TEXTUL LECȚIEI: Ioan 13:1-15, 34-35 VERSETUL DE AUR: Ioan 13:15

Apoi, a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. – Ioan 13:5

SCOPUL LECȚIEI: Să ne amintim modul în care Domnul Isus și-a arătat dragostea Lui față de ucenici în timpul Cinei celei de taină. Să înțelegem legătura dintre dragoste și slujire.  

CONTEXTUL LECȚIEI

Apostolul Ioan a fost unul dintre cei mai apropiați ucenici ai Domnului Isus. Domnul a avut încredere suficientă în el pentru a o încredința pe Maria, mama lui, în grija sa la cruce (Ioan 19: 26-27). Tradiția bisericii spune că ulterior Ioan s-a mutat în marea cetate Efes, luând-o pe Maria cu el. Acolo a slujit mulți ani, murind cândva între anii 95 și 100. Exilul său în Patmos este de asemenea bine cunoscut (Apocalipsa 1: 9). Există cinci cărți din Biblie scrise de Ioan: Evanghelia după Ioan, 1-3 Ioan și Apocalipsa. Celelalte trei Evanghelii sunt numite Evanghelii sinoptice, deoarece împărtășesc o mare parte din aceeași perspectivă (așa cum se arată în cantitatea de material împărtășit). Evanghelia lui Ioan e diferită pentru că are un conținut distinct. Ea fost scrisă după celelalte trei, probabil între anii 90 și 94, deși s-au sugerat atât date anterioare, cât și ulterioare. Toate cele patru Evanghelii includ o relatare a Cinei celei de taină, dar cea mai veche descriere care a supraviețuit este cea a Apostolului Pavel. El a împărtășit o descriere a cinei, așa cum a înțeles-o de la Domnul (1 Corinteni 11: 23a), la aproximativ 25 de ani de la evenimentul propriu-zis. În timp ce relatările din Matei 26: 17-30; Marcu 14: 12–26; Luca 22: 7–39; și 1 Corinteni 11: 23b – 26 sunt similare, modul în care Ioan înregistrează evenimentul este cu totul diferit. Ioan nu pune pe primul loc pâinea și vinul, așa cum fac ceilalți apostoli, iar în loc de aceste elemente, Ioan include două lucruri pe care celelalte relatări le omit. Primul dintre aceste două este conținutul lecției noastre de astăzi. Al doilea reprezintă aproape cinci capitole din învățătură Domnului Isus și o rugăciune îndelungată (Ioan 13-17), în mare parte material unic care nu se găsește nicăieri altundeva în Noul Testament.

STRUCTURA LECȚIEI

1. Picioare curate (Ioan 13:1-11)

• Iubirea (v. 1)
• Trădarea (v. 2)
• Spălarea (v. 3-11)

2. Vieți curate (Ioan 13:12-15, 34-35)

• Slujirea (v. 12-15)
• Iubirea (v. 34-35)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Ce înseamnă să iubești pe cineva până la capăt (v.1)? Te-a iubit vreodată cineva în felul acesta? Ai iubit tu pe cineva așa? Cum ai putea în mod practic să iubești pe cineva până la capăt?
• Dragostea demonstrată de Domnul Isus în acest pasaj este într-adevăr deosebită. A slujit, din dragoste, știind că va muri foarte curând. A slujit, din dragoste, chiar și pe cel care știa că-l va trăda. Cum putem să învățăm să slujim și noi așa, din dragoste?
• La v. 15 Domnul Isus spune că ne-a dat o pildă ca să facem și noi cum a făcut El. La ce se referă? Ne poruncește el să ne spălăm picioarele unii altora, sau se referă la ceva mult mai măreț și important?
• În secolul 1, spălarea picioarelor era un obicei necesar pentru igiena zilnică pentru că nu se prea purtau șosete și pantofi ca astăzi. Ce echivalent am putea avea astăzi la spălarea picioarelor? 

APLICAȚIE PRACTICĂ

Lumea noastră este atât de strâmbă şi de pervertită de păcat, încât totul este invers, chiar dacă acest invers pare a fi deocamdată situaţia normală şi logică. Cui i se pare normal astăzi să fie servitorul şi nu cel servit? Viaţa aceasta nu o avem tocmai pentru a fi cei dintâi, pentru a deveni bogaţi şi pentru a fi aşteptaţi şi slujiţi de alţii? Nu este mirare că, la ultima cină, Isus a spălat picioarele ucenicilor. El ştia că orice cuvinte ar fi folosit nu ar fi putut să le arate ce înseamnă să fii „mare” înaintea lui Dumnezeu mai bine decât faptul că El a spălat picioarele unora care nu erau vrednici să-I sărute Lui picioarele. Avem multe de învățat din lecția aceasta. Domnul să ne ajute să-i urmăm exemplul. 

TEXTUL LECȚIEI: 1 Corinteni 13:1-13 VERSET DE AUR: 1 Corinteni 13:13

Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.– 1 Corinteni 13:13

SCOPUL LECȚIEI: Să ne amintim despre descrierea dragostei așa cum a prezentat-o apostolul Pavel și să explicăm de ce e esențială dragostea ca să ne putem folosi darurile spirituale și să trăim ca niște oameni duhovnicești. 

CONTEXTUL LECȚIEI

Corintul a fost un oraș important din Grecia antică. Apostolul Pavel a petrecut 18 luni în acel oraș în a doua sa călătorie misionară, în ciuda opoziției dure de acolo (Fapte 18: 1-17). Scriind 1 Corinteni din Efes în jurul anului 56 d.Hr., în timp ce se afla în a treia sa călătorie misionară, Pavel a abordat o varietate de aspecte și probleme care apăruseră în biserica din Corint în absența sa. Multe probleme ale bisericii par să fi fost înrădăcinate în mândrie, care mergea mână în mână cu impresia de superioritate spirituală. Unii s-au gândit că sunt superiori pentru că s-au identificat cu un anumit lider (1 Corinteni 1–4). Unii s-au gândit că sunt scutiți de a respecta valori morale (1 Corinteni 5–7). Unii s-au gândit că sunt superiori din cauza alimentelor pe care le mâncau sau nu (1 Corinteni 8-10). Unii credeau că fiind superiori față de alți creștini, puteau neglija nevoile altora (1 Corinteni 11). Problema darurilor spirituale a fost, de asemenea, o problemă la Corint în acest context. Multe persoane din biserica primară au fost împuternicite de Duhul Sfânt să îndeplinească sarcini importante, inclusiv manifestări miraculoase, cum ar fi profeția (exemplu: Fapte 21: 8–9) și vorbirea în limbi (exemplu: 10: 44–46). 1 Corinteni 12 începe cu o lungă secțiune despre mândria și aroganța care pătrunseseră în biserică prin utilizarea, ca o ironie, chiar a darurilor spirituale. Această discuție continuă în capitolul 14, dar în mijlocul ei Pavel se oprește pentru a oferi un singur răspuns, simplu și concis la toate întrebările corintienilor: iubiți-vă unii pe alții. Dragostea, înțeleasă corect, va oferi o perspectivă corectă pentru orice altceva, unificând biserica și ajutându-i pe credincioși să-L glorifice pe Cristos împreună.

STRUCTURA LECȚIEI

1. Dragostea contează (1 Corinteni 13:1-3)

• Când ne folosim darurile (v. 1-2)
• Când aducem jertfe (v. 3)

2. Dragostea lucrează (1 Corinteni 13:4-7)

• Ce face dragostea (v. 4a)
• Ce nu face dragostea (v. 4b-6)
• Fără excepții (v. 7)

3. Dragostea durează (1 Corinteni 13:8-13)

• Când darurile se termină (v. 8)
• Atunci când îl cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu (v. 9-13)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Oare creșterea în cunoștința lui Cristos e corelată cumva de creșterea noastră în dragoste? De ce? Cum am putea să ajutăm pe un nou credincios să înțeleagă această corelație?
• E posibil ca uneori expresia dragostei noastre să fie înțeleasă greșit ca lipsă de dragoste. Ce am putea face pentru a evita astfel de situații? Vezi 1 Corinteni 5, 2 Tesaloniceni 3:10 și 1 Timotei 1:20, 5:9-10
• Ce discipline spirituale am putea folosi pentru a ne asigura că faptele noastre de dragoste rămân strâns legate de adevărul Scripturii? Vezi Efeseni 4:15, 1 Petru 1:22

APLICAȚIE PRACTICĂ

Din perspectiva lumii, dragostea nu este un ingredient esențial în utilizarea darurilor. O donație financiară mare îi ajută pe cei nevoiași, chiar dacă donatorul dă banii pur și simplu pentru a economisi la impozitele pe venit. Un învățător poate preda o lecție puternică, care să schimbe vieți, chiar dacă învățătorul dorește doar să atragă atenția asupra lui însuși. Din perspectiva lui Dumnezeu, aceste eforturi nu au nicio valoare pentru persoana care-și folosește darul, deoarece nu o face dintr-un motiv potrivit. Ideea centrală în creștinism pentru înțelegerea lui Dumnezeu este că El este iubitor. Acest lucru devine real pentru noi atunci când avem o relație cu el. Dumnezeu nu este un Creator absent. Dumnezeu, așa cum a fost El revelat prin Domnul Isus, ne iubește într-un mod personal. Dragostea lui Dumnezeu nu se bazează pe meritele noastră. Iubirea lui este forța călăuzitoare în tot ceea ce face Dumnezeu și trebuie să fie forța călăuzitoare în viața oricui dorește cu adevărat să-l slujească. Acest lucru nu este opțional.

TEXTUL LECȚIEI: Luca 10:25-37  VERSETE DE AUR: Luca 10:36-37

„Care dintre aceştia trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus.” – Luca 10:36-37

SCOPUL LECȚIEI: Să învățăm ce înțelege Domnul Isus prin termenul „aproapele” și să explicăm importanța modului în care Domnul Isus vrea să schimbe atenția de la legalism la adevărata ascultare.

CONTEXTUL LECȚIEI

În Evanghelia sa, Luca relatează viața și lucrarea Domnului Isus în trei secțiuni majore: (1) evenimente din Galileea și din împrejurimi (Luca 4: 14–9: 50); (2) Domnul Isus în drum spre Ierusalim (9: 51–19: 44); și (3) evenimentele din ultima săptămână a Domnului Isus la Ierusalim (19: 45-24: 53). Evanghelia lui Luca este unică în secțiunea sa centrală, care începe cu puțin timp înainte de textul lecției noastre. Majoritatea pildelor găsite în Luca se află în această secțiune, prima fiind pilda din textul nostru. O temă principală a lucrării Domnului Isus în Iudeea a fost dragostea lui Dumnezeu pentru cei pierduți și slabi: păcătoșii (exemplu: Luca 15), cei excluși din societate (exemplu: 14: 15–24), samaritenii și săracii (exemplu: 16: 19–31 ). Învățăturile complet contraculturale ale Domnului Isus din lecția de săptămâna trecută, Luca 6: 27-36, ne-au provocat să ne iubim chiar și dușmanii. Textul de astăzi ne cheamă încă o dată să practicăm dragostea incluzivă. În pasajul imediat precedent textului nostru (10: 1-24), Domnul Isus a trimis pe 70 dintre ucenicii săi să proclame, prin cuvânt și faptă, că „Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi” (10: 9) . Atât Domnul Isus cât și cei 70 de emisari s-au bucurat de puterea lui Dumnezeu care a lucrat prin ei (10: 17–21). Înainte de pasajul lecției noastre, Domnul Isus a vorbit cu cei 70 de ucenici la încheierea misiunii lor (Luca 10: 17–20). Deși unii comentatori consideră interacțiunea Domnului Isus cu acest „învățător al legii” (10:25) ca o întrerupere a discuției sale cu ucenicii, ora și locul exact al acestei relatări nu sunt specificate. Această pildă apare numai în Evanghelia după Luca, dar subiectul și locația ei sunt similare cu textele găsite în Matei și Marcu. Matei 22: 34–40 și Marcu 12: 28–34 sunt în mod clar paralele între ele, dar legătura cu Luca este mai puțin sigură. Evenimentul din textul lui Luca pare a fi un incident separat care se referă la aceeași temă.

STRUCTURA LECȚIEI

1. Întrebări (Luca 10:25-29)

• Despre viața veșnică (v. 25-28)
• Despre aproapele nostru (v. 29)

2. Pilde (Luca 10:30-35)

• Victima (v. 30)
• Doi potențiali eroi (v. 31-32)
• Adevăratul erou (v. 33-35)

3. Învățătură (Luca 10:36-37)

• Scurt rezumat (v. 36-37a)
• Trimitere (v. 37b)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Există situații în care creștinii ar trebui să pună întrebări despre cine trebuie ajutat și cine nu merită asta? Care sunt aceste situații? Vezi Matei 5:45, 10:16, 2 Tesaloniceni 3:10, 1 Timotei 5:3-12, 2 Ioan 9-11, 3 Ioan 5-8
• Compasiunea poate fi de două feluri: compasiune ce reacționează (vede o nevoie și ajută) sau compasiune proactivă(care anticipează o nevoie și se implică înainte de a apărea). Care este tipul de compasiune în care ar trebui să se implice mai mult biserica noastră? De ce? În ce fel putem face asta?
• Mulți dintre noi, cei care folosim acest manual de școală duminicală, ne aflăm în diaspora, printre străini. În situația noastră, a unei biserici române între străini (americani, francezi, germani, italieni, spanioli), cine este aproapele nostru? Este el numai dintre români, sau și dintre ceilalți? De ce? 

APLICAȚIE PRACTICĂ

Du-te de fă şi tu la fel, i-a zis Isus. Învăţătorul Legii spusese cel ce şi-a făcut milă era aproapele celui ce căzuse. Domnul Isus a răspuns: Du-te şi fă şi tu la fel. Cu alte cuvinte, dacă vrei să cunoşti adevărata stare de a fi aproapele cuiva, du-te şi modelează-ţi purtarea după aceea a samariteanului. Aceasta este natura reală a adevăratei religii (vezi Mica 6,8 și Iacov 1,27). Semenii noştri au nevoie să simtă strângerea unei mâni calde şi comuniunea unei inimi plină de duioşie. Dumnezeu îngăduie ca să venim în contact cu suferinţa şi nenorocirea pentru a ne socate din egoismul nostru. Pentru propriul nostru bine veşnic trebuie să practicăm adevărata împreună-simţire cu aproapele nostru ori de câte ori avem prilejul (Evrei 13,2).

TEXTUL LECȚIEI: Luca 6:27-36 VERSETE DE AUR: Luca 6:27-28

„Dar Eu vă spun vouă, care Mă ascultaţi: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce se poartă rău cu voi.” – Luca 6:27-28

SCOPUL LECȚIEI: Să înțelegem învățăturile Domnului Isus despre dragostea pentru dușmani și să le analizăm prin contrast cu principiile societății noastre de rezolvare a conflictelor. De asemenea, să găsim metode de a ne exprima dragostea față de toți oamenii, mai ales față de dușmanii noștri. 

CONTEXTUL LECȚIEI

Luca 6 conține o relatare a ceea ce a fost numit în mod tradițional Predica din câmpie. De-a lungul anilor, o mare atenție a fost acordată relației dintre Predica din câmpie și Predica de pe munte, din Evanghelia după Matei. Unii comentatori le-au văzut ca fiind versiuni diferite ale aceluiași eveniment. Alții (poate cei mai mulți) au înțeles că sunt independente una de cealaltă. Aceasta pare a fi cea mai bună linie de interpretare și este cea pe care o vom urma aici. Diferențele dintre cele două predici sunt ușor evidente. Una a fost rostită pe un munte (Matei 5:1), cealaltă pe o câmpie (Luca 6:17). Predica de pe câmpie este de aproximativ un sfert din lungimea Predicii de pe munte. Fericirile, care deschid Predica de pe munte (Matei 5:3–11), conțin numai binecuvântări, în timp ce Predica de pe câmpie se deschide cu (mai puține) binecuvântări care sunt urmate de un set de nenorociri (Luca 6: 20-26).

O comparație sumară a textului din Luca 6: 20-49 cu cel din Matei 5-7 va scoate în evidență, de asemenea, elementele comune ale acestor două predici. Ambele predici arată o mare preocupare pentru cei săraci și excluși social (Matei 5: 5, 10; Luca 6: 20–22), ne învață iubirea pentru dușmani (Matei 5: 43–48), centralitatea milosteniei în natura împărăției (exemplu: 5: 7), opoziția față de ipocrizie (exemple: 6: 2, 5, 16; Luca 6:42) și așa mai departe. Faptul că ambele predici tratează aceste teme indică cât de des apar ele în predicarea și slujirea Domnului Isus. În Luca 6, predica urmează imediat după o controversă cu fariseii (Luca 6: 1–11), după care Domnul Isus merge să se roage pe un munte (6:12). Ca și în alte ocazii, rugăciunea profundă precedă un moment semnificativ în lucrarea Domnului Isus (Luca 3: 21–22). Cu această ocazie, rugăciunea a precedat chemarea de către Domnul Isus a celor doisprezece (Luca 6: 13–16). După aceea, Domnul a coborât la câmpie (Luca 6:17).

Când Domnul Isus a început să predice, „privindu-i pe ucenicii săi, el a spus” (Luca 6:20). Cu alte cuvinte, ucenicii – cei care erau deja angajați în cuvânt și faptă să-L urmeze pe Domnul –erau publicul principal pentru ceea ce avea de spus. Au fost prezenți și alții („poporul”, 6:19), dar au ascultat un mesaj adresat credincioșilor, ucenicilor Domnului Isus, și nu în primul rând lor. Acesta este un punct important de luat în considerare în studiul nostru. Domnul Isus descrie natura Împărăției în aceste versete. El a pictat o imagine a comunității pe care o forma în jurul său, a modului său de viață. Acestea încă nu sunt cuvinte îndreptate către străini sau către lume în general. Predica de pe câmpie se deschide cu o serie de binecuvântări și nenorociri (Luca 6: 20–26; vezi mai sus). Acestea subminează și înlocuiesc valorile convenționale ale lumii folosite de  majoritatea ascultătorilor Domnului Isus în viața de zi cu zi. Majoritatea oamenilor, atât atunci, cât și acum, ar spune că oamenii de succes și oamenii care merită cinste și onoare sunt cei bogați și puternici, cei populari și elitele. Domnul Isus spune că nu este așa. Mai degrabă cei săraci și flămânzi, cei persecutați, cei smeriți sunt cu adevărat binecuvântați. Ei vor primi binecuvântări greu de imaginat în Împărăția lui Dumnezeu. 

STRUCTURA LECȚIEI

1. Dragoste pentru dușmani (Luca 6:27-30)

• În schimbul urii (v. 27)
• Să binecuvântăm și să ne rugăm (v. 28)

2. Dragoste pentru toți (Luca 6:31-36)

• Standarde mult mai ridicate (v. 31-34)
• Să trăim ca niște copii ai lui Dumnezeu (v. 35-36)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Ce dușmani au creștinii în general? Vezi Fapte 18:17, 21:32 și 23:2
• Cum putem să ne exprimăm dragostea în mod practic față de dușmanii noștri?
• Suntem chemați să fim generoși și să iertăm datoriile. Ce facem însă în situații ca cea la care se face referire în 2 Tesaloniceni 3:10? Cum procedăm în astfel de situații? Vezi Deuteronom 15:7-8, Psalm 37:21, 26, Proverbe 19:17, 21-26.
• De obicei avem tendința să ne evităm dușmanii. Lecția de astăzi însă ne învață să-i iubim. Nu putem face asta de la distanță. Care ar fi pașii pe care ar trebui să-i urmăm pentru a putea pune în aplicare principiile lecții de azi?

APLICAȚIE PRACTICĂ

Textul de astăzi necesită de fapt foarte puțin comentariu. Nu există probleme textuale sau referințe culturale obscure care trebuie explicate pentru ca cititorul să înțeleagă acest pasaj. Acesta nu este un pasaj dificil de înțeles. Cu toate acestea, pasajul conține învățături extrem de dificil de pus în practică. Acest lucru se datorează faptului că modul de viață descris de Domnul Isus aici contravine fundamental naturii umane: dorința adâncă de răzbunare, de remediere a nedreptății, de respectul față de alții. Având în vedere acest lucru, de obicei, învățăturile Domnului Isus din Predica de pe câmpie sunt considerate impractice sau nerealiste – chiar și printre unii creștini – și se caută modalități de a evita implicațiile cuvintelor Domnului Isus. Cea mai adevărată și cea mai bună aplicație pe care o putem face din cuvintele Domnului Isus este pur și simplu să respingem acest mod de a gândi, deschizând astfel calea pentru ca învățăturile sale despre dragostea față de dușmani să ne modeleze inimile și viețile.

TEXTUL LECȚIEI: 1 Samuel 19:1-7 VERSETUL DE AUR: 1 Samuel 19:4

Ionatan a vorbit bine de David tatălui său Saul: „Să nu facă împăratul”, a zis el, „un păcat faţă de robul său David, căci el n-a făcut niciun păcat faţă de tine. Dimpotrivă, a lucrat pentru binele tău;.” – 1 Samuel 19:4

SCOPUL LECȚIEI: Să înțelegem de ce Ionatan l-a apărat pe David și reacția lui Saul și să explicăm riscurile pe care Ionatan le-a asumat în procesul de reconciliere. 

CONTEXTUL LECȚIEI

1 Samuel este o cronică a tranziţiei lui Israel de la teocraţie la monarhie. Dumnezeu n-a vrut niciodată ca Israelul să aibă un alt împărat în afară de El însuşi. Dorinţa Lui a fost ca să ridice din mijlocul poporului conducători iscusiţi care să se afle întotdeauna sub ordinele Lui. Legea şi Marele Preot ar fi trebuit să reglementeze viaţa poporului în ascultarea lor deplină de Domnul. Dar n-a fost aşa. Israelul s-a depărtat de Dumnezeu, a iubit păcatul şi s-a aplecat spre idolatrie. Lipsiţi de limitările Legii poporul ajunsese fără frâu. Soluţia ar fi fost o întoarcere la Domnul şi la „mărturie”, dar poporul a ales o altă cale: ei i-au cerut lui Samuel să aşeze un împărat peste ei, aşa „cum ou toate neamurile” (1 Sam. 10:3). Cererea lor fusese anticipată de previziunile lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce le spusese El prin Moise în Deuteronomul 17:14-20. Poate că într-un fel, bătrânii lui Israel au văzut în acest pasaj nu un avertisment, ci o ultimă portiţă de ieşire din impas pentru viitor. Saul, cel dintâi împărat al Israelului, a fost una dintre cele mai tragice figuri dintre personajele Vechiului Testament. El a început foarte promiţător, însă a cunoscut apoi un declin teribil şi a sfârșit-o ruşinos şi lamentabil. Deasupra întregii lui vieţi a plutit un aer de râvnă amestecat cu neascultare.

David, „lumina ochilor lui Dumnezeu”, a fost una dintre cele mai măreţe personalităţi din toate timpurile. El a îmbogăţit copleşitor de mult istoria socială, militară, religioasă şi culturală a lui Israel. În 1 Samuel ne întâlnim cu David ca băieţel la oi, cântăreț din arfă, purtător de arme, căpetenie în luptă, ginere al împăratului, scriitor neîntrecut de psalmi, împărat uns de Samuel şi… fugar rătăcitor şi nevinovat. Prietenia lui cu Ionatan, fiul lui Saul, este una dintre cele mai frumoase şi mai gingaşe pagini din istoria relaţiilor dintre oameni. Când a fost promovat în fruntea armatei, vitejia şi popularitatea lui printre evrei a stârnit invidia împăratului care s-a hotărât să-l omoare. Saul a încercat de 4 ori acest lucru (1 Sam. 19:10, 15, 20, 21, 23, 24). Dumnezeu avea însă alte planuri cu David şi i-a ocrotit viaţa. Zbuciumul care a caracterizat această perioadă şi urmările lui în maturizarea deosebită a lui David pot fi văzute în conţinutul psalmilor 59 şi 37.

STRUCTURA LECȚIEI

1. Complotul (1 Samuel 19:1-3)

• Ordinul de execuție (v. 1-2)
• Planul de clemență (v. 3)

2. Mijlocirea (1 Samuel 19:4-5)

• Un trecut exemplar (v. 4-5b)
• O întrebare retorică (v. 5c)

3. Urmarea (1 Samuel 19:6-7)

• Jurământul (v. 6)
• Împăcarea (v. 7)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Domnul Isus, în Predica de pe munte, a spus „Fericiți cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!” (Matei 5:9). Nu întotdeauna e ușor să faci pace între două persoane, mai ales atunci când acestea nu vor să se împace. Ionatan însă a considerat că a meritat să-și asume acest risc în conflictul dintre tatăl lui, Saul și David, prietenul lui. Care dintre relațiile tare crezi că merită să te implici pentru a aduce pacea? Ce ești dispus să faci pentru asta? Ce crezi că trebuie să facem conform Bibliei? 
• Oare trebuie să așteptăm să ni se ceară să intervenim înainte de a ne implica în medierea unui conflict? Vezi textul din 2 Corinteni 5:18-20, în care se descrie modul în care Dumnezeu a luat inițiativa să ne împace cu El. 
• Ce tipuri de conflicte apar între noi în biserică, și cum trebuie să procedăm pentru a le aplana, pentru a face pace? Dar în familie?

APLICAȚIE PRACTICĂ

Cele trei personaje din lecția de astăzi ilustrează pozițiile în care oamenii se regăsesc chiar și în zilele noastre. Saul era rege, și-și abuza poziția pentru a face rău unei alte persoane. David, cu un statut inferior, a fost victima nevinovată a mâniei sale. Ionatan a fost cel care a riscat apărându-l pe prietenul său. El îi iubea și pe răufăcător și pe victimă și încerca să pună capăt conflictului împăcându-i. Jignirile pot rupe relațiile și pot opri comunicarea. Diferențele de statut, cum ar fi angajatorul-angajat sau părintele-copil, pot îngreuna restabilirea relațiilor. Celui în poziție de autoritate îi este greu să admită că a greșit. Cel cu statut inferior nu se simte în siguranță să-l înfrunte pe cel care greșește. În aceste circumstanțe, împăcarea este practic imposibilă fără un intermediar.

În diferite perioade de conflict, ne putem regăsi în oricare dintre cele trei roluri. Șeful care este surclasat de abilitatea excepțională a unui angajat se poate simți amenințat, devenind gelos între timp. Poate că un astfel de șef va asupri angajatul sau se va asigura că nu beneficiază de avansări sau alte avantaje. Subordonatul șefului s-ar putea să fie nedumerit și să se simtă nedreptățit pentru că el a încercat să-și facă datoria. Cineva care ține cu adevărat atât la șef, cât și la angajat și în care ambii au încredere, poate fi în măsură să-i împace și să rezolve conflictul dintre ei. 

Trebuie subliniat faptul că Ionatan, împăciuitorul, era și el subordonat lui Saul atât ca fiu, cât și ca supus al regelui. Provocarea curajoasă și respectuoasă a lui Ionatan asupra propriului său tată și rege servește ca model pentru noi în gestionarea conflictelor.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 45:1-8, 10-15 VERSETUL DE AUR: Geneza 45:5

Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră. – Geneza 45:5

SCOPUL LECȚIEI: Să ne amintim momentul în care Iosif și-a dezvăluit identitatea fraților săi și să explicăm importanța modului în care Iosif a înțeles planul lui Dumnezeu când a încercat să-și încurajeze frații. De asemenea să învățăm cum putem să arătăm dragoste și iertare celor din jurul nostru. 

CONTEXTUL LECȚIEI

În lecția anterioară am discutat despre prima călătorie a fraților lui Iosif în Egipt. Deși s-au întors cu alimente, inevitabil acestea s-au terminat, iar frații au fost nevoiți din nou să meargă în Egipt. Știau însă că nu se pot întoarce fără Beniamin. Iacov însă a fost încă foarte reticent în a-i permite lui Beniamin să plece. În cele din urmă, după ce Iuda a garantat siguranța lui Beniamin și și-a asumat responsabilitatea în cazul în care Beniamin nu se va întoarce, Iacov s-a răzgândit (43: 1-14). Când frații au ajuns în Egipt, au vorbit mai întâi cu ispravnicul lui Iosif despre argintul pe care îl găsiseră în sacii lor. El i-a asigurat că toate sunt în regulă (Geneza 43: 19–23a). Mai târziu, după ce Iosif l-a eliberat pe Simeon (43: 23b) și i-a hrănit pe frați (43: 31–34), i-a trimis înapoi în Canaan cu mai multe provizii. Dar, de asemenea, i-a spus ispravnicului său să pună argintul fiecăruia în sacul fiecăruia și, în plus, să pună cupa specială a lui Iosif în sacul lui Beniamin (44: 1-2). După plecarea fraților săi, Iosif și-a trimis ispravnicul să-i prindă din urmă și să-i acuze că au luat paharul lui Iosif. Când cupa a fost descoperită în sacul lui Beniamin, frații și-au rupt hainele în disperare și s-au întors în Egipt (Geneza 44: 3-13). După ce Iosif le-a spus fraților săi că Beniamin va trebui să rămână în Egipt, Iuda a mijlocit pentru Beniamin și l-a rugat pe Iosif să nu-l oprească pentru că tatăl lor ar muri (Geneza 44: 17–34). Iuda a acționat complet diferit de modul în care îl tratase pe Iosif cu câțiva ani înainte (37: 26–27).

STRUCTURA LECȚIEI

1. Dezvăluirea identității (Geneza 45:1-8)

• Toată lumea afară! (v. 1-2)
• Dezvăluirea adevărului (v. 3)
• Încurajarea fraților săi (v.4-8)

2. Iosif trimite un mesaj tatălui său (Geneza 45:10-13)

• Să vină în Egipt (v. 10-11)
• Să vadă că el trăiește (v. 12)
• Să vadă slava lui (v. 13)

3. Iosif își arată dragostea (Geneza 45:14-15)

• Față de Beniamin (v. 14)
• Față de frații lui (v. 15)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Ce credeți despre farsa orchestrată de Iosif cu paharul de argint? În ce circumstanțe poate fi ea justificată având în vedere că Dumnezeu interzice minciuna? Vezi Exodul 20:16, Proverbe 6:16-17.
• Cum putem distinge între ceea ce Dumnezeu îngăduie și lucrurile cauzate de El?
• În ce circumstanțe ar trebui să ne ascundem sentimentele? De ce? 

APLICAȚIE PRACTICĂ

Imaginează-ți că ești în fața Domnului Isus, care te cheamă să te apropii, așa cum Iosif le-a spus fraților săi să se apropie de el (Geneza 45: 4). Domnul Isus spune: „Eu sunt Isus, pe care l-ai răstignit. Păcatele tale sunt motivul pentru care mi-am dat viața ca jertfă pe cruce. Dar nu-ți face probleme. Vreau să te iert, nu să te condamn. ” Domnul Isus chiar spune acest lucru. 

Cuvintele lui Iosif despre scopul superior al lui Dumnezeu în viețile noastre, sunt similare cu situația Domnului Isus. Oamenii L-au omorât pentru că voiau să-i oprească influența în lume, să-i demoralizeze pe ucenicii săi și să distrugă mișcarea începută El. Dar Dumnezeu și-a făcut marea lucrare de izbăvire prin cruce și mormântul gol. După cum a spus Petru mulțimii adunate în Ziua Cincizecimii: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.” (Fapte 2: 23-24). Mântuirea este cu adevărat un dar al harului lui Dumnezeu (Efeseni 2: 8–9). Trebuie să fie primit ca atare, fără condiții. Nu-ți face procese de conștiință pentru păcatul tău. Pocăiește-te și, ca frații lui Iosif, trebuie să accepți iertarea.

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 42:6-25 VERSETUL DE AUR: Geneza 42:22

Ruben a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui.” – Geneza 42:22

SCOPUL LECȚIEI: Să înțelegem evenimentele ce au avut loc în timpul călătoriei fraților lui Iosif în Egipt pentru a cumpăra alimente și să explicăm care au fost motivele care l-au determinat pe Iosif să se poarte cu frații săi așa cum s-a purtat.

CONTEXTUL LECȚIEI

Când egiptenii au început să simtă efectele foametei profețite, au venit la Faraon să-i ajute. Faraon i-a trimis la Iosif (Geneza 41:55), pe care îl pusese în funcție tocmai ca să pregătească țara pentru anii de foamete. Foametea, însă, a afectat și alte țări decât Egiptul. Drept urmare, „toată lumea” a venit în Egipt pentru a cumpăra alimente (41:57). Țara din care provenea Iosif a avut aceeași problemă iar Iacov și-a îndemnat fiii să meargă în Egipt și să cumpere mâncare (42:1-2). Nu este clar dacă o parte din foametea de șapte ani a avut loc înainte ca frații lui Iosif să plece în Egipt. Mai târziu, când Iosif și-a dezvăluit identitatea, le-a spus că au trecut doar doi din cei șapte ani (45:6). În prima călătorie spre Egipt, Iacov nu l-a lăsat pe Beniamin – unul dintre cei doi fii ai iubitei soții a lui Rachel, celălalt fiu fiind Iosif (Geneza 35:24) – să meargă și el. Iacob își pierduse deja fiul preferat, pe Iosif; Iacob nu a vrut să riște să-și piardă al doilea favorit, pe Benjamin (42: 3-4). Astfel, cei 10 frați au mers în Egipt fără el.

STRUCTURA LECȚIEI

1. Îndoiala (Geneza 42:6-17)

• Sosirea fraților (v. 6-8)
• Acuzația lui Iosif (v. 9-14)
• Alternativa lui Iosif (v. 15-17)

2. Decizia (Geneza 42:18-25)

• Cerința impusă de Iosif (v. 18-20)
• Remușcările fraților săi (v. 21-23)
• Reacția lui Iosif (v. 24-25)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Reputația este foarte importantă pentru fiecare dintre noi, însă de multe ori greșeli din tinerețe ne urmăresc toată viața, chiar dacă ne pocăim și ne schimbăm viața. Ce putem face pentru a ne recăpăta încrederea pierdută în cineva din cauza reputației? Vezi texte ca 1 Corinteni 8:8, Galateni 6:4-5, 1 Tesaloniceni 5:20-22
• Dumnezeu își duce planurile la îndeplinire în ciuda problemelor de caracter ale oamenilor. Cum putem să rămânem credincioși în ciuda unor atacuri care pot veni chiar din partea celor mai apropiați?
• Lui Iosif nu i-a fost ușor să-i ierte pe frații lui pentru tot ceea ce i-au făcut, însă nu numai că i-a iertat, dar i-a și copleșit cu bunătatea lui, dovedind încă o dată că a fost un om al lui Dumnezeu. El putea foarte ușor să se răzbune din poziția în care era, însă nu a făcut-o, pentru că se temea de Dumnezeu.  Cum putem să-i urmăm exemplul? Ce putem face pentru a ierta pe cei care ne-au greșit, și a-i binecuvânta?

APLICAȚIE PRACTICĂ

Iosif s-a arătat plin de har față de frații lui care nu meritau să fie primiți și binecuvântați regește, așa cum i-a primit și binecuvântat Iosif. Pentru tot ceea ce făcuseră împotriva fratelui lor, acești oameni meritau să fie pedepsiți însă Iosif s-a purtat cu ei așa cum se poartă și Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Noi nu merităm dragostea lui Dumnezeu, dimpotrivă merităm pedeapsa pentru neascultare și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu se arată față de noi în Domnul Isus Cristos care a plătit cu viața Lui plata păcatelor noastre. El a luat asupra Lui pedeapsa și noi am fost scutiți și binecuvântați de Dumnezeu. Prin credința în Domnul Isus suntem îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu. 

Adevărul acesta este extraordinar și pentru că Domnul Isus a acceptat să ia asupra Lui păcatele noastre din poziția supremă de autoritate în întregul univers. El este Dumnezeu și a lăsat slava cerului pentru a ne rezolva nouă problema. Și-a folosit autoritatea pentru a se jertfi pentru noi, neînsemnații păcătoși. Acest lucru trebuie să fie o lecție pentru noi, ca atunci când suntem în autoritate asupra altora, să ne folosim poziția pentru a-i sluji, pentru a-i copleși cu har, mai ales atunci când nu o merită. 

TEXTUL LECȚIEI: Geneza  41:25-33, 37-40, 50-52        VERSETE DE AUR: Geneza 41:39-40

„Şi Faraon a zis lui Iosif: „Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput şi atât de înţelept ca tine. Te pun mai-mare peste casa mea şi tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine.”– Geneza 41:39-40

SCOPUL LECȚIEI: Să descriem modul în care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iosif în încercările vieții sale și să identificăm și alte situații în care Dumnezeu s-a manifestat prin credincioșia poporului Său în timpul încercărilor. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru purtarea Lui de grijă în viețile noastre în momente dificile.

CONTEXTUL LECȚIEI

În urma evenimentelor din lecția de săptămâna trecută, Iosif a fost vândut unui dregător egiptean numit Potifar (Geneza 37:36). Iosif a crescut rapid în ochii lui Potifar și a fost promovat într-o funcție de mare responsabilitate în gospodăria lui Potifar, în Egipt. Iosif a adoptat multe din obiceiurile egiptenilor, însă nu s-a dezis de dragostea lui de Dumnezeu și de credința lui monoteistă. În acest timp, soția lui Potifar a încercat să-l ispitească, să păcătuiască cu ea, însă Iosif a refuzat de fiecare dată (Geneza 39: 9-10). Până la urmă soția lui Potifar l-a acuzat pe nedrept pe Iosif și acesta a fost aruncat în închisoare.  (39: 11-20). 

Și în această situație vedem ce responsabil este Iosif. În temniță, Iosif e însoțit de doi dregători de la curtea lui Faraon. Cei doi visează niște vise ciudate pe care le împărtășesc cu Iosif care, cu ajutorul Domnului poate să le interpreteze corect. După ce le spune însemnătatea viselor, Iosif îl roagă pe dregătorul ce urma să fie repus în funcție să-i spună lui Faraon despre el, însă omul uită de el timp de vreo doi ani. Mai târziu și Faraon visează niște vise ciudate pe care nimeni nu știe să le interpreteze. Dregătorul ce fusese în temniță cu Iosif își amintește de el și-i spune lui Faraon care-l scoate din închisoare și-l aduce la palat să-i interpreteze visele. 

STRUCTURA LECȚIEI

1. Vise ciudate (Geneza 41:25-33)

• Interpretarea viselor (v. 25-32)
• Sfatul (v. 33)

2. Aprecierea de către Faraon (Geneza 41:37-40)

• Îl laudă pe Iosif (v. 37-38)
• Îl promovează pe Iosif (v. 39-40)

3. Familie străină (Geneza 41:50-52)

• Se nasc copiii (v. 50)
• Copiii primesc nume (v. 51-52)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Dumnezeu îngăduie diferite circumstanțe în viața noastră pentru a ne pregăti pentru alte lucruri în viitor. Vedem modul în care acest lucru s-a întâmplat în viața lui Iosif. Ce circumstanțe din viața ta te-au pregătit pentru ceea ce faci astăzi? În ce fel poți vedea mâna providențială a lui Dumnezeu la lucru?
• În ciuda dificultăților, Iosif a rămas credincios lui Dumnezeu până la capăt. Ar fi avut Iosif motive să se supere de Dumnezeu și să se lase de credință, poate că da, însă nu a făcut-o. Care sunt modurile în care diavolul ne ispitește în dificultăți? Ce minciuni ne spune ca să ne zădărnicească credința în Dumnezeu? Ce putem face ca să nu cădem în aceste capcane?
• Există situații în care nu încercarea, ci prea mult bine în viața noastră poate să ne ispitească să păcătuim și să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Iosif ar fi putut să o facă din poziția de autoritate în care ajunsese la palatul lui Faraon. El însă nu s-a îndepărtat de Dumnezeu și vedem și prin numele pe care le-a dat copiilor săi că relația lui cu Dumnezeu era bună. Cum putem să ne ferim de ispitele bunăstării?
• Ce măsuri putem implementa pentru a ne proteja limba în situații dificile? Există astfel de măsuri specifice, în funcție de tipul de personalitate?
• Cum ne ajută Fapte 6:1-7 să înțelegem rolul pe care Dumnezeu așteaptă să îl avem în aplicarea de către biserică a primei părți a versetului din Iacov 1:27?

APLICAȚIE PRACTICĂ

Dumnezeul pe care Iosif L-a slujit și onorat este Dumnezeul pe care îl slujim și îl onorăm și noi astăzi. Indiferent de circumstanțe, El nu se schimbă (Maleahi 3: 6). El rămâne în control. Fie că ne regăsim într-o temniță sau într-un palat, El este acolo. Iosif a demonstrat o credință radicală în Dumnezeul său. Chiar dacă Dumnezeu ar fi părut să de îndepărteze de el în cei 13 ani de robie, Dumnezeu a continuat să îi dea lui Iosif dovezi că nu l-a uitat. În ce fel putem să trăim și noi astăzi, în încercările pe care Dumnezeu le îngăduie pentru a sta mărturie și noi pentru același adevăr?

TEXTUL LECȚIEI: Geneza 37:2-11, 23-24, 28 VERSETUL DE AUR: Geneza 37:11

„Fraţii săi au început să-l pizmuiască, dar tatăl său a ţinut minte lucrurile acestea.” – Geneza 37:11

SCOPUL LECȚIEI: Să aflăm de ce Iacov a fost părtinitor cu Iosif și în ce fel a contribuit Iosif la efectele problemei. Apoi, să ne pocăim dacă am arătat vreodată o dragoste părtinitoare și să încercăm să rezolvăm problemele cauzate de un astfel de comportament. 

CONTEXTUL LECȚIEI

Iosif s-a născut în jurul anului 1916 î.Hr. În contextul istoric mondial, aceasta ar fi aproape de mijlocul erei bronzului, care a început în jurul anului 3000 î.Hr. Alte progrese tehnologice și sociale au făcut ca această perioadă reprezinte o perioadă de schimbări semnificative, deși relativ lente. Lecția de astăzi, în care învățăm despre Iosif și tatăl său Iacov începe cu câțiva ani în urmă, în tinerețea patriarhului Iacov (aproximativ 2007-1860 î.Hr.). Iacov a fost crescut într-o casă în care favoritismul pare să fi fost principala calitate parentală a tatălui și mamei sale, Isaac și Rebeca. Geneza 25:28 vorbește despre asta: „Isaac iubea pe Esau, pentru că mânca din vânatul lui; Rebeca însă iubea mai mult pe Iacov.” Un astfel de scenariu trebuia obligatoriu să ducă la un conflict familial. Acest conflict s-a aprins când Rebeca a aflat despre dorința lui Isaac de a-l binecuvânta pe fiul său preferat, Esau (cel mai mare dintre cei doi). Acest lucru ar fi consolidat poziția privilegiată a lui Esau. Rebeca l-a deghizat pe Iacov, astfel încât să pară  ca Esau în prezența lui Isaac care era orb. Păcăleala a funcționat și binecuvântarea destinată lui Esau a fost pronunțată asupra lui Iacov (Geneza 27: 1–41). Pentru a scăpa de răzbunarea lui Esau, Iacov a plecat la Haran, unde trăia Laban, fratele lui Rebecăi, (Geneza 27: 42–43). Acolo Iacov s-a căsătorit cu cele două fiice ale lui Laban, și anume Lea și Rachel, și a devenit tatăl unei fiice și a 11 dintre cei 12 fii ai săi (29: 15-30: 24). Iosif a fost ultimul fiu născut lui Iacov în Haran (30: 22–24). Beniamin s-a născut în drum spre Canaan, după ce a locuit în Haran timp de 20 de ani (31:38).

În cele din urmă, Iacov s-a stabilit cu familia sa în Canaan, lângă Betel (Geneza 35: 1), o distanță de sute de kilometri de Haran. Poate că a crezut că se va bucura de un relativ calm în ultimii ani, spre deosebire de toate conflictele pe care le trăise până atunci. Cu toate acestea, unele dintre cele mai mari încercări ale lui Iacob încă aveau să vină, provocate de lucruri din trecutul său.

STRUCTURA LECȚIEI

1. Problemele unei familii (Geneza 37:2-4)

• Neînțelegeri (v. 2)
• Favoritisme (v. 3)
• Ură (v. 4)

2. Visurile unui frate (Geneza 37:5-11)

• În mijlocul câmpului (v. 5-8)
• Soarele, luna, stelele (v. 9-11)

3. Disprețul fraților săi (Iacov 1:9-11)

• L-au umilit pe Iosif (v. 23-24)
• L-au vândut pe Iosif (v. 28)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Pârâtul nu este un obicei frumos și încercăm să ne descurajăm copii să se pârască unii pe alți.  Există însă situații ce trebuie aduse la cunoștința părinților și nu se încadrează la categoria pâră. Cum am putea să ne educăm copiii ca să înțeleagă acest lucru? Vezi Geneza 27:5-10, 1 Samuel 22:9-11, Estera 2:21-23 și Fapte 23:16-22
• Care sunt consecințele negative alte favoritismului în familie sau în biserică? Ce am putea face să nu fim ca Iacov? Ce alt personaj biblic ne poate ajuta în această privință?
• Ce am putea spune, ca să încurajăm, unui om care se află într-o situație ca a fraților lui Iosif, mai puțin iubit?

APLICAȚIE PRACTICĂ

Episodul tragic de astăzi ne arată ce poate face favoritismul. Prin favoritismul lui Iacov față de Iosif, s-a creat ură în fiii săi mai mari, ură care a crescut și s-a amestecat cu invidia, în cele din urmă izbucnind în violență. Dragostea părtinitoare față de un fiu a determinat ca ceilalți să dorească mai mult dragostea tatălui lor și să se răzbune asupra obiectului afecțiunii sale. Totuși, planul și scopul suveran al lui Dumnezeu au continuat sub mâna Sa călăuzitoare. Dumnezeu îi spusese lui Avraam, străbunicul lui Iacov că familia lui va locui în Egipt timp de 400 de ani (Geneza 15:13). Iosif a fost trimis înainte ca un soi de persoană de legătură pentru familia sa. Deși Iosif a văzut doar sclavie înaintea lui, Dumnezeu a văzut împlinirea viselor lui Iosif și binecuvântarea pe care o va avea pentru frații săi (45: 4–11; vezi lecția 4).

În lucrarea providențială a lui Dumnezeu prin Iosif, ni se amintește că planul lui Dumnezeu nu este niciodată zădărnicit de intențiile rele ale oamenilor. Deși e greu să-L vedem pe Dumnezeu la lucru în încercările noastre de astăzi, El rămâne mâna nevăzută ce mișcă viața noastră la fel cum a fost în viața lui Iosif. La fel ca apostolul Pavel, rămânem încrezători că „Dumnezeu lucrează pentru binele celor care îl iubesc” (Romani 8:28). Cu adevărat nimic nu ne poate separa de dragostea lui Dumnezeu și nimic nu poate să-L împiedice să îndeplinească planurile pe care le are pentru noi (8: 35-39), nici chiar relațiile noastre nedesăvârșite.

Cu toate astea, să fim atenți în relațiile noastre, să nu fim părtinitori, dând ocazii celui rău, ci să iubim cu generozitate pe toți cei din jurul nostru. 

TEXTUL LECȚIEI: Iacov 3:13-18; 5:7-12 VERSETUL DE AUR: Iacov 3:17

„Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică.” – Iacov 3:17

SCOPUL LECȚIEI: Să găsim răspunsul la întrebarea pusă în Iacov 3:13a; să prezentăm, în contrast, sursele, caracteristicile și rezultatele celor două tipuri de înțelepciune. 

CONTEXTUL LECȚIEI

La începutul studiului din Iacov am remarcat câteva teme care se întâlnesc în mod repetat în această epistolă. Aceste teme sunt elementele comune, care leagă subiectele disparate pe care le adresează Iacov. Înțelepciunea este una dintre aceste teme. La începutul epistolei, Iacov își încurajează cititorii să dea dovadă de perseverență în mijlocul ispitelor și încercărilor (Iacov 1:2-4). Acest lucru nu este posibil decât prin căutarea activă a înțelepciunii lui Dumnezeu (1:5). În textul de azi, Iacov prezintă două situații diferite, ambele necesitând înțelepciune din partea credincioșilor. 

STRUCTURA LECȚIEI

1. În învățare (Iacov 3:13-18)

• Învățătorii buni (v. 13)
• Înțelepciunea firească (v. 14-16)
• Înțelepciunea care vine de sus (v. 17, 18)

2. În persecuție (Iacov 5:7-12)

• Fiți răbdători (v. 7-11)
• Nu jurați (v. 12)

ÎNTREBĂRI PENTRU DISCUȚIE

• Blândețea este asociată cu înțelepciunea. Care credeți că este ordinea în care se dezvoltă cele două: devii înțelept, ceea ce te face și blând, sau, devii blând, ceea ce te face și înțelept? De ce?
• Cum trebuie să soluționăm aparentele discrepanțe dintre anumite principii de înțelepciune (de exemplu, Proverbe 26:4 și 26:5)?
• Care tipuri de suferințe pământești par să îi irite cel mai tare pe creștini? De ce crezi acest lucru?

APLICAȚIE PRACTICĂ

Elementul comun dintre cele două pasaje este supremația înțelepciunii de sus și nevoia de înțelepciune într-o varietate de situații. Dacă nu sunt atenți, învățătorii – și atunci, ca și acum – pot provoca mari prejudicii spirituale prin vorbirea lor. Creștinii aflați în dificultăți financiare pot nega puterea evangheliei când permit amărăciunii să prindă rădăcini în inimile lor. Ambele situații afectează mărturia creștină în fața altora. 

Soluția este căutarea înțelepciunii de sus (Iacov 3:17). Aceasta ne dă puterea să rezistăm până la venirea Domnului Isus. Cu toții avem dificultăți în viață; întrebarea este ce facem când ne confruntăm cu ele. Ne oprim să căutăm înțelepciunea de sus sau ne bazăm pe înțelepciunea noastră firească?

Traducerea și adaptarea: Chris Hoble