unul singur deoarece acrostihul se întinde pe textul amândurora; vezi discuția din lecția precedentă.) Alte acrostihuri din Biblie sunt Proverbele 31:10-31 și întreaga carte Plângerile lui Ieremia. Referitor la aceasta din urmă, observăm că capitolele 1, 2, 4 și 5 au câte 22 de versete fiecare, iar capitolul 3 are 66 de versete, care este un multiplu de 22.

Cititorul atent va observa că Psalmul 145 are doar 21 de versete. De ce nu se potrivește cu alfabetul ebraic de 22 de litere? Totul are de-a face cu o incertitudine în manuscrisele antice. În majoritatea acelor manuscrise, din Psalmul 145:13 lipsește un rând care ar fi conținut litera ebraică absentă. Acest lucru a fost observat încă din vechime, iar traducerea greacă veche a Bibliei, cunoscută sub numele de Septuaginta (tradusă cu cel puțin 200 de ani î. Cr.), include un rând suplimentar între versetele 13 și 14; vezi mai multe detalii despre aceasta în comentariul de mai jos.

În lecția de săptămâna trecută remarcam că în mod tradițional, cele 150 de capitole ale Psalmilor sunt considerate o colecție de cinci volume. În cadrul acestor volume, Psalmul 145 reprezintă ultimul capitol înainte de începutul codei (pasajului de încheiere) din Psalmii 146–150.

STRUCTURA LECȚIEI:

• Dumnezeu vrednic de laudă, partea I (Psalmul 145:1, 10-13)
• Dumnezeu măreț (v. 1, 10-12)
• Dumnezeu veșnic (v. 13)
• Dumnezeu plin de îndurare (Psalmul 145:14-20)

• Întărește și se îngrijește (v. 14-16)
• Deschis și dornic (v. 17-20)
• Dumnezeu vrednic de laudă, partea a II-a (Psalmii 145:21)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚII:

1. Ce fapte putem face pentru a scoate slava adusă lui Dumnezeu din rândurile așternute pe hârtie și pentru a o pune în practică?
2. În momentele dificile, ce anume îți oferă încrederea necesară pentru a aștepta cu răbdare momentul pe care Dumnezeu îl consideră oportun pentru a-ți răspunde?
3. Cum influențează circumstanțele vieții tale simțirea prezenței lui Dumnezeu?

APLICAȚII PRACTICE:

La o primă lectură, Psalmul 145 poate părea că îi lipsește intensitatea emoțională și grija față de luptele vieții care apar în mulți alți psalmi. Poate părea o colecție de adevăruri generale sau chiar platitudini despre viața de credință. Astfel de platitudini nu fac față atunci când vine vorba despre provocările vieții, iar psalmul poate părea mai puțin substanțial decât alții. 

Totuși, este mai bine să nu citim acest psalm de sine stătător, ci să ne amintim de funcția lui în cadrul întregii cărți. Cartea Psalmilor conține atât rugăciuni de ajutor, cât și rugăciuni de mulțumire. La începutul cărții predomină în mod covârșitor plângerile sau rugăciunile de ajutor, dar pe măsură ce cartea progresează, balanța se înclină în favoarea imnurilor de laudă. Ultimii cinci psalmi sunt cântece exuberante și zgomotoase care Îl laudă pe Dumnezeu. Psalmul 145 este strâns legat de aceștia. Cu alte cuvinte, dacă privim cartea în ansamblu, vedem cum trece de la vremuri de necaz, în care strigăm către Dumnezeu pentru ajutor, la vremuri de bucurie pentru lucrările mântuitoare ale lui Dumnezeu. Aceeași schimbare apare și în mulți psalmi individuali, care încep cu o plângere și se încheie cu o promisiune de laudă. Cu alte cuvinte, organizarea cărții încearcă să-i conducă pe cititori de-a lungul drumului spiritual spre o încredere mai mare în mila lui Dumnezeu. Psalmul 145 marchează concluzia acestei mișcări. Înțeles astfel, Psalmul 145 reprezintă mai mult decât un set de clișee.

B. Psalmul 145 în viață
Psalmul 145 sărbătorește natura permanentă a împărăției lui Dumnezeu și lucrarea Sa în viețile oamenilor. Le amintește tuturor celor care îl cântă că Dumnezeu urmărește cele mai înalte și mai bune scopuri posibile, inclusiv cele mai bune rezultate posibile pentru viața noastră. Dumnezeu dorește să fim mântuiți și salvați de toate manifestările păcatului și morții, atât în această lume, cât și în cea viitoare. Dumnezeu a comunicat această dorință prin profeți și apostoli, iar cel mai deplin prin viața și învățăturile Domnului nostru Isus Cristos. Conștientizarea acestei comunicări conduce la o viață plină de uimire și atenție față de creșterea spirituală și morală.

Nu este ușor să adoptăm un scop superior atunci când încercăm să trăim cea mai bună viață chiar acum. Scopul superior ne cheamă să ne reexaminăm pe noi înșine și să schimbăm anumite aspecte ale vieții noastre. Ne rafinăm valorile, ne redirecționăm preocupările și ne remodelăm comportamentele în direcția lui Dumnezeu. Până și limbajul nostru se va umple de har și de îndurare, așa cum este și cel al lui Dumnezeu. A renunța la posibilitatea creșterii înseamnă a ne pierde însăși speranța.

Minunea iubirii lui Dumnezeu pentru noi ne obligă să ne ridicăm deasupra pasiunilor momentului și să aspirăm către splendoarea care ne așteaptă în prezența lui Dumnezeu. Acest psalm ne îndreaptă către acea splendoare, celebrând compasiunea și frumusețea lui Dumnezeu și provocându-ne să urmărim cauze nobile, mai degrabă decât obiective pe termen scurt care ne-ar ajuta să obținem plăcerea sau puterea.