Școala duminicală, 18 ianuarie 2015
La împlinirea vremii
Galateni 4:1-7
Verset de aur: Galateni 4.4-5
Este ziua când ni S-a născut Mântuitorul! Este o zi pe care Dumnezeu a pregătit-o şi a vegheat la împlinirea ei. Este o zi pentru în care a creat contextul cel mai bun, cel mai potrivit, astfel încât ceea ce trimite prin Fiul Său să ajungă în condiţii cât mai bune şi într-un timp cât mai scurt la cât mai mulţi. Orice lucru mare, orice realizare mare, orice biruinţă mare se face după multă chibzuinţă, după planificare cu atenţie, după ce aşezi lucruri lângă lucruri, oameni lângă oameni, idei lângă idei – astfel încât ceva să se întâmple.
S-ar putea să fim induşi în eroare atunci când citim în Evanghelia după Luca: a venit porunca „toţi să se înscrie!“ – şi s-au dus la Betleem. Iar când au ajuns acolo nu mai era loc pentru ei. Se caută o salvare a situaţiei: să stăm undeva, unde să stăm? La locurile de poposire nu mai era loc. Au ajuns într-un loc în care se odihneau animale. S-a născut pe fân, în iesle. Ai zice: Ce planificare-i asta? Unde-i chibzuinţa, unde-i înţelepciunea? Dacă Acela care a venit este aşa cum a spus îngerul la Buna Vestire – „Fiul Celui Prea Înalt“ –, atunci ne-am aştepta la altceva. Magii s-au gândit la lucruri similare: Se naşte Împăratul iudeilor, n-avem multe alternative unde L-am putea găsi, decât la Curtea împărătească. Sau într-un loc deosebit, frumos. Dar lucrurile n-au stat aşa.
Cum a pregătit Dumnezeu vremea pentru venirea Fiului Său? De cât de departe a pornit? Şi apoi toate s-au focalizat înspre Betleem, înspre acel loc neînsemnat, înspre iesle.
În pregătirea vremii, în călăuzirea timpurilor spre acest eveniment, din lucrurile pe care le ştim au fost folosiţi trei bărbaţi; trei oameni prin care Dumnezeu a făcut lucruri unice, pe care alţii înainte nu le-au făcut. Pe la anii 330 î.Cr. Dumnezeu a ridicat un tânăr pe nume Alexandru, fiul lui Filip al II-lea, regele Macedoniei. Tânărul acesta a avut un gând foarte clar: noi, grecii, trebuie să-i cucerim pe perşi şi să unim lumea şi să ducem civilizaţia noastră până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. A ajuns până în India, la 30 şi ceva de ani – un tânăr de un mare curaj, un comandant de oşti neîntrecut, deosebit de viteaz, aspru uneori, dar uneori bun. După ce i-a cucerit pe perşi a făcut un lucru pe care nu l-a mai făcut nimeni în istorie, nici înainte, nici după el. Primul lucru pe care-l face orice cuceritor după ce şi-a înfrânt vrăjmaşii este să omoare orice pretendent la tron din tabăra lor. Dar ştiţi ce-a făcut el? A rămas celebră şi în muzică şi în teatru „Nunta de la Susa“. Acest eveniment a avut loc la începutul anilor 320, eveniment în care Alexandru şi toţi generalii lui şi-au luat soţii dintre persani, cu acelaşi gând: să unească cele două popoare, să le facă una şi civilizaţia grecilor să se răspândească peste tot. În felul acesta, Alexandru ajunge şi în Iudeea. Ştim că el a cucerit Gaza în 332.
Al doilea om pe care l-a folosit Dumnezeu a fost Octavian. Era o lume nouă – fără graniţe de‑acum; puteai să călătoreşti din Grecia până în India într-o lume relativ bună. Octavian a fost primul dintre împăraţii Romei care a primit titlul de Augustus. Apare şi în Scriptură, în Luca, la capitolul 2, primele versete. El este cel care dă poruncă: „toţi să se înscrie“. Ce-a făcut omul acesta atât de deosebit? Este cunoscut în istorie pentru două lucruri. În primul rând, el este cel care a adus o nouă formă de guvernământ. El este primul care şi-a luat titlul de princeps civitatis: primul între cetăţeni. În al doilea rând, el a fost cunoscut pentru ceea ce istoria numeşte pacea romană. El a instaurat o lume relativ sigură pentru vremea aceea. Când a ajuns la putere a avut alţi doi parteneri de conducere: pe Antoniu şi pe Lepidus. A fost un triumvirat, prin hotărârea Senatului roman. Dar, după lupta de la Actium, în anul 31, Antoniu este înfrânt. Lepidus moare 15 ani mai târziu. Astfel, Octavian rămâne el singur conducătorul întregului imperiu. Este o lume în care se vorbeşte o singură limbă: limba greacă; o lume în care se poate călători de la Roma şi până în India. Vremurile se apropie de împlinire.
Al treilea om pe care l-a folosit Dumnezeu este Ioan Botezătorul. Dacă până acum a fost o prezentare pe scurt a evenimentelor esenţiale, acum urmează lucruri specifice, iar de la dimensiunea socială trecem la cea spirituală. Ioan Botezătorul a fost cel pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a pregăti specific, exact, calea pentru Cel care urma să vină. Ioan a avut un mesaj profetic necruţător, un mesaj al pocăinţei. De aceea a venit. De foarte multe ori în Noul Testament găsim într-o singură suflare şi naşterea şi moartea Domnului Isus. La fel avem şi aici. „Şi-a trimis Fiul ca să răscumpere.“ Când spunem aşa ceva, ne gândim la naşterea Lui şi la răstignirea Lui. Mântuitorul o spune în timpul vieţii Lui în acelaşi fel: „Am venit să caut ce era pierdut.“ A venit să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. De aceea a venit – cu ţintă deosebit de precisă. Totul a fost pregătit pentru ca în numai 300 de ani, de la Rusalii, tot Imperiul să aibă în mod oficial ca religie credinţa creştină. Aşa a pregătit Dumnezeu vremurile. Şi Pavel vede în felul acesta.
Pe de o parte, se împlinesc o serie de profeţii: începând cu Genesa 49, Isaia 9, Mica 5 şi ajungem în Luca 1 sau Matei 1. Însă, pe de altă parte, Dumnezeu a purtat de grijă nu doar să-Şi împlinească Scriptura pe care a dat-o, Cuvântul pe care l-a rostit, ci El a pregătit şi terenul pentru ca, atunci când Fiul începe şi propovăduieşte evanghelia Împărăţiei, evanghelia aceea să fie dusă până la marginile pământului. Totul a fost prgătit cu multă chibzuinţă. Să ne gândim la ziua aceasta nu ca la un accident al istoriei, ci ca la o zi în care ni se dezvăluie planul lui Dumnezeu într-un mod unic. Îl vezi cum pregăteşte împăraţi, popoare şi, în final, mesageri.
În vremea când S-a născut Cristos, în momentul în care El Şi-a început lucrarea, erau multe, multe şcoli în lumea veche. Era o şcoală deosebită la Atena. Erau şcoli bune la Alexandria, la Roma, la Antiohia. Dar El a ales nişte pescari. Atât de mult efort! Cucereşti popoare, ridici împăraţi, clădeşti o lume sigură şi pui Cuvântul pentru lumea aceea în mâinile sau în răspunderea unor pescari. Dacă noi am fi fost puşi să croim planul, noi ce fel de oameni am fi ales, la cine ne-am fi gândit? Să învăţăm de la Dumnezeu. Şi aici este locul potrivit pentru iesle. Ni S-a arătat un Fiu care n-a socotit ieslea prea jos pentru El. Mesajul Lui de-acolo, de-atât de jos începe. Este un mesaj care poate să cuprindă şi pe cel mai sărac, şi pe cel mai puternic, şi pe cel mai bogat. Este un mesaj care îi este încredinţat de către Fiul lui Dumnezeu şi unui om simplu, ca Petru, care era pescar, şi unui om foarte complex, ca Saul (mai apoi Pavel). Este o evanghelie pentru toţi oamenii. Acelaşi mesaj îl poate înţelege şi un om simplu, şi un om cu mari aşteptări. Găsim apoi în Cartea Faptele apostolilor că spectrul de oameni pe care El i-a folosit este foarte divers. L-a folosit pe Filip, l-a folosit pe Ioan-Marcu, l‑a folosit pe Saul, l-a folosit pe Apolo, i-a folosit pe Acuila şi pe Priscila şi pe mulţi alţii – pentru ca ei să-I fie martori din Ierusalim, în Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.
Şi ajungem la noi. Toţi aceia care trăiţi cu El şi v-aţi întâlnit cu El, dacă vă uitaţi înapoi vedeţi cum a pregătit Dumnezeu vremea pentru voi înşivă. Vedeţi cum ne‑a călăuzit paşii: casa în care m-am născut, şcoala la care am fost, prietenii pe care i‑am avut, necazurile pe care le-am avut, Cuvântul pe care, din când în când, îl auzeam – cum El m-a luat de mână şi m-a atras la El.
Toţi trebuie să ştiţi că Dumnezeu lucrează în vieţile voastre. El vă atrage în felul acesta. Nu sunteţi aici din întâmplare. Nu citiţi aceste lucruri din întâmplare. Nu este nimic din întâmplare. Dumnezeu lucrează, Se apropie, o face cu bună ştiinţă, folosind tot felul de oameni şi tot felul de împrejurări. Răspunderea este pe umerii voştri – dacă luaţi seama sau nu.
Ceea ce ne-a trimis Dumnezeu prin Fiul Lui este foarte greu de exprimat în cuvinte. Poate cunoaşteţi copii care au fost înfiaţi şi ştiţi cum au fost înainte şi cum sunt în noua familie. Noi avem printre rude o familie care a înfiat un copil. I-am vizitat de mai multe ori şi am avut ocazia să vedem cum se adaptează copilul, cum trăieşte, cum este, cum vorbeşte, ce spune, cum se poartă – cum era înainte în comparaţie cu felul cum este acum. Este greu de exprimat în cuvinte tot ce s-a aşezat în viaţa lui: tată, mamă, casă, dragoste, căldură. Toţi eram – Scriptura spune – fără Dumnezeu în lume, departe de legămintele făgăduinţei, orfani, lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Iar Pavel spune: „la împlinirea vremii L-a trimis să ne aducă înfierea“. Toţi suntem copii înfiaţi – oameni care înainte aveam parte de robia Celui Rău, de asuprirea lui, de bătaia lui de joc, de minciuna lui, de întunericul lui. Dar, la vremea hotărâtă, a venit lumina, a venit dragostea. Tatăl a zis: „este ziua înfierii“. Ce zi poate fi pentru un copil din orfelinat ziua în care are loc înfierea! N-o poţi exprima. Sari în sus de bucurie. Pe toţi îi prinzi în braţe. Faţă de toţi îţi mărturiseşti dragostea. Te cuprinde, te învăluie. Pentru noi a adus lucrurile acestea Dumnezeu. De aceea a venit. Aşa a lucrat. Aşa am primit, aşa propovăduim. Răspunderea acum este pe umerii noştri. Să ducem această veste a înfierii, a împăcării – această slujbă aducătoare de neprihănire este pe umerii noştri, ai fiecăruia.
Folosiţi Sărbătorile acestea să răspândiţi vestea aceasta. Prin felul în care oamenii ne cunosc, prin locurile pe unde Dumnezeu ne duce, să fie o zi în care tot mai mulţi s-o trăiască astfel, ca o zi a bucuriei înfierii. Nu este uşor, sau fără piedici. Domnului Isus i-au spus: „Noi, noi avem de tată pe Avraam, cum spui Tu că suntem ai Celui Rău?“ S-ar putea să primeşti aceeaşi împotrivire când vii cu un cuvânt al dragostei lui Dumnezeu, al apropierii Lui de oameni. Nu descuraja. Ştim că le spunem oamenilor adevărul, cu dragoste. Ştim că noi trăim lucrurile acestea. Continuă cu investirea ta. Bucuraţi-vă de ziua aceasta! Este zi pe care El a pregătit-o cu multă atenţie, pentru ca astăzi noi să ne bucurăm de aceleaşi lucruri. Aş îndrăzni, gândindu‑mă spre viitor, la ce ne aşteaptă pe noi, în generaţia noastră, în legătură cu această răspundere?
Până acum continentul nostru a fost foarte divizat, dar graniţele dispar şi oamenii călătoresc cum n-au mai făcut-o înainte. Gândiţi-vă dacă şi cum aţi putea folosi lucrul acesta pentru a ajunge cu evanghelia acolo unde înainte nu s-a putut ajunge. Apostolul Pavel a fost acuzat încă în vremea lui: „Tu nu stai aici cu săracii în Ierusalim, tu o iei spre Apus.“ Ştiu asta. Dar Pavel s-a dus acolo să strângă din Macedonia, din Corint, pentru cei săraci din Ierusalim. Nu toţi au avut chemarea acesta. Aşa este. Nu toţi o avem. Dar dacă vor fi printre noi care o au, să nu uitaţi de unde aţi plecat. Să nu vă uitaţi chemarea, răspunderea. Totul devine din ce în ce mai complex, mai altfel decât a fost. Misiunea noastră rămâne aceeaşi: de a duce evanghelia Împărăţiei, împăcarea cu Dumnezeu, la orice om pe care Domnul ni-l scoate în cale, pe care ajungem să îl cunoaştem, cu care ajungem să ne împrietenim. Tu eşti omul lui Dumnezeu, bărbat sau femeie, în locul acela, cu un mesaj de care oamenii au nevoie. Fiţi curajoşi, plini de bucurie, de dragoste. S-a împlinit vremea. Mântuitorul a sosit. Înfierea este pentru toţi. Dumnezeu să ne întărească şi în zilele acestea, să trăim aşa şi să vestim aşa.