Cartea neamului lui Isus Cristos – Matei 1:1-17
Școala duminicală – 12/11/2016
Versetul de aur: Matei 1:17
Acest text de la începutul Evangheliei după Matei este un text dificil, însă în același timp ne ajută să ne pregătim pentru sărbătoarea Nașterii Mântuitorului. Cu toții am învățat la școală că atunci când facem o compunere introducerea este foarte importantă. Același lucru este valabil și în cazul unui discurs – momentele de început sunt momente importante pentru captarea atenției -, și același lucru este valabil și în cazul unui document scris. Având în vedere aceste lucruri, ne așteptăm ca introducerea, începutul Evangheliei după Matei să aibă o semnificație deosebită. Matei alege ca mai întâi la început să dea o genealogie. Pentru un cititor antic din vechime acest lucru este foarte important, deși pentru un cititor contemporan este unul dintre cele mai plictisitoare tipuri de text cu putință. Scriptura este un text antic, astfel încât nu este de mirare faptul că întâlnim atâtea genealogii în ea. Când ajungi la Noe, după potop, este o genealogie, când ajungi la sfârșitul vieții lui Iacov este o genealogie, când citești cărțile Cronicilor este plin de genealogii. Sunt porțiunile din Scriptură cele mai aride, cele mai uscate, pentru că pentru cititorul din ziua de astăzi genealogiile au mică însemnătate – doar pentru cei care sunt curioși să se ducă pe arborele genealogic din familia lor, să vadă cine a fost bunicul, cine a fost străbunicul, de unde a venit și până unde reușești să mergi cu spița neamului, însă este mai mult o curiozitate personală. Astăzi, când este vorba de conducătorul unui popor spița de neam este mai puțin importantă, sunt puțini acei care atunci când se hotărăsc asupra unuia sau a altuia țin seama de spița de neam (să alegi pe cineva pentru că al cincilea pe linie înapoi a fost cutare). Când, însă, organizarea unei societăți are în vedere, în ce privește conducerea, o linie monarhică, o dinastie, cel mai important lucru este genealogia, pentru că nu poți să ajungi pe tron dacă nu ești din spița de neam a familiei conducătoare. Acesta este modul în care sceptrul trece dintr-o generație în cealaltă. Așadar, dacă Evanghelia este despre Mesia, atunci unul dintre elementele cele mai importante pentru a dovedi că Isus, și nu altcineva, este Mesia este exact acest lucru: să arați că El, potrivit cu ce spune Scriptura, vine din sămânța lui David. Ceea ce este scris în 2 Samuel 7 rămâne regulă în privința aceasta – acolo este promisiunea pe care Domnul i-o face lui David în privința lui Mesia, urmașul la tron a cărui Împărăție nu are sfârșit. Așadar, acest text care pentru tine și pentru mine poate părea uscat, plictisitor, este de o importanță fundamentală având în vedere lucrul pentru care a fost scris. Astfel, cel despre care se scrie această genealogie, care este ultimul pe lista de nume, se califică să fie Mesia – El face parte din linia genealogică a împăratului David. Pe lângă faptul că autorul (Matei) clarifică lucrul acesta pentru orice cititor, el merge mai departe și prezintă încă vreo câteva aspecte în legătură cu Mesia.
Potrivit cu un text profetic aflat în Daniel 9:24, există o simbolistică în legătură cu perioadele de timp din istorie în ce privește venirea lui Mesia. Acel text vorbește despre cele „șaptezeci de săptămâni“ și ele trebuie văzute ca fiind șaptezeci de săptămâni de ani, adică patru sute nouăzeci de ani de la porunca rezidirii Ierusalimului până la venirea lui Mesia. Așadar, după exil, la un anumit moment vine Unsul lui Dumnezeu, vine Mesia, vine Cel promis. Matei alege să scrie despre genealogia lui Isus într-un mod foarte simetric. Așa cum el însuși recapitulează în versetul 17, sunt trei perioade importante, delimitate de două personaje (Avraam și David) și un eveniment (strămutarea în Babilon, sau exilul din Babilon, captivitatea babiloniană, robia din Babilon), iar la urmă Cristos/Mesia. Pentru curioși, există o explicație și în legătură cu semnificația numărului 14 (14 generații între evenimentele/personajele jalon). Dintre cei care apar pe această listă, unul care are proeminență, iar acela este David. Literele/consoanele din numele lui David, în limba ebraică, au ca și corespondent numeric cifrele 4 (D), 6 (V) și din nou 4 (D), care, adunate, dau 14 – cheia pentru felul în care Matei alege să vorbească despre lucrurile acestea. Pentru identitatea lui Isus ca Mesia, David este absolut fundamental. Cele două idei împletite în acest mod de a prezenta genealogia lui Isus sunt legate de importanța lui David în istoria răscumpărării și de promisiunea lui Dumnezeu cu privire la răscumpărare, la salvare. Împlinirea acestei promisiuni, în continuare, vorbește despre credincioșia lui Dumnezeu în împlinirea promisiunilor sale „la împlinirea vremii“ (Galateni 4:4) După exil vine răscumpărarea, după exil vine Mesia, la momentul hotărât de Dumnezeu, iar ceea ce a adus El este împlinirea promisiunilor pe care li le-a făcut Domnul lui Avraam și lui David. Ceea ce a promis Dumnezeu are loc, Dumnezeul istoriei mântuirii este un Dumnezeu în care îți poți pune toată încrederea, pentru că El se ține de cuvânt, pentru că El face ceea ce spune.
Desigur, de-a lungul istoriei au existat evenimente, sau perioade, sau personaje care păreau să împiedice împlinirea planului lui Dumnezeu – de exemplu, când poporul a fost dus de Nebucadnețar în robia babiloniană se părea că terminat cu ei, nu se mai întorc înapoi niciodată; când pe tron se urca un împărat rău, se părea că acela este sfârșitul. Cu toate acestea, în genealogia prezentată de Matei apar și împărați buni, și împărați răi. Potrivit cu cartea Cronicilor, un împăratul cel mai bun, un împărat cum poate nu a mai fost altul, a fost împăratul Ezechia, dar (și aceasta este una dintre durerile mari) acest împărat a născut pe cel mai răi dintre împărați: pe Manase – nu a fost nimeni atât de rău ca Manase. Ahaz a fost de asemenea un împărat apostat, Roboam a fost un împărat rău – despre mai mulți împărați se spune că au făcut ce este urât înaintea Domnului, iar cei despre care se spune că au făcut ce era plăcut înaintea Domnului sunt mai puțini. Cu toate acestea, nu se poate ca ceea ce Dumnezeu a spus că va avea loc să fie oprit – nu se poate, nici un împărat nu are puterea aceasta, nici pierderea unui război nu are puterea aceasta, nimic nu are puterea aceasta. Dumnezeu își duce la îndeplinire lucrurile despre care a spus că vor avea loc. După ce Matei dovedește identitatea lui Mesia (pe linia davidică), după ce vorbește despre providența lui Mesia (aducătorul răscumpărării, salvării), după ce vorbește despre credincioșia lui Dumnezeu (arătată în faptul că Mesia a venit), cea de-a patra idee în această genealogie este cea legată de harul lui Dumnezeu în istoria lumii. Dumnezeu și-a arătat harul, a adus răscumpărarea, nu doar pentru poporul Israel, ci și pentru neamuri. Modul în care Matei arată lucrurl acesta este unul deosebit. De regulă, atunci când se scrie o genealogie se menționează numai bărbații, însă în această situație Matei alege să menționeze și femei. Când citești despre patriarhi, despre Avraam, te-ai aștepta să găsești despre Sara, sau când vorbești despre Isaac te gândești la Rebeca, sau Rahela, dacă este vorba de Iacov. Acestea (sau altele asemenea lor) sunt personaje importante din istoria poporului lui Dumnezeu. Însă nu ele apar în genealogia prezentată de Matei – ci acolo Tamar, Rahav, Rut și „a lui Urie“ (cuvântul „văduvă“ nu apare în textul original: acolo scrie doar „din cea a lui Urie“). Aceste femei nu sunt din poporul lui Dumnezeu – sunt canaanite, moabite, hetite (Urie era hetit, astfel că probabil și soția lui era hetită). Deși Rahav este descrisă ca prostituată, ni se vorbește despre credința ei, deși Tamar s-a dat drept prostituată și l-a înșelat pe Iuda, Scriptura spune că Tamar a avut dreptate, deși Rut era moabită, cuvintele pe care ea le spune soacrei ei au rămas în istorie („unde te duci tu mă duc și eu, Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu“). Toate acestea sunt o lecție despre harul lui Dumnezeu, care poate lua persoane dintr-o stare de jos (însuși faptul că sunt femei are o semnificație deosebită având în vedere cultura vremii) și ele să aibă un loc important în istoria poporului lui Dumnezeu. Aceste femei apar alături de soții lor în genealogia lui Mesia, în spița neamului lui Mesia, sau, așa cum scrie, în „cartea neamului lui Isus Cristos“. Toate acestea au făcut posibilă Biserica – oameni din toate neamurile, prin venirea lui Isus ca împlinire a promisiunii făcute lui Avraam și lui David, au parte de răscumpărare. Pentru mine și pentru tine, care suntem dintre păgâni, care suntem dintre neamuri, se aude cea mai extraordinară veste: tot ce a promis Dumnezeu lui Avraam ajunge, prin Cristos și la noi. Aceasta este ceea ce scrie apostolul Pavel cu alte cuvinte în Galateni 3 – este atât de important ca și noi să fim așezați în poporul lui Dumnezeu, să ajungem și să fim fiii lui Avraam și să avem parte de promisiunile făcute lui Avraam. Acest lucru este posibil datorită lui Isus Cristos, datorită lui Mesia. Împărăția lui nu s-a restrâns numai la Israel – Matei scrie astfel în încheierea cărții sale: „faceți ucenici din toate neamurile“ (Matei 28:18-20). Nu mai suntem străini, ci suntem oameni de-ai casei; deși odată eram străini de legămintele făgăduinței, noi am fost aduși la viață, am fost înviați împreună cu Cristos și suntem oameni din poporul lui Dumnezeu.
Dumnezeu a făcut promisiunea unui Răscumpărător, care va veni ca urmaș al lui David, și nimic nu va putea împiedica împlinirea acestei promisiuni – iar ea va acoperi nu doar Israelul, ci se va întinde către toate neamurile. Văzând lucrurile în lumina aceasta, ne pregătim și noi să fim gata pentru sărbătoarea Nașterii Mântuitorului – păstrând înțelesul acestei sărbători. Există în jurul nostru atâtea lucruri care ar putea să ne distragă atenția de la evenimentul pe care îl avem de sărbătorit, însă rămânând aproape de Cuvântul lui Dumnezeu, atenți la ceea ce are Scriptura de spus, ne vom feri de acest pericol și nu vom îngădui ca nimic, niciodată, să nu-l înlocuiască pe Cristos, Mântuitorul.