Alergare și perseverență – Evrei 12:1-3
Școala duminicală – 11/13/2016
Versetul de aur: Evrei 12:2
Citim împreună Evrei 11 și 12 pentru că dorim cu toată puterea ca fiecare dintre noi să aibă și să rămână cu o credință care să ducă la mântuirea sufletului său – aceasta este tema acestor două capitole, o temă care este dezvoltată într-un mod foarte cuprinzător: avem o definire a credinței, iar apoi avem exemple ale credinței, de la Abel până la Rahav și apoi până la prooroci. Acesta este drumul capitolului unsprezece – acesta este „norul mare de martori“, aceștia sunt cei de la care noi trebuie să învățăm – o diversitate de situații, de probleme, la diferite vârste, în diferite țări. De fiecare dată credința a fost răspunsul potrivit. După ce ni se vorbește despre fiecare dintre aceste exemple, ajungem la exemplul perfect: la Isus. Înveți de la Abel, de la Enoh, de la Moise, de la Avraam, de la Sara, de la Rahav, de la Iefta, de la Ghedeon, de la David, de la profeți – înveți câte ceva de la fiecare în privința credinței, dar lecția deplină o înveți de la Domnul Isus.
Despre El ni se spun două cuvinte, și amândouă sunt greu de explicat. Evrei 12:2 spune astfel: „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.“ Așadar, primul dintre ele este „Căpetenie“. Dacă întoarcem în epistolă la Evrei 6:20, citim următoarele cuvinte despre Domnul Isus: „a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec“. Termenul „căpetenie“ a dat mult de lucru traducătorilor, întrucât sensul său nu este atât de mult acela de „conducător“, cât acela de „înainte mergător“, „pionier“ – cel care merge undeva unde n-a mai fost nimeni și deschide astfel calea pentru cei care vin după el. Care a fost drumul pe care a mers El? Ce cale a deschis?
Autorul Epistolei către evrei arată în mai multe locuri prin ce a trebuit să treacă Isus, ce a însemnat pentru El alergarea. Evrei 2:20 spune astfel: „Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care și prin care sunt toate, și care voia să ducă pe mulți fii la slavă, să desăvârșească, prin suferințe, pe Căpetenia mântuirii lor.“ Acesta este drumul, aceasta este alergarea pentru Isus – trece și prin suferință. Mai departe, la Evrei 5:7-9 citim: „El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe cari le-a suferit. Și după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut, pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice.“ Aceasta a fost provocarea pentru Isus, și așa ceva se are în vedere pentru mine și pentru tine când citim cuvintele „să alergăm cu stăruință în alergarea ce ne stă înainte“. Este vorba de suferință, este vorba de învățarea ascultării. El a mers înaintea noastră pe drumul acesta, iar noi trebuie să ne uităm țintă la El. Mai sunt si alte locuri în Evrei unde se vorbește despre lucrarea Domnului Isus – despre jertfa lui, despre ascultarea lui (Evrei 7:28; 9:14; 10:5-10, 14). Prin acestea, a deschis pentru noi calea mântuirii („S-a făcut urzitorul unei mântuiri veșnice“), iar noi, în alergarea noastră, trebuie să ne ținem privirile ațintite asupra lui. În alergarea care ne stă înainte unul dintre lucrurile cele mai importante este concentrarea – până la linia de sosire trebuie să fii atent să nu te rătăcești, să nu cazi de oboseală, să nu te prăbușești, să nu te împiedici. Văzându-l pe El, urmându-l pe El, având privirea ațintită asupra lui ne ajută să ne continuăm alergarea, fără să ne lăsăm trași înapoi sau încurcați de piedici și de păcat și fără să cădem de oboseală în sufletele noastre. El este cel care ne-a învățat ce înseamnă credința, El a fost gata să sufere pentru bucuria care îi era pusă înainte, El a deschis drumul pentru noi – El, „Căpetenia credinței noastre“.
Al doilea termen este cel de „Desăvârșire“ și are în vedere tot credința – El este „Desăvârșirea credinței noastre“. Oamenii prezentați în capitolul precedent oferă exemple de credință, dar nici unul nu este un exemplu perfect de credință, nici unul nu este desăvârșit, pe când Isus este. În El se vede în mod desăvârșit ce înseamnă credința, El nu a dat niciodată înapoi. El a avut de luat o hotărâre – aceea de a asculta, trecând prin suferință, până la capăt – și s-a ținut de ea, știind bucuria care vine la sfârșit: „pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu“. El, Fiul lui Dumnezeu, a fost gata să sufere crucea, a fost gata să-i disprețuiască rușinea. Aceste două expresii prezintă două lucruri diferite cu privire la răstignire. Pe de o parte, moartea pe cruce este cea mai îngrozitoare moarte, cea mai urâtă pe care o poate inventa omul, deosebit de chinuitoare, iar pe de altă parte ea este și cea mai josnică, cea mai umilitoare, cea care îl degradează cel mai mult pe cel care este omorât în felul acesta. Cel care urma să fie răstignit era dezbrăcat mai întâi. Evangheliștii vorbesc despre aceasta, despre cum și-au împărțit apoi soldații hainele lui între ei, și vorbesc și despre întunericul care s-a făcut în miezul zilei. Nouă astăzi ni se pare de neconceput, este o rușine atât de mare, însă Domnul Isus a fost gata să treacă și pe aici. În acest fel El devine pentru mine și pentru tine un exemplu perfect de credință, a fost gata să treacă și pe aici pentru a ajunge unde voia Tatăl Său. Jerfa, ascultarea până la capăt, în toate, au ca sfârșit gloria – El ajunge la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu, încununat cu glorie. Având în vedere toate acestea, îndemnul Cuvântului pentru noi este să ne ațintim privirea asupra lui, să nu lăsăm ca nimic să ne distragă atenția, să ne tragă înapoi, să ne împiedice.
Există, așadar, câteva lucruri de care trebuie să ținem seama în „alergarea noastră“, în drumul credinței noastre pe acest pământ. Am văzut, până acum, unde trebuie să ne concentrăm atenția, care trebuie să ne fie modelul, ținta, în alergarea noastră, după cine trebuie să mergem.
Un alt lucru care ni se spune cu privire la alergare este că avem de dat la o parte niște lucruri. Nu doar că trebuie să fim atenți la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, ci și că trebuie să dăm anumite lucruri la o parte: piedicile și păcatul. Nu toate piedicile sunt păcat – uneori sunt doar lucruri care ne încetinesc alergarea, sau ne distrag atenția de la Cel pe care trebuie să-l urmăm. Când un atlet se pregătea de alergare, în vechime, își scotea mantia, roba grea, pentru că nu putea fugi cu ea. Avea un echipament cât mai ușor, ca să nu-i stea nimic în cale, era foarte atent la greutatea sa. Trebuie să fii atent să vezi ce anume te încurcă atunci când alergi, ce te obosește – cu cât identifici mai repede acele piedici, cu atât ai siguranță că vei termina cu bine alergarea, cu atât ești sigur că nu cazi înainte de linia de sosire, ci ajungi să o treci cu bine. Ceea ce te poate însă împiedica rău de tot este păcatul. Păcatul „te înfășoară“, te leagă, îți distrage atenția „atât de lesne“, cu atâta ușurință. Cel rău încearcă în toate felurile, iar acest verset îl demască. Fiecare dintre noi trebuie să ne cercetăm – ce anume, în alergarea noastră, ne împiedică, ne înfășoară, ne oprește, ne distrage atenția de la Domnul Isus? Pe aceste lucruri trebuie „să le dăm la o parte“. Pentru a ne putea aținti privirile mereu asupra Domnului Isus, pentru a-l putea urma mereu pe El, este nevoie să luăm măsuri în privința tuturor lucrurilor care ar putea interfera aici – orice piedici și orice păcate.
Așadar, avem, până aici, două lucruri de urmărit: asupra cui să ne ațintim privirile și ce să dăm la o parte. Dar mai este ceva – „să alergăm cu stăruință“, cu perseverență, cu dedicare. Dacă ne uităm din nou la alergarea lui Isus, la suferința Lui, la jertfa Lui, la alegerile Lui, vedem că lucrurile acestea nu vin ușor. Este nevoie de hotărâre și perseverență. De acestea avem nevoie și noi – avem nevoie de o hotărâre asemănătoare cu a lui, de o ascultare semănătoare cu a lui, de o dedicare asemănătoare cu a lui. Uneori îmi va sta în cale suferința, alteori îmi va sta în cale rușinea, uneori vor fi piedici, alteori păcatul va încerca să mă ispitească. Este nevoie de perseverență, ca de fiecare dată să iau hotărârea bună, să nu-mi iau privirea de la Cristos, să mai dau la o parte și piedica de astăzi, să mă feresc să nu cad în ispita de acum. Nu doar o zi, nu doar o dată, ci mereu și mereu – aceasta înseamnă că alerg „cu stăruință“.
În versetul 3 sunt două expresii care din nou necesită explicații: „ca nu cumva să vă pierdeți inima și să cădeți de oboseală în sufletele voastre“. Amândouă expresiile subliniază lipsa de putere, slăbiciunea, oboseala. Este de remarcat faptul că se referă la oboseală „în suflet“, nu în trup (ca după o zi de lucru grea, când te întinzi și adormi pentru că ești obosit). Oboseala aceasta, slăbiciunea aceasta, se referă la pierderea puterii de a merge înainte, de a continua alergarea. Am văzut că alergarea necesită efort (este alergare, nu plimbare, cu atât mai puțin stat în fotoliu), că presupune învingerea piedicilor, că trece prin suferință fizică și prin rușine, prin împotrivire. Ceea ce ne poate ține puternici, ceea ce ne poate ajuta să nu renunțăm din cauza greutăților, a extenuării în lupta cu ispitele, piedicile și suferințele, este să nu ne luăm privirea de la Domnul Isus, ci, dimpotrivă, „să ne uităm cu luare aminte“ la El. Ne ajută aici un moment de cercetare – de câte ori, în anii credinței tale, ți-ai luat privirea de la El, ai pierdut din vedere ținta, te-ai luat cu altele, te-ai uitat după alte lucruri? Cine vrea să-ți obosească sufletul? Dușmanul sufletelor noastre este diavolul, iar cel care dă odihnă sufletelor noastre este Dumnezeu – așa ne învață Scriptura. Niciodată Domnul nu-mi va provoca oboseală la nivelul sufletului, dar cel rău întotdeauna va căuta să o facă, pentru că scopul lui este să nu trec linia, să nu-mi sfârșeșsc alergarea. Voi reuși evit oboseala sufletului dacă am ținta clară, dacă dau piedicile și păcatul la o parte și dacă alerg cu stăruință. Aceasta nu este o oboseală care m-ar paște pe măsură ce merg tot mai mult, ci aceasta este oboseală de care am parte atunci când mă pierd, atunci când mi se distrage atenția, atunci când mă iau cu altele.
În acest verset (3) mai învățăm ceva despre stăruință. Textul spune astfel: „Uitați-vă cu luare aminte la Cel care a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine.“ Când lucrurile merg ușor, „stăruința“ parcă nici nu se cere, pare că vine de la sine. De stăruință este nevoie în împrejurări potrivnice. Versetul 2 a vorbit despre suferință și rușine, iar versetul 3 vorbește despre batjocură. Unele dintre cele mai grele zile din viața ta sunt acelea în care vezi cu ochii tăi împotrivirea față de tine. Adu-ți aminte ultima oară când ai văzut împotrivire față de tine, ca să vezi despre ce e vorba aici, cât e de greu! Oare ce a fost în sufletul lui Isus când soldatul roman a luat trestia și i-a dat cu ea peste cap, sau când un altul i-a pus coroană de spini pe cap, sau când altul i-a pus o robă roșie, sau când altul l-a scuipat? Când împotrivirea atinge o dimensiune fizică, atunci se vede dacă ai o țintă bună sau nu, atunci se caută derutarea deturnarea, atunci se dorește panică în suflet, atunci se dorește ceață în inimă, atunci se caută să te pierzi. Învață de la Isus! Când împotrivirea a ajuns la culme, El, pentru că știa ce are de făcut, a putut spune: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac!“ Așa a alergat El, așa a mers El înaintea mea, și tot așa trebuie să alerg și eu. Toate aceste atacuri mă pot obosi, dacă îmi iau privirea de la Cristos. Când ele vin asupra mea, stăruința, perseverența, mă va ajuta să-mi ațintesc mereu și mereu privirea asupra lui, și atunci voi căpăta perspectiva corectă, astfel încât nimic să nu mă doboare – nici suferința, nici rușinea, nici batjocura -, și astfel să nu ajung „să cad de oboseală în sufletul meu“.
În încheiere, trebuie să amintim încă un aspect în care Domnul Isus este deschizător de drum pentru noi. La Evrei 2:18 găsim următoarele cuvinte: „Și prin faptul că El însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.“ Aceia suntem noi, și de aceea fiecare putem termina alergarea: nu există piedică atât de mare să nu o putem da la o parte, nu există uneltire a diavolului pe care să nu o putem da la o parte – nu există! Ce a reușit El cu ajutorul Lui putem reuși și noi. Așadar, aleargă cu perseverență cât ți-a mai rămas de alergat, dând la o parte piedicile și păcatul și uitându-te țintă la Isus! El să ne ajute pe noi pe toți la aceasta!