Sensul și scopul disciplinării lui Dumnezeu – Evrei 12:4-11
Școala duminicală – 11/20/2016
Versetul de aur: Evrei 12:11
Confruntarea cu suferința este un lucru de care avem toți parte – și nu este ușor. Unii, din pricina suferinței, din pricina necazurilor, din pricina greutăților, fie au refuzat să creadă, fie după ce au crezut o vreme s-au îndepărtat de la credință. Întotdeauna când dai de greu, de necaz, în minte îți vuiesc o mie și o sută de întrebări – „Doamne, de ce?“ Am văzut în studiul nostru din Evrei 11 și 12 câteva lucruri despre relația dintre suferință și credință. În textul de astăzi vom găsi o dimeniune nouă, un alt aspect. Textul vorbește despre disciplinare din partea lui Dumnezeu (cuvântul folosit este „pedeapsă“). Nu este vorba atât de mult de cât de rău am făcut (deși poate fi și acest lucru), cât de disciplinarea ca unealtă pentru a dăltui ceva în viața noastră. Dumnezeu se poartă cu noi așa cum noi ne purtăm cu copiii noștri – atunci când nu merg bine, îi mustrăm și îi disciplinăm. Este adevărat că în vremea în care trăim, în cultura în care trăim, ne lovim de o mare problemă: astăzi se înțelege prin „părinte bun“ un părinte care nu-și disciplinează copiii, un părinte care le dă totul pe tavă, și copilul crește ca o buruiană. A spune că este „răsfățat“ este prea puțin, este un cuvânt prea slab ca să prinzi strâmbătatea și mofturile lui – dar, dacă așa l-ai învățat, așa ceva ai. După Scripturi, un părinte bun, un părinte care-și iubește cu adevărat copilul, un părinte care-l protejează, un părinte care vrea maturizare, este un părintele care atunci când este nevoie își disciplinează copilul, este un părinte care are curajul, în dragoste, înaintea lui Dumnezeu, să spună „asta nu e voie“, sau „pentru că ai făcut asta, asta este disciplinarea“.
Pasajul pe care l-am citit este o explicație a unui text din Scriptură, și anume Proverbe 3:11-12 (acestea sunt versetele citate în Evrei 11:5-6): „Fiule, nu disprețui mustrarea Domnului și nu te mâhni de pedepsele Lui. Căci Domnul mustră pe cine iubește, ca un părinte pe copilul pe care-l iubește!“ Când dau de greu, de necazuri, de suferință, când am parte de pedeapsă, de disciplinare, și aceasta este o explicație pe care trebuie s-o am în vedere: Dumnezeu se poartă cu mine ca un părinte cu copilul lui – El știe că sfințenia și roada aducătoare de pace a neprihănirii nu se formează în viața mea decât prin disciplina lui, prin disciplinarea din partea lui, prin pedeapsa din partea lui. Datorită căderii, datorită neascultării, sunt în mine înclinații, porniri, lucruri care nu mă duc la sfințenie, ci mă duc la stricăciune, la delăsare, la o viață fără direcție, la întuneric – de aceea este nevoie din când în când din partea lui Dumnezeu să mă pună pe linie, și uneori diferența de linie este atât de mare încât sunt zguduit. Poate ți s-a întâmplat să mergi cu mașina și brusc să trebuiască să schimbi direcția – așa ni se întâmplă nouă uneori pe drumul credinței, și atunci toate se clatină. Atât de greșit era drumul, atât de rătăciți eram, că a fost nevoie de un viraj atât de brusc!
Atunci când am parte de disciplinarea lui Dumnezeu, eu trebuie să văd acest lucru ca o dovadă a faptului că sunt cu adevărat fiul său. Când Dumnezeu mă disciplinează, nu înseamnă că Dumnezeu m-a lepădat („vai de capul lui, a venit pedeapsa lui Dumnezeu peste el și nu se mai alege nimic de el“. Dimpotrivă, Scriptura spune că atunci când vine pedeapsa, atunci Dumnezeu își arată dragostea față de mine. Pentru că sunt fiu mă pedepsește – „dacă sunteți scutiți de pedeapsă, de care toți au parte, sunteți niște feciori din curvie, iar nu fii“ (Evrei 12:8). Aceasta este iarăși o paralelă cu situația din viața obișnuită, mai ales pe vremea aceea, dar nu numai, situație în care părintele nu avea la inimă interesul copilului nelegitim – acesta era neglijat. Aspectul pe care îl subliniază autorul este că disciplinarea lui Dumnezeu vine în viața noastră tocmai pentru că ne iubește și pentru că suntem copiii lui. Dintr-odată, necazul, pedeapsa, disciplinarea se văd într-o altă lumină. Este greu să te bucuri în aceste situații, dar când ai parte de lucrul acesta trebuie să te gândești că era necesar – „Domnul a știut atunci că aveam nevoie de disciplinarea lui, sunt lucruri care se pot dezvolta în caracterul meu numai ca urmare a disciplinării lui Dumnezeu“, așa cum sunt lucruri care se dezvoltă în fiul tău și în fiica ta numai dacă îi disciplinezi. Firea este atât de căzută, pornirile inimii omului sunt atât de mult înspre rău, încât doar prin disciplinare se poate, iar atunci când ea este exercitată acest lucru trebuie văzut ca una dintre dovezile cele mai limpezi ale dragostei Tatălui. Disciplina nu este din ură, nu este din răzbunare – disciplina este din dragoste. Văzând disciplinarea în felul acesta, ea mă va ajuta să-l respect mai mult pe Dumnezeu, să apreciez grija lui pentru mine, în chiar disciplinarea de care-mi face parte – „Doamne, dacă nu mă opreai Tu, eu mergeam tot mai rău, dacă nu întindeai Tu nuiaua, eu rămâneam cu un caracter slab, rămâneam mic în credință, eu rămâneam mic la sfințenie, la neprihănire, la pace, dar pentru că Tu ai întins nuiaua, Tu m-ai făcut mare!“ Așa cum ne aducem aminte de părinții noștri, așa putem vedea, privind înapoi, disciplinarea lui Dumnezeu cu alți ochi. „Când tata m-a disciplinat acum treizeci de ani, sau mai multi, deși nu era perfect și poate nu știa totdeauna cum s-o facă, văd acum, totuși, cât bine mi-a făcut, deși atunci m-am necăjit, deși atunci nu am înțeles.“ Cuvântul spune că pentru o clipă datorită suferinței disciplinarea poate duce la descurajare – „orice pedeapsă deocamdată pare o pricină de întristare“ -, dar ea nu trebuie să ducă la revoltă, la răzvrătire. Noi știm că Dumnezeu ne iubește, cunoaștem caracterul lui, știm ce a făcut și continuă să facă pentru noi – și în felul acesta, în contextul acesta, ținând seama de toate acestea, așa trebuie să înțelegem disciplinarea din partea lui. Aceasta ne va feri să nu ajungem la răzvrătire, la rebeliune (12:), ci ne va ajuta să ajungem la „roada dătătoare de pace a neprihănirii“ (12:11). Cuvântul spune: „Dumnezeu ne pedepsește pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei lui“ (12:10). Standartul lui Dumnezeu este înalt. De multe ori ți se pare că faci destul – „uite cât mă rog, mai vin și pe la biserică, mai slujesc pe la biserică: Doamne, ajunge!“ -, dar pentru că El este un Tată adevărat, un Tată care te iubește, El își pune mâna peste tine și când te apasă El cu nuiaua Lui atunci ar trebui să-ți deschizi ochii și să zici „Doamne, așa este, și Tu ai știut mai bine, eu am vrut să-ți ofer atât, iar Tu vrei mult mai mult, ca eu să ajung la acel grad de sfințenie a fost nevoie ca Tu să întinzi nuiaua.“
Toți avem de învățat aceste lucruri, toți trecem pe aici – pentru că avem un Tată care ne iubește și care nu ne lasă de capul nostru, la întâmplare. El are înțelepciune desăvârșită și El știe exact când și cât să disciplineze. Când treci pe acolo, când ai parte de disciplinarea lui Dumnezeu, deschide-ți orizontul și vezi ce vrea El, de ce tocmai atunci, de ce tocmai acolo. Sunt lucruri în viața ta pe care numai tu le cunoști – și Dumnezeu. Iar când este nevoie, El întinde mâna. O face pentru că este un Tată bun, adevărat, care își iubește copiii – iar pe acești copii vrea să-i ducă la sfințenie, la neprihănire, la pace. Disciplinarea maturizează, duce la caracter evlavios, disciplinarea este un preludiu care în final duce la experimentarea sfințeniei lui. Este important să observăm aici că este vorba de sfințenia „lui“ – nu așa cum ne vedem noi unii pe alții și ne măsurăm unii pe alții, ci așa cum este El. Standard deosebit de înalt!
Credința este aceea care ne luminează să înțelegem școala disciplinării lui Dumnezeu în lumina caracterului lui Dumnezeu – suferință, întristare, dar care duce la binele nostru. Dumnezeu să ne ajute să ne supunem lui, să fim gata să trecem prin școala disciplinării sale, ca astfel să ajungem la ceea ce dorește El să fim, așa cum dorește El să fim!