SCOPUL LECȚIEI: Să înțelegem greutățile cu care se confruntau orbii în vremea Domnului Isus; să studiem legătura dintre orbirea fizică și cea spirituală, așa cum ne sunt descrise fiecare în Biblie; să recunoaștem pericolele orbirii spirituale.
TEXTUL LECȚIEI: Marcu 10: 46–52 VERSETUL DE AUR: Marcu 10: 51
“Isus a luat cuvântul și i-a zis: ‘Ce vrei să-ți fac?’ ‘Rabuni’, I-a răspuns orbul, ‘să capăt vederea.’“ — Marcu 10: 51
CONTEXTUL LECȚIEI
Orbirea era ades întâlnită în lumea antică; cuvântul orb apare de numeroase ori în Biblie. Manuscrisele antice descriu o gamă largă de boli ale ochilor și o mulțime de tratamente pe care, probabil, nu am avea curajul să le folosim în zilele noastre. Mulți considerau orbirea ca un blestem din partea lui Dumnezeu în urma unui păcat oarecare (sau păcate). Exista credința că păcatele părinților afectau copiii în mod direct, cauzând orbire (Ioan 9: 1-2). Cei din vechime știau că unele boli pot acea drept consecință o deteriorare a vederii și chiar orbirea (Leviticul 26: 16). Medicina modernă ne spune că aceste rezultate pot veni în urma malariei și a altor boli infecțioase. Orbirea poate fi cauzată de diverse accidentări sau poate fi, în mod treptat, un rezultat al îmbătrânirii (cataracta oculară sau degenerescența maculară); textul din Eclesiastul 12: 3 descrie figurativ această diminuare a vederii.
În toate aceste cazuri, pierderea vederii avea efecte economice devastatoare. O persoană lipsită de vedere nu își putea găsi de lucru și avea nevoie de ajutorul familiei pentru a supraviețui; în lipsa sprijinului familiei, singura șansă era cerșitul. Legea evreiască le interzicea oamenilor să profite de un orb (Leviticul 19: 14; Deuteronomul 27: 18), dar nicio protecție din partea legii nu putea să le redea vederea. Pilda celor poftiți la cină îi include pe cei orbi în lista categoriilor cele mai defavorizate (Luca 14: 21; de asemenea Luca 14: 13).
Vederea și orbirea, înțelese în mod spiritual, sunt teme importante în Evanghelia după Marcu. Când a fost rugat să explice pilda semănătorului, (Marcu 4: 1-20), Isus i-a învățat că vor fi oameni care-l vor vedea făcând lucrări minunate, dar nu vor înțelege vestea bună pe care o aducea (4: 12). Mai apoi, pe când călătoreau împreună într-o corabie, i-a certat pe cei 12 pentru lipsa lor de înțelegere cu privire la persoana și misiunea Sa, zicând ”Aveți ochi, și nu vedeți?” (8: 18). Marcu lasă aceste întrebări deschise pentru cititorii săi, pentru ca fiecare să răspundă în dreptul său. În cele din urmă, Marcu ne întreabă pe fiecare: ”Ați citit până în acest loc despre Isus, și tot nu înțelegeți cine este? Și tot nu înțelegeți lecțiile spirituale pe care încearcă să vă învețe?”
STRUCTURA LECȚIEI
- Cerșetorul orb (Marcu 10: 46–48)
- Strigătele zilnice după ajutor (v. 46)
- Strigătele care deranjează (v. 47-48)
- Învățătorul milostiv (Marcu 10: 49–52)
- Isus cheamă la Sine (v. 49-50)
- Isus vindecă (v. 51-52)
ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE
- Când întâlnim pe cineva în nevoie, cum putem fi siguri că acțiunile noastre ajută și nu creează mai mult rău? Care sunt pasajele din Scriptură care ne pot fi călăuză in aceste situații?
- Care sunt circumstanțele în care ar trebui să chemăm Numele Domnului în ajutor cu glas tare, și nu doar în tăcere (de exemplu, Matei 9: 20-21)?
- Care dintre pasajele conținând expresia ”credința ta te-a…” îți oferă cea mai mare mângâiere în inimă: Matei 9: 22; Marcu 5: 34; 10: 52; Luca 7: 50; 8: 48; 17: 19? Care dintre aceste versete te îndeamnă să îi încurajezi pe alții?
APLICAȚII PRACTICE
- Vindecarea unui orb a fost un miracol măreț și plin de milostivire. Într-un context mai larg însă, vedem în Evanghelii că Isus a întâlnit o sumedenie de orbi spirituali, oameni cu inima împietrită care au refuzat să-l accepte și să-l cinstească. Călătoria noastră cu Isus începe în clipa în care realizăm că suntem la o margine de drum, marginalizați și disperați. În acele clipe ne lăsăm în mâna Domnului care ne vindecă. Apoi, ne alăturăm lui, pășind pe drumul vieții și învățând de la El. Aceasta este esența uceniciei (Matei 16: 24; Ioan 14: 6).
- Meditând la necesitatea credinței, înțelegem câteva lucruri despre Domnul Isus – și de asemenea despre noi înșine. De exemplu, în textul din ziua de azi, la fel ca în altele dinaintea lui, Isus pune credința la loc de cinste. Credința lui Bartimeu a fost cât se poate de simplă: a crezut că Isus are atât voința cât și puterea să-l vindece. Omul acesta nu a fost luat la întrebări cu privire la cunoștințele lui sau la ce credea despre venirea lui Mesia. Nu a fost întrebat nici în legătură cu ce a vrut să zică când la numit pe Isus ”Fiul lui David” (Marcu 10 47-48) sau ”Rabuni” (10: 51). Nici măcar nu a fost interogat cu privire la motivele sale. (Vedeți spre deosebire următoarele texte: Marcu 10: 17-18; Ioan 6: 25-26; Iacov 4:3).
- Uneori, în situații de criză, când nu vedem nicio scăpare, zicem ”Doamne, ai milă!” fără ca să dăm mare importanță acestor vorbe. Și totuși, ele reprezintă o rugăciune, implorându-L pe Dumnezeu să ia aminte la situația noastră nenorocită și să ne dea scăpare. Fie ca să învățăm această lecție de la Bartimeu, cel care a fost gata să strige după ajutor, chiar când mulțimile i-au stat împotrivă. Fie ca ochii inimilor noastre să fie deschiși să-l vadă pe Isus cu claritate și să-l asculte pe deplin (Efeseni 1: 18).
Traducerea și adaptarea: Narcis Pasca