Apărarea credinței (1) – Fapte 7.1-60
Versetul de aur: Fapte 7.51-52
Școala duminicală, 2/21/2016
În cadrul studiului temelor de sinteză din cartea Faptele Apostolilor, am parcurs „Ieșirea din zona de confort“, „Modul de viață al bisericii primare“ și „Mesajul Bisericii primare“. Urmează „Apărarea credinței“ – un studiu despre felul cum și-au apărat credința primii creștini. În Noul Testament, versetul care vorbește direct despre această temă este 1 Petru 3:15 – „sfințiți în inimile voastre pe Cristos ca Domn, fiți întotdeauna gata să răspundeți ori cui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, cu blândețe și teamă“. Acesta este Cuvântul pe care-l scrie apostolul Petru pentru biserici care trec prin situații în care trebuie să-și apere credința. Vor fi împrejurări în care și eu și tu va trebui să apărăm ceea ce credem, este posibil ca unii să fi fost deja în astfel de împrejurări.
„Fiți întotdeauna gata să dați socoteală de nădejdea care este în voi“ – ai fost în situația în care cineva să te întrebe: „spune-mi, ce crezi tu? de ce ești la biserica respectivă și nu în altă parte? de ce ești creștin și nu musulman?“ Ca să punem lucrurile într-un context larg, de ce ești baptist și nu catolic? sau de ce nu te duci la sinagogă?. Te poți converti la oricare dintre aceste religii – de ce ești ceea ce ești? Cum îți aperi credința? Și în meditația aceasta, și în meditația următoare urmează să vorbim, uitându-ne în cartea Faptele apostolilor, despre cum și-au apărat credința primii creștini. În carte sunt prezentate cinci modalități prin care ei și-au apărat credința – în meditația aceasta vom privi la primele două modalități prin care ne apărăm credința, urmând ca în meditația următoare să ne uităm la ultimele trei.
O primă modalitate de apărare a credinței, așa cum se găsește ea în cartea Faptele apostolilor, este prin subminarea presupozițiilor credinței celui care te interoghează (Fapte 7, cuvântarea lui Ștefan). O altă modalitate prin care primii creștini și-au apărat credința este prin a vorbi despre lucrurile care-i atrag pe oameni (Fapte 13, cuvântarea lui Pavel din Antiohia Pisidiei). Uneori, când îți aperi credința trebuie să lucrezi cu biciul, și aceasta face Ștefan, însă uneori când îți aperi credința trebuie să lucrezi cu morcovul, și aceasta face Pavel. Amândouă sunt necesare, în funcție de împrejurare – nu este una mai bună decât cealaltă, iar în unele cazuri sunt complementare.
Ștefan este adus înaintea Soborului la judecată. La finalul capitolului 6 vedem avem acuzele care i se aduc (Faptele apostolilor 6:11-15):
Atunci au pus la cale pe niște oameni să zică: „Noi l-am auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu.“ Au întărâtat norodul, pe bătrâni și pe cărturari, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe El, și l-au dus în Sobor. Au scos niște martori mincionși, care au zis: „Omul acesta nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui locaș sfânt și împotriva legii. În adevăr l-am auzit zicând că acest Isus din Nazaret va dărâma locașul acesta și va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise.“ Toți cei ce ședeau în Sobor s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger.
Apoi, în Faptele apostolilor 7:1, lui Ștefan i se pune o întrebare: Marele preot a zis: „Așa stau lucrurile?“
Ce urmează mai departe, de la 7:2, este cuvântarea de apărare a lui Ștefan – cum îți aperi credința când tu ești acuzat că vorbești împotriva templului, că vorbești împotriva legii și că vorbești împotriva obiceiurilor pe care le-a lăsat Moise poporului său. Ești dus la judecată nu înaintea unor pescari sau înaintea unor negustori, ci ești dus la judecată înaintea Soborului, înaintea marelui preot, înaintea acelui organism care conduce poporul – cu alte cuvinte, cuvântul tău de apărare trebuie să fie la înălțimea audienței, cei înaintea cărora ești acuzat așteaptă de la tine o apărare pe măsură, astfel încât ceea ce spui tu să aibă efect, să reușească. Pentru aceasta este nevoie să fii la o anumită statură. Unii dintre oamenii aceia nu au primit cuvântul de apărare al lui Ștefan, au rămas fără cuvinte, l-au târât afară din cetate și l-au omorât cu pietre. Aceasta era singura pedeapsă pe care romanii au permis-o Evreilor: când cineva hulește împotriva templului și a legii, ei au încă puterea să-l condamne la moarte prin împroșcare cu pietre. Orice altă pedeapsă era interzisă, iar aceasta, singura îngăduită, avea în vedere doar acea vină. Cei care au fost puși să-l acuze de lucrurile acestea au știut în ce direcție trebuie să meargă cu acuzațiile, și că dacă reușesc îl pot și omorî. Cum te aperi când ești în această situație, când ești pe drumul morții? Ce mai spui, cum îți aperi credința? Ce le-a răspuns omul lui Dumnezeu acestor acuze?
S-ar putea să vă gândiți că nu veți fi niciodată într-o asemenea situație, în care să-ți fie viața în joc, sau lucrul, sau orice altceva este important pentru tine, dar știți bine că nu este așa. Dumnezeu aduce împrejurări în viața ta în care trebuie să te aperi, situații în care trebuie să-ți aperi credința. Nu poate exista acuză mai grea pentru un evreu decât cea formulată aici: vorbești împotriva templului, vorbești împotriva legii și vorbești împotriva obiceiurilor. Pentru un om religios cum sunt cei din jurul nostru, de astăzi, este ca și cum ar spune „vorbești împotriva bisericii, vorbești împotriva Bibliei și vorbești împotriva obiceiurilor noastre“. Se poate acuză mai grea? Cum te aperi? Cum s-a apărat Ștefan? Ce le-a spus el ca să lucreze la inima lor, ca să lucreze la mintea lor, să-i convingă de adevărul credinței sale?
Omul lui Dumnezeu a ales să le vorbească despre toate cele trei acuze dintr-o perspectivă anume, și anume perspectiva închinării, pe care orice om și întreg poporul trebuie s-o aducă înaintea lui Dumnezeu. Când religia a ajuns să depindă de un anumit loc, loc făcut de mâna omului, loc de piatră, sau să depindă de anumite reguli și de anumite obiceiuri, omul acela poate fi în mare primejdie. Așa a gândit Ștefan, iar în apărarea lui (care este cea mai lungă cuvântare din cartea Fapte, primește spațiul cel mai larg) omul lui Dumnezeu își împarte cuvântul de apărare în patru. Prin aceste argumente caută să-i convingă pe niște oameni tari la cerbice, pe cei din sobor, pe cei care îi plănuiau moartea. În prima parte (Fapte 7:2-16), Ștefan arată că pe vremea patriarhilor închinarea adusă lui Dumnezeu nu a fost niciodată redusă la un anumit loc sau la un anumit altar. Avraam, Isaac și Iacov s-au mutat din loc în loc și cu toate acestea închinarea lor a rămas ca un stâlp pentru religia lor. În al doilea rând, Ștefan face trimitere la perioada din Egipt și apoi la chemarea lui Moise, referindu-se în mod specific la rugul aprins (Fapte 7:13-34), când Domnul i-a vorbit și la chemat pe Moise din rugul aprins. Acolo nu era templu, acolo nu era altar, dar era Dumnezeu acolo. În felul acesta încearcă Ștefan să le deshidă mintea – pe Dumnezeu nimeni – nici Avraam, nici Isaac, nici Iacov, nici Moise – nu l-a putut lega să stea într-un anumit loc, asupra lui Dumnezeu nimeni nu are monopol. Cea de a treia parte a cuvântării lui este despre perioada de rătăcire prin pustie (Fapte 7:35-43). Unde a fost Dumnezeu atunci, patruzeci de ani prin pustie, când într-o parte și în alta? Ceea ce le spune Ștefan este că a fost nevoie doar de un cort, pe care-l montau și demontau, și astfel îl mutau unde se muta poporul, unde își așeza tabăra poporul. Ultima secțiune din cuvântarea lui (Fapte 13:44-52) vorbește despre perioada lui David și a lui Solomon, când David stă de vorbă cu Natan despre zidirea unei case pentru Domnul, însă abia Solomon ajunge să zidească acea casă. Ștefan arată că din această situație nimeni nu are voie să tragă concluzia că Dumnezeu locuiește în temple făcute de mâna omului – pe Dumnezeu nu-l cuprinde cerul, darmite o casă, un templu zidit de om! Ceea ce a căutat Ștefan să apere, cu prețul vieții, a fost această calitate a închinării personale, adevăr în viața fiecărui om. Cei care sunt mai mari peste templu nu aveau un monopol asupra închinării pe care o aducea omul înaintea lui Dumnezeu. El dă astfel exemple din toată istoria, începând de la patriarhi și până la Moise, arătând că nimeni nu-l poate lega pe Dumnezeu într-un loc, nimeni nu poate să spună numai dacă vii acolo închinarea ta este o închinare adevărată. În felul acesta apără Ștefan credința creștină, și această apărare va fi extraordinar de importantă pentru tot ce urmează. Creștinii nu trebuie să meargă astăzi în pelerinaj la Ierusalim, cum merg musulmanii la Mecca și alții în alte locuri. Pentru creștini, oriunde sunt doi sau trei adunați în Numele lui Isus, Isus este în mijlocul lor. Prin aceasta se subliniază faptul că adevăratul închinător se poate închina nu făcând trimitere la un anumit loc, ci făcând trimitere la un anumit mod: în duh și în adevăr. Această bătălie care l-a costat viața pe Ștefan este esențială pentru viața bisericii. Desigur, noi dorim, și luptăm, și trebuie să venim împreună ca biserică într-un anumit loc la închinare, la rugăciune, dar noi știm că închinarea noastră la nivel personal și la nivelul întregii biserici nu depinde de clădirea bisericii. Deși noi știm aceasta, aceste idei la vremea aceea au fost absolut revoluționare – ca Dumnezeu să nu fie legat de un anumit loc, de un anumit templu. Pe Ștefan aceasta l-a costat viața.
Ce face el de fapt? Ștefan le subminează temelia religiei lor, o religie care avea în centru templul – acolo trebuia mers pentru a aduce jertfe, toată viața religioasă era în jurul templului, iar Ștefan spune că nu este așa. Sunt împrejurări în care oamenii iau lucrurile bune și le strică, și s-ar putea ca tu să fii martirul care plătește cu viața pentru a-i trezi pe oameni la adevăr. Așa s-a întâmplat cu Ștefan – un om aspru, un om radical, dar foarte limpede la minte, plin de curaj, astfel încât nu l-a putut opri nimeni, nici Saul, nici Marele Preot, nici Soborul. Ce a trebuit să spună în apărarea credinței lui a spus. Ștefan este un exemplu vrednic de urmat – înaintea lui nu a stat nimic, nici măcar moartea prin împroșcare cu pietre.
Poate că nu te aștepți să fii vreodată acuzat că vorbești împotriva bisericii, împotriva Bibliei sau împotriva obiceiurilor unei numite comunități, dar să știi că o să fii, pe drept sau pe nedrept. Învață de la Ștefan! Din aceste lucruri bune oamenii pot face idoli. Pentru unii oameni clădirea este tot, sunt gata să dea totul pentru pereți de beton. La fel se poate întâmpla cu obiceiurile pe care ni le formăm, atât la nivel și personal cât și comunitar. Ele ajută până la un loc, că te țin disciplinat, faci lucruri care trebuie și altele rămân la o parte, dar când ele devin o coajă care nu mai are conținut, atunci nu mai sunt de folos, de aceea este foarte înțelept să-mi cercetez întotdeauna obiceiurile, rutina fiecărei zile, de ce fac ceea ce fac, de dimineață, când mă trezesc, până la amiază, iar apoi seara. De asemenea, să fim atenți la motivele pentru care facem anumite lucruri când venim laolaltă. Să fim oameni cu inima deschisă în privința a tot ce facem, pentru că vrem ca totul să fie proaspăt și venit de sus, nu uscat și cu izvor în fire.
Celălalt exemplu este din capitolul 13 din cartea Fapte. Ștefan și-a apărat credința înaintea Soborului, apostolul Pavel este pus să proclame credința înaintea unora din sinagogă. Felul în care o face unul și felul în care o face celălalt sunt foarte diferite – cum spuneam, unul folosește biciul, iar celălalt folosește morcovul. Noi, ca oameni în creație, tânjim după anumite lucruri, iar lucrul cel mai important după care tânjește orice om, din orice neam și din orice vreme, este cel al împlinirii personale, și cu cât este mai înțelept, cu atât își dă seama mai repede că nimic din ce este aici nu-i oferă acea împlinire, oricâtă avere ar avea, oricâți copii ar avea, orice poziție de prestigiu ar avea. Nimic de aici nu reușește să stâmpere, să sature, dorința după împlinire – nimic. Aceasta este strategia pe care o folosește apostolul Pavel în cuvântarea din Antiohia Pisidiei, redată în Fapte 13. Această cuvântare are o structură asemănătoare cu aceea pe care o ține Ștefan, dar, deși sunt tot patru lucruri pe care le spune apostolul Pavel, ele sunt alese pe cu totul și cu totul alte coordonate. Vedem din această cuvântare că apostolul Pavel este vorbitor foarte iscusit. În vechime, arta vorbirii era una dintre cele mai prețuite îndemânări – să fii un vorbitor bun, să cunoști retorică, să știi cum să duci o audiență la un anumit punct pornind de unde este. Există cărți, opere scrise de autori din vechime, cu tehnici de retorică. Unul dintre autorii cunoscuți din vechime în acest domeniu este Quintilian. El sugerează patru pași prin care un vorbitor poate să ducă audiența unde vrea. Este interesant că pașii respectivi sunt respectați de Pavel întocmai. Primul pas este următorul: începe vorbirea cu lucrurile percepute de simțurile omului, ceea ce le spui trebuie să vadă și ei. Apostolul spune în Faptele Apostolilor 13:30 următoarele cuvinte: „Dar Dumnezeu L-a înviat din morți.“ Pavel vorbește despre faptul că Dumnezeu L-a înviat din morți, că El s-a arătat celor ce se suiseră cu El din Galileea la Ierusalim, care acum sunt martori înaintea poporului. Acesta este punctul de început în cuvântarea lui Pavel pentru a-i convinge pe cei din sinagogă de adevărul lucrurilor pe care li le spune: există martori cu privire la lucrurile acestea, au fost văzute și de alții (se poate observa diferența dintre cei doi – cum apără unul credința și cum o apără celălalt). Cel de al doilea pas în planul vorbitorului de a convinge audineța este acela de a face trimitere la lucruri care sunt scrise în documente cu autoritate. Apostolul Pavel, la acest al doilea pas, face trimitere la lucruri scrise în Scripturi (Faptele apostolilor 13:32-35):
Și noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduința făcută părinților noștri Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus, după cum este scris în Psalmul al doilea: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.“ Că L-a înviat din morți, așa că nu se va mai întoarce în putrezire, a spus-o când a zis: „Vă voi împlini cu toată credincioșia făgăduințele sfinte pe care le-am făcut lui David.“ De aceea mai zice și în alt Psalm: „Nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.“
Dumnezeu a împlinit lucrurile acestea înviindu-L pe Isus după cum este scris – și Pavel citează din Psalmul 2, apoi din Psalmul 16, iar apoi din 1 Împărați capitolul 2, arătând că lucrurile pe care le proclamă el le-au văzut alții, lucrurile despre care le vorbește au fost prezise, este scris despre ele. Astfel construiește el un argument puternic – „ceea ce vă spun nu sunt născociri omenești, există martori pentru ele, ce vă spun a fost scris“. Urmează apoi al treilea pas, și anume acela de a face trimitere la principii cu care audiența este de acord, cu alte cuvinte vorbitorul trebuie să găsească un spațiu comun cu audiența. La acest pas, apostolul Pavel vorbește despre providența și despre puterea lui Dumnezeu – „Dumnezeul despre care vă vorbesc este un Dumnezeu care mi-a purtat de grijă și ne poartă de grijă, este un Dumnezeu puternic“ (versetele 33 și 37). El L-a înviat din morți, nu L-a lăsat să vadă putrezirea. Orice evreu credea la fel despre Dumnezeu: este Dumnezeul care a scos poporul din Egipt cu mână puternică, i-a purtat de grijă până în ziua de astăzi. Vorbitorul caută astfel să consolideze argumentul cât mai tare. Al patrulea pas este acela de a face trimitere la fapte cu care audiența este de acord. Aceste fapte, în cazul cuvântării lui Pavel, sunt nevinovăția lui Isus, faptul că Pilat l-a omorât, că a fost îngropat și a înviat. Aceste patru modalități, acești patru pași, mă pot ajuta pe mine și te pot ajuta pe tine când îți aperi credința înaintea unei anumite audiențe. Așadar, pornește de la lucruri pe care le poate percepe orice om prin simțuri – ce vede, ce aude, ce știe -, apoi fă trimitere la ceea ce este scris, apoi fă trimitere la principii cu care și ascultătorii sunt de acord, și apoi la fapte cu care și ei sunt de acord. În această cuvântare, apostolul Pavel a respectat aceste reguli pentru un vorbitor convingător, cu succes, iar pasajul citit se termină astfel (Fapte 13:42): „Când au ieșit afară, Neamurile i-au rugat să le vorbească și în sabatul viitor despre aceleași lucruri.“
Uneori trebuie să subminezi temelia audienței, așa cum a făcut Ștefan, alteori trebuie să vorbești despre lucrurile pe care audiența le caută. La apogeul cuvântării lui Pavel stau următoarele cuvinte: „Noi vă aducem vestea aceasta bună, că făgăduința făcută părinților noștri Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus din morți“. Ceea ce așteptăm toți a avut loc deja, ceea ce căutăm toți – împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu cu noi – a avut loc în Cristos. La toate frământările și căutările mele, Cristos înviat din morți este răspunsul, și pentru viață, și pentru moarte. Din ambele cuvântări trebuie să învățăm, în funcție de împrejurare, în funcție de cum ne luminează Dumnezeu – ambele sunt din Scripturi, ambele sunt bune, ambele sunt adevărate.
Așadar, revenind la cuvintele lui Petru, atunci când îl sfințești pe Cristos în inima ta ca Domn (nu ca rob, un rob pe care ba îl primești, ba îl izgonești, ci ca Domn), aceasta presupune ascultare deplină de el, iar în contextul ascultării depline de Cristos trebuie să fii gata să dai socoteală fiecăruia de speranța care este în tine. Urmăm exemplul lui Ștefan și urmăm exemplul lui Pavel – așa cum i-a folosit Domnul pe acești bărbați să ne folosească și pe noi, cum ei au căutat, s-au străduit și au apărat credința în vremea lor, tot așa s-o facem și noi în vremea noastră.