Credința lui Abel și Enoh – Evrei 11:4-6
Școala duminicală – 9/25/2016
Versetul de aur: Evrei 11:6
Continuăm studiul despre credință, căutând să înțelegem cât mai bine cuvintele din Evrei 10:39: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului.“ Noi trebuie să fim din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului. Capitolele 11 și 12 din Epistola către evrei prezintă, discută, vorbesc despre această credință – credința pentru mântuirea sufletului. Vrem să explorăm, să pricepem și să trăim ca oameni care au credință pentru mântuirea sufletului.
Textul studiat în această meditație prezintă două exemple care ilustrează ceea ce spune Cuvântul în Evrei 11:3 – „prin aceasta [prin credință] cei din vechime au căpătat o bună mărturie“. Așadar, ce rămâne după ce noi am plecat de aici? Noi nu știm când, dar fiecare va avea un astfel de ceas. Ce rămâne după noi în amintirea fraților noștri, în amintirea familiei, în amintirea celor care ne-au cunoscut? Cuvântul lui Dumnezeu în Evrei 10:38 spune așa: „Cel neprihănit va trăi prin credință, dar dacă dă înapoi sufletul Meu nu găsește plăcere în el.“ După mine rămâne o anumită mărturie – mărturia aceea va fi bună dacă eu voi avea o credință vrednică de a fi urmată. În Evrei 11 avem o listă care începe cu Abel și se încheie cu Rahav, apoi avem câteva persoane care sunt numai enumerate (nu ni se spune ceva anume despre viața lor sau din viața lor). Așadar, avem un drum în istoria evreilor care începe cu Abel și se încheie cu Rahav, avem și bărbați, și femei (sunt două femei – Rahav și Sara) ca exemple în acest text. Dintre bărbații prezentați în text, despre doi se scrie în amănunțime – despre Moise și despre Avraam. De la toți avem de învățat.
Credința nu este numai un enunț verbal, spunând „da, și eu cred“ – dacă ar fi numai atât, lucrurile nu ar fi atât de complicate și de rele pe pământul acesta. Cheia pentru meditația aceasta se găsește în versetul 6: „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută.“ De fapt, despre Abel și despre Enoh nu ni se spune că Domnul le-ar fi vorbit ceva (așa cum, de exemplu, le-a vorbit lui Avraam și lui Moise. Cu toate acestea, ei au dat dovadă de credință și ni se spune ceva din viața lor prin care noi să căpătăm un model de credință.
Istoria lui Abel este atât de tristă – să vii înaintea Domnului cu o jertfă, și din cauza închinării să fii ucis! Aceasta nu înseamnă că vom evita să ne închinăm în public, ca nu cumva să stârnim invidia cuiva și să pățim ceva din cauza aceasta. Probabil că mulți dintre noi, citind în Geneza 4, și-au pus întrebarea: oare de ce a primit Dumnezeu jertfa lui Abel și de ce a respins-o pe a lui Cain? Se prea poate ca aici, în Evrei 11, să primim răspunsul – Cain și-a adus jertfa cu o anumită inimă, cu o anumită atitudine, iar Abel cu o altă atitudine. Datorită credinței jertfa unuia a fost primită, iar jertfa celuilalt nu a fost primită. Acest cuvânt are legătură directă cu ce se întâmplă în biserică – jertfele pe care le aducem noi astăzi sunt rodul buzelor noastre, jertfirea inimii, a timpului, „trupurile noastre ca jertfe vii înaintea lui Dumnezeu“ (Romani 12). Aceasta este învățătura Noului Testament: dacă lipsește credința, Domnul nu le primește. Este neapărat, deci, să te cercetezi unde, dacă și de ce nu ți-ai pus la lucru credința. Acest lucru trebuie să cuprindă viața ta mereu. Dar gândește-te măcar acum, de când suntem în biserică – dacă credința ta a lipsit, închinarea ta până acum nu a ajuns în locul în care trebuie, s-a oprit aici la tavan. Numai Unul care-mi poate cerceta inima, care-mi cunoaște sufletul, numai un așa Unul poate pune problema în felul acesta. Noi nu o putem pune așa – eu nu-ți cunosc inima, iar tu nu o cunoști pe a mea. Dumnezeu însă o cunoaște, și când eu mă închin înaintea Lui, El vede dacă este închinare adusă prin credință. (Și acesta este lucrul care contează: să fie primită înaintea lui Dumnezeu – chiar dacă va trebui să plătesc cu viața pentru că cineva mă invidiază și caută să mă omoare.) Așadar, credința este ceea ce făcut ca jertfa lui Abel să fie primită. În al doilea rând, datorită credinței el a fost socotit de către Dumnezeu neprihănit – a fost un om într-o stare după voia lui Dumnezeu. Credința este ceea ce a deschis pentru Abel calea către Dumnezeu. Nu putem ajunge la Dumnezeu fără credință – ea este ceea ce ne duce la neprihănire, la starea după voia lui Dumnezeu. În al treilea rând, credința este ceea ce face ca mărturia noastră să meargă mai departe chiar după ce am murit – „prin ea vorbește el încă, măcar că este mort“ (versetul 4). Chiar și după moarte, credința lui vorbește. După ce tu vei fi mort, va continua să vorbească credința ta? Noi, cei care vom rămâne ne vom aduce aminte de tine ca un frate sau o soră care a avut crednță? „Când era cu noi, a fost un model de credință!“ Aceasta este buna mărturie, credința pentru mântuirea sufletului. S-ar putea să te coste viața – pe Abel l-a costat -, dar aceasta este credința care deschide ușa către Dumnezeu, care face ca închinarea ta să fie primită, care duce la neprihănire, care face să rămână o mărturie bună în urma ta. Nici un preț nu este prea mare având în vedere beneficiile credinței – să primească Domnul jertfa mea, să fiu socotit neprihănit de El și, după ce am plecat de aici, mărturia mea să rămână puternică. Dacă se întâmplă lucrurile acestea cu mine, am trăit cu rost, nu m-am irosit pe degeaba, am fost în centrul voiei lui Dumnezeu – fă din aceasta lupta ta!
Celălalt bărbat dat ca exemplu pentru credința lui este Enoh. Deși despre el nu știm atât de multe, el apare ca un personaj pe care nu-l uiți niciodată. Istoria lui este în Geneza 5. Este acolo o listă care merge pe tiparul „s-a născut… a murit“. Însă când ajunge la Enoh nu mai spune „a murit“, ci spune că el a fost luat la Dumnezeu, după ce umblase cu Dumnezeu. Din toată Scriptura Vechiului Testament, numai despre Enoh și despre Ilie știm că au avut parte de această binecuvântare deosebită – ei nu au văzut moartea, Domnul i-a luat și i-a dus la El. Evrei 11 spune că o așa binecuvântare a fost rezultatul credinței – „prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea“. Se vede aici, în alt fel, puterea credinței – credința reușește să scoată din ecuație moartea. Așa ceva a trăit Enoh, un om despre care Scriptura spune că înainte de mutarea lui a primit mărturia că este plăcut înaintea lui Dumnezeu (versetul 5). Nu există apreciere mai de dorit decât aceasta: Domnul să spună despre noi că suntem plăcuți înaintea Lui! Ca oameni, toți avem oameni cu care ne place mai mult să fim, cu alții ne place mai puțin să fim, sau căutăm să fim pe placul unora, iar în cazul altora nu ținem să fim pe placurl lor. Însă ceea ce este fundamental este dacă Domnul te găsește plăcut înaintea Lui. Știi care este secretul? Credința! El așteaptă de la mine să fiu un om care trăiește fiind sigur de promisiunile Lui, sigur de ceea ce speră, și El așteaptă de la mine să fiu convins de ceea ce nu se vede – fie că sunt realități spirituale despre care vorbește El, fie că sunt evenimente în viitor despre care vorbește El. Dacă așa ceva se regăsește mereu, de dimineața și până seara, în viața mea, El mă va găsi plăcut înaintea Lui. Versetul 6 subliniază, revine iarăși asupra importanței fundamentale a credinței – „fără credință este cu neputință să-i fim plăcuți Lui“.
Acest verset (versetul 6) este unic în Noul Testament – „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută.“
Calitatea mea de om în poporul lui Dumnezeu, în comuniune cu Dumnezeu se verifică în felul acesta: dacă eu mă socotesc unul care se apropie de Dumnezeu, trebuie să cred că El este și, de asemenea, că El îi răsplătește pe cei ce-L caută. Oamenii aceștia doi Abel și Enoh sunt surprinși la momentul când se sfârșește viața lor pe pământ – unul moare pentru că a crezut, celălalt nu vede moartea tot pentru că a crezut. Modul divers în care lucrează Dumnezeu arată spre cât de importantă este credința. Nu se poate fără credință – este cu neputință să-I fim plăcuți, să ne apropiem de El, și nici măcar nu putem să ne închinăm fără credință (închinarea noastră nu este primită). Ne amintim, din studiul de data trecută, că lucrurile de care trebuie să fim siguri, chiar dacă nu le vedem, precum și lucrurile pe care le sperăm nu sunt lucruri la întâmplare, pe care le alegem noi, sau care vin din mintea noastră sau din partea oamenilor, ci sunt lucruri pe care le spune El, pe care le descoperă Dumnezeu în Cuvântul Său. Aceasta este baza pentru credința noastră.
Astfel, credința face ca închinarea noastră să fie primită înaintea lui Dumnezeu, duce la neprihănire, face posibilă o mărturie bună chiar și după moarte și, în cele din urmă, învinge moartea. Credința ne face plăcuți înaintea lui Dumnezeu, și fără ea nu este altă cale de a-I fi plăcuți Lui. El este, și el răsplătește pe cel ce-L caută.