Primejdia nesocotirii Cuvântului – Evrei 12:14-29
Școala duminicală – 11/27/2016
Versetul de aur: Evrei 12:14
Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi. Studiul de astăzi vine și încheie șirul de mesaje „Credință pentru mântuirea sufletului“. Aceste cuvinte sunt luate din Epistola către evrei, 10:39: „Noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului.“ Tot ce urmează după acest verset în capitolul unsprezece și în capitolul doisprezece este o argumentare, este o explicație pe larg a ceea ce a vrut să spună apostolul în acel text de la finalul capitolului zece. Cum este omul, cum este biserica celor care au credință pentru mântuirea sufletului? Oamenii aceia sunt convinși de lucrurile pe care ei încă nu le văd, oamenii aceia au siguranță în ceea ce le-a fost promis: aceasta este credința. Apoi, această convingere tare este ilustrată în viețile unor oameni din Biblie – câteva sunt exemple individuale, de la Abel la Rahav, sunt apoi prezentați, în linii generale, profeți și oameni ai credinței de-a lungul istoriei poporului lui Dumnezeu, pentru ca la începutul capitolului 12 toți aceștia să se adune într-un „nor mare de martori“ care sunt modele pentru noi, modelul desăvârșit fiind Cristos. Așa cum ei au dus până la capăt alergarea ce le-a stat înainte, așa cum Cristos a dus până la capăt ce a avut de îndeplinit – și El este întâiul mergător, primul care a încheiat alergarea înaintea noastră -, tot așa suntem îndemnați și noi să ducem până la capăt, să alergăm până la capăt cursa ce ne stă înainte, distanța ce ne-a mai rămas de parcurs.
Înaintea unuia care se pregătește pentru alergare sunt multe piedici – cea mai vicleană, cea mai subtilă, este piedica păcatului, și despre aceasta vorbește în continuare, iar la finalul acestui argument lung despre credință pentru mântuirea sufletului se găsește textul despre neascultare – un text care este un avertisment: dacă păcatul mă înfășoară așa de ușor și mă poate împiedica să-mi termin alergarea, mai este ceva ce îmi poate sta în drum ceva ce mă poate opri din drum: neascultarea mea de Cuvântul lui Dumnezeu. Asupra acestui lucru se concentrează meditația aceasta: „Primejdia nesocotirii Cuvântului“.
În vremea în care trăim noi suntem asaltați de informație – și este atât de multă încât mare parte din ea trece neobservată – de câte ori nu ai pornit radioul sau televizorul, sau nu ai deschis vreo revistă, și așa ai dat pagina ai trecut de la un canal la altul fără să asculți ce spune! Este un fel de a te proteja, pentru că nimeni nu poate asimila, nu poate cuprinde tot ce aude, mai ales în vremea de azi. Este nevoie de o igienă a lucrurilor pe care le permitem înăuntru – trebuie să cercetăm toate lucrurile și să luăm numai ce este bun. Cuvântul lui Dumnezeu este ceva ce trebuie să ajungă la noi, pe acesta trebuie să-l căutăm, să-l primim, lui trebuie să îi facem loc. Asaltul informației nu este un pretext pentru a nesocoti Cuvântul lui Dumnezeu.
De două ori apare, în textul citit, expresia „luați seama“ (versetele 15 și 25). Aceasta subliniază importanța celor spuse: „rețineți“, „fiți atenți“, „ceea ce urmează este important“. Pericolul pentru cei care au primit scrisoarea era acela de a se întoarce înapoi la religia iudaică. Ei au auzit evanghelia, iar ca urmare a auzirii evangheliei ei au devenit creștini. Primejdia era acum să se întoarcă înapoi. Pentru noi ispita nu este de a ne întoarce înapoi la iudaism, ci aceea de a ne întoarce înapoi în lume, iar aceasta este o ispită permanentă: în toate zilele vieții noastre, până la finalul vieții, ispita lumii rămâne.
Primul avertisment sună astfel: „Luați bine seama ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu!“ Când auzi despre har te gândești la mântuire, la darul lui Dumnezeu, însă în Epistola către evrei expresia „harul lui Dumnezeu“ are o nuanță specifică, are un conținut specific. Epistola către evrei vorbește despre har și mântuire în contextul suferinței, urmând exemplul lui Cristos – Evrei 2:9 și 13:9. Inima celui credincios se întărește prin har, iar a nu ne abate sau a nu ne îndepărta de la harul lui Dumnezeu înseamnă a accepta drumul care duce la mântuire chiar dacă trece prin suferință. Drumul pe care l-a parcurs Cristos de la întrupare și până la înălțare este drumul harului, El este Cel care a fost desăvârșit prin suferință, El este înainte mergătorul nostru, El este Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre. Nu există alt drum care să ducă la mântuire decât drumul pe care a mers Fiul lui Dumnezeu – pe același drum trebuie să merg și eu. Va fi un drum cu greutăți, cu ispite, cu alergare, cu piedici, dar nu am voie să mă abat de la el. Urmarea lui Cristos înseamnă mers pe calea crucii. Așa a spus Mântuitorul (Matei 16:24, precum și textele paralele din Marcu și Luca): „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze.“ Acesta este drumul harului – când eu am devenit creștin – când tu ai devenit creștin -, așa ceva trebuie să fie în gândul meu, altfel am devenit altceva și urmez pe cine nu trebuie. De aceea există persoane în biserici care merg până la un punct și după aceea nu mai merg: lăstarul de amărăciune – omul care ajunge și spune că a crezut că e altfel, că nu e chiar cu suferință, că se poate și fără cruce. Ceva crește în sufletul lui care-i tulbură viața, ceva care îi întinează viața, i-o murdărește.
Exemplul prezentat aici este exemplul lui Esau, un exemplu deosebit de relevant. Isaac a avut doi băieți: pe Esau și pe Iacov. Deși au fost gemeni, Esau a fost întâiul născut. Într-o împrejurare de foame și oboseală mare, Esau și-a vândut dreptul de întâi născut pe o farfurie de mâncare. Aici și-a arătat el caracterul, a arătat cât de mult îl interesează binecuvântările lui Dumnezeu. Esau este descris aici ca „lumesc“, un om care îl desconsideră pe Dumnezeu. Dacă tu te-ai pornit pe drumul harului, pe drumul pe care a mers Isus, atunci nu face ce a făcut Esau, nu desconsidera ceea ce a spus Dumnezeu, ci crede ceea ce spune Dumnezeu! Nimic din lucrurile de aici, nici la cea mai mare încercare, nici la cea mai mare foame, nici la cea mai adâncă sete, să nu te facă să fii gata să dai la o parte binecuvântările Domnului! Pentru ceva ce satisface sau hrănește pentru moment, Esau a fost gata să facă aceasta. Trebuie să veghem să rămânem în harul lui Dumnezeu, să nu ajungă să dea lăstari amărăciunea, pentru că aceasta ne poate duce pe drumul desconsiderării a ceea ce spune Dumnezeu.
Contrastul dintre cei doi munți – Sinai și Sion – este destinat să-i ajute pe cititori să vadă diferența între legământul cel vechi și legământul cel nou, pentru a face față ispitei de a se întoarce înapoi. La Sinai nimeni nu avea voie să se apropie de munte, Dumnezeu era departe, între Dumnezeu și poporul lui era distanță, între Dumnezeu și poporul lui era negură, era întuneric, era groază. Chiar Moise spune (și este citat aici), „sunt îngrozit și tremur“. În timp ce muntele acesta este un munte al negurii, al distanței și al groazei, celălalt – Muntele Sionului – este un munte al apropierii, al prezenței lui Dumnezeu. Acolo este cetatea Dumnezeului cel viu și, cel mai important, acolo este Isus, cel care mijlocește pentru fiecare dintre noi. Dacă acest contrast îi avea în vedere în mod special pe cei ispitiți atunci să se întoarcă la iudaism, de aici avem de învățat și noi ceva – să nu alunecăm înapoi în lume, să rămânem aproape de Sion, de cetatea lui Dumnezeu, de poporul lui Dumnezeu în sărbătoare, de îngeri, de biserică, de Dumnezeu – Judecătorul tuturor. Cuvântul este o chemare la a vedea diferența de viață – ce are Dumnezeu acum pentru orice om și ce are lumea acum pentru orice om. Cuvântul vorbește despre cât este de trainic și de stabil Noul Legământ – nu este temporar, ci este pentru toteauna, nu se schimbă, nu se clatină. Toate acestea îi încurajrează pe oamenii din poporul lui Dumnezeu să nu dea înapoi, să rămână fermi, să rămână hotărâți. Așa cum în capitolul 11 îi avem pe Avraam, pe Moise și pe ceilalți care au văzut de departe cetatea Dumnezeului cel viu, tot așa noi vedem de departe Ierusalimul ceresc. Așa cum ei au mers până la capăt, tot așa suntem chemați și noi să mergem până la capăt.
Al doilea avertisment, al doilea loc unde apare expresia „luați seama“ este acesta (Evrei 12:25): „Luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați pe Cel ce vă vorbește!“ El este cel care vorbește – El este cel care a vorbit pe Muntele Sinai, în foc, negură și groază, și El este cel care vorbește din Sion, prin Isus, în legământul cel nou. În multe locuri în Scripturi ni se spune să ascultăm ce vorbește Domnul, să dăm atenție Cuvântului său („O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit“ – Psalmul 62:11; „nu ca un ascultător uituc“ – Iacov 1:25). Cuvântul trebuie să rămână în noi, să cugetăm asupra lui, să-l memorăm, să-l înțelegem cât mai bine, și toate acestea pentru a-l trăi în viața noastră, pentru a rămâne statornici pe drumul harului.
La finalul acestui șir de mesaje este potrivit să ne cercetăm fiecare și să vedem ce ne-ar putea împiedica să trecem linia de sosire, ce ne-ar putea sta în cale sau ce ne-ar putea face să ne abatem de la cale. Apostazia (lepădarea de credință) este o primejdie reală. Epistola către evrei este una dintre cele mai aspre epistole din Noul Testament, tocmai pentru că tratează problema aceasta. Este destul de probabil că fiecare dintre noi cunoaștem pe cineva care a venit la biserică, a spus că este credincios, iar apoi ceva s-a întâmplat și n-a mai venit. De cele mai multe ori nu se întâmplă brusc, ci treptat. Omul începe să piardă din vedere harul lui Dumnezeu și îngăduie amărăciunii să crească, ajunge să desconsidere Cuvântul lui Dumnezeu, să nu mai pună preț pe binecuvântările lui Dumnezeu, să piardă din vedere valoarea lor, până când este gata să renunțe la ele pentru o farfurie de mâncare. Până acolo poate ajunge omul, când lucruri de jos le înlocuiesc pe cele de sus. Nu te socoti tare – că nu ești -, ci veghează! Acestea nu sunt lucruri pe care să le luăm cu ușurință, ci trebuie să rămânem atenți și să veghem asupra drumului pe care mergem, astfel încât să nu ne oprim și să nu ne abatem de la el. Aceasta înseamnă a nu te juca cu păcatul, a nu te juca cu lumea, a nu te juca cu poftele. Credința, convingerea puternică, vegherea – acesta este răspunsul, și de aceea avem acest argument atât de lung, cu atâtea exemple, cu atâtea îndemnuri: aceasta este soluția, acesta este răspunsul, și în vremea de atunci, și în vremea de azi, la ispitele de atunci și la ispitele de azi.
În urma studiului acestor două capitole, ar trebui să înțelegem mai bine „credința care duce la mântuire“ și să creștem în ea, să fim mai hotărâți să nu dăm înapoi, să ne ținem de Cuvântul lui Dumnezeu, să fim gata să înfruntăm obstacolele și ispitele și să nu ne lăsăm trași în urmă sau împiedicați de ele. Acesta a fost rostul lecturii noastre din Evrei 11 și 12 – să ne întărească în credință, să ne consolideze, să nu pierdem pe nici unul, să fim oameni din ce în ce mai puternici, oameni care, învățând de la alții și în mod special de la Cristos, să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte, noi toți, până la capăt.