Ce îi înveți pe frați? – 1 Timotei 6:3-5
Școala duminicală – 8/28/2016
Versetul de aur: 1 Timotei 6:3-4a
Acest cuvânt din 1 Timotei 6 ridică o întrebare esențială pentru lucrarea bisericii: ce îi înveți pe frații tăi? Această întrebare se poate extinde la „ce îi înveți pe copiii tăi?“, sau „ce îi înveți pe prietenii tăi?“, dar în primul rând este pentru biserică – ce îi înveți pe frații tăi?
La prima vedere răspunsul ar trebui să fie simplu: îi înveți Cuvântul, dar numai pare că este simplu. Când Scripturile vorbesc despre învățătură, ele trag un semnal de alarmă – iată ce scrie la Iacov 3:1-2: „Frații mei, să nu fiți mulți învățători, pentru că știți că vom primi o judecată mai aspră. Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit.“ În continuarea acelui capitol, apostolul Iacov vorbește despre limbă, acest mădular mic ce aprinde o pădure mare. Chiar și simplul fapt că a învăța pe alții presupune folosirea limbii, a vorbirii, constituie un pericol suficient de mare (poate să ducă la distrugere totală, la „focul gheenei“). Un alt pericol este acela de a așeza în locul Cuvântului lui Dumnezeu („cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos și învățătura care duce la evlavie“, versetul 3) o poruncă a oamenilor. Oamenii credincioși sunt puși înaintea acestei mari primejdii – așa a fost în vechime, așa a fost până acum și așa va fi până la sfârșitul lumii. Fiecare generație de credincioși se confruntă cu această mare ispită și de cele mai multe ori nu știe s-o gestioneze bine. În Matei 15 Mântuitorul prezintă o astfel de situație. Este vorba de israeliți, oameni din poporul lui Dumnezeu, care, potrivit cu învățăturile fariseilor, au ajuns la următoarea practică: eu nu pot să dau părinților mei din ceea ce am, pentru că lucrurile acestea I le-am promis Domnului. Încercau astfel să prezinte o față religioasă, „ce am Îi dau lui Dumnezeu“, însă ea ascundea altceva. Mântuitorul, care cunoaște inima omului, le spune: „De ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?“ „Ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre.“ Cuvântul lui Dumnezeu spune: „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta“, iar ei au pus în locul Cuvântului lui Dumnezeu o poruncă omenească. Oare noi am fi văzut lucrurile altfel? Sau am fi spus și noi că nu este nimic rău, dimpotrivă, atunci când cineva Îi dă lui Dumnzeu este o dovadă a dăruirii, a dedicării? Principiul pe care îl avem de învățat din Matei 15 este că atunci când o hotărâre, oricât ar părea de sfântă, de deosebită, de aleasă, intră în contradicție cu Cuvântul lui Dumnezeu, oricât ar părea de bună acea hotărâre este numai o poruncă omenească, și nu trebuie să lăsăm ca acea poruncă să desfințeze Cuvântul lui Dumnezeu. Un alt mod în care se manifestă acest pericol este prezentat în Apocalipsa 22:18-19 – „Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta, iar dacă va scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.“ Aceste cuvinte se referă în primul rând la cartea Apocalipsa, dar sunt valabile pentru toată Scriptura. Dacă cineva adaugă ceva este rău, este un păcat acolo, iar Domnul spune că va adăuga urgii. Este la fel de mare problema și dacă cineva scoate ceva.
Se ridică aici o întrebare, și pe baza ei învățăm ceva cu privire la învățătura pe care o dăm altora. Întrebarea este: cum facem cu lucrurile despre care Domnul nu vorbește în Scripturi, sau pe care Mântuitorul în Evanghelii nu le-a atins? Există subiecte la care nu avem răspuns din partea Mântuitorului, nu avem răspuns din partea apostolilor – care este situația? Știm că Dumnezeu ne-a dat „tot ce privește viața și evlavia“ (2 Petru 1:3). În Scripturi, în Cuvântul lui Dumnezeu, găsim tot ce avem nevoie pentru a duce o viață evlavioasă. Nimic din ceea ce noi am avut nevoie nu a rămas nespus. „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire“ (2 Timotei 3:16) – în lucrurile în care nu avem descoperire directă, Dumnezeu așteaptă să trăim cu înțelepciune, cu maturitate, în lucrurile pe care El nu le-a descoperit, El vrea ca noi să umblăm în lumina a ceea ce ne-a descoperit. El nu se poartă cu noi ca și cu niște roboți, pentru care fiecare mișcare trebuie să fie programată – stânga, dreapta, sus, jos, înainte, înapoi. El se poartă cu noi ca și cu niște fii, care astăzi au un an, apoi au doi ani, trei ani și tot așa până când se maturizează, se fac mari. Așadar, știm că în Scripturi avem toate lucrurile de care avem nevoie pentru viață și evlavie, și știm că pe baza Scripturilor trebuie să ajungem să luăm hotărâri bune, înțelepte, ca „omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună“. Aceasta este învățătura cu privire la lucrurile despre care Scripturile nu vorbesc în mod specific, și așa trebuie să îi învățăm pe frați.
Cuvintele din versetul 3 (1 Timotei 6) oferă criterii de evaluare cu privire la învățătura pe care o dai fraților. Sunt două aspecte aici – pe de o parte, ea se bazează, explică, aduce înaintea oamenilor „cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos“, iar pe de altă parte, ea duce la evlavie (o evaluezi după roadele pe care le aduce: dacă nu duce la evlavie, este greșită, oricât ar părea de deosebită, de luminoasă, de sfântă, de aleasă, de pioasă – dacă nu duce la evlavie, nu își are locul în biserică).
Ce a vrut să spună apostolul Pavel prin „cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos“? Desigur, aceasta nu înseamnă că din Scripturi contează numai cuvintele pe care le-a spus Domnul Isus, iar restul poate fi dat la o parte. Această expresie ne aduce aminte, subliniază faptul că totul trebuie văzut în lumina adevărului pe care l-a adus Cuvântul întrupat. Potrivit cu ce ne învață Cuvântul în Evrei 1:1-4, în vechime Dumnezeu a vorbit de multe ori și în multe feluri prin prooroci, dar după toate acestea ne-a vorbit prin Fiul – avem apogeul revelației lui Dumnezeu în persoana, lucrarea și în învățătura lui Isus Cristos. Așadar, acesta este primul mod în care trebuie și poate fi evaluată învățătura pe care o dai fraților – se înscrie ea în perimetrul învățăturii date de Cristos? Dacă nu, trebuie să fie dată la o parte.
În al doilea rând, la ce duce învățătura pe care o dai? Ce produce învățătura aceea? Răspunsul corect este „evlavie“. La ce duce ceea ce îi înveți tu pe frații tăi? Duce la evlavie? La acest punct ne este de folos dacă ne amintim câteva dintre învățăturile apostolului Pavel din această epistolă – dragostea față de oameni, harul lui Dumnezeu și rugăciunea. În 1 Timotei 1:5 este un text care spune așa: „Ținta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun și dintr-o credință neprefăcută.“ Ținta poruncilor lui Dumnezeu este dragostea. Când tu înveți pe cineva ceva din Cuvânt, ajunge omul acela să fie un om care iubește mai mult? Una dintre slăbiciunile și poverile noastre este că noi nu tindem să iubim, ci tindem să judecăm. Este nevoie să verificăm dacă nu cumva aceasta înseamnă că undeva ceva este greșit cu privire la învățătura pe care o dăm. Apoi, apostolul Pavel vorbește despre harul lui Dumnezeu (1 Timotei 1:14-15) – harul Domnului nostru este bogat, iar aceasta mă face să mă văd cât sunt de mic, cât sunt de păcătos eu. Cât de mult din ceea ce îi înveți tu pe alții arată măreția harului lui Dumnezeu? Cum a avut Cristos milă de tine, cine ai fost tu și de unde te-a ridicat? Să nu uiți niciodată de unde ai plecat – aceasta te ține smerit. Acesta a fost un principiu de bază pentru Pavel – în alt loc el spune: „prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt“ (1 Corinteni 15:10). Dacă textul din 1 Timotei arată că harul este cel care m-a ridicat de unde am fost, textul din 1 Corinteni îmi aduce aminte că și unde am ajuns (și lucrările pe care le fac) se datorează tot harului lui Dumnezeu. Mai departe, apostolul Pavel subliniază importanța, locul rugăciunii – „înainte de toate, să faceți rugăciuni“ (1 Timotei 2:1). Lucrarea care trebuie să fie pe primul loc este rugăciunea. Cât de mult reflectă munca noastră, învățătura pe care o dăm altora, aceste trei lucruri – dragostea față de alții, harul lui Dumnezeu și rugăciunea? Ce-i înveți pe frații tăi? Când învățătura ta țintește la dragoste, arată harul lui Dumnezeu și se întemeiază pe rugăciune, atunci este o învățătură care duce la evlavie. Acestea sunt lucrurile care te feresc ca nu cumva învățătura ta să ducă la mândrie, la fățărnicie sau la orice alte rele, ci să ducă la evlavie, la frică de Dumnezeu.
Orice altceva (orice nu corespunde criteriilor arătate) este „o învățătură deosebită“ („deosebită“ în sensul de „diferită“) și, oricum ar fi sau ar părea că este, nu trebuie să-și aibă locul în biserică. Iar în ce-i privește pe cei care dau altora astfel de învățături, apostolul Pavel spune că un astfel de om „este plin de mândrie, nu știe nimic, ba încă are boala cercetărilor fără rost și a certurilor de cuvinte“. Iar acestea la ce duc? Din acestea se nasc „invidia, certurile, clevetirile, bănuielile rele, ciocnirile de vorbe“. Toate acestea sunt opusul evlaviei, iar cei care au ajuns așa sunt „stricați la minte“ și „lipsiți de adevăr“, așa încât au ajuns să creadă că evlavia „este un izvor de câștig“. Toate acestea sunt rezultatul unor învățături care nu se țin de învățătura pe care o dă Domnul Isus Cristos și care nu urmăresc evlavia. Când asemenea învățături ajung în mintea oamenilor, ele o strică, și îi îndepărtează de adevăr. Este important de observat că apostolul Pavel ne spune că trebuie să cauți să-i convingi pe oamenii aceștia, ci, dimpotrivă, spune că trebuie să te ferești de ei. Folosește-ți energiile pentru zidire, fii preocupat de învățătura Domnului Isus, urmărește evlavia, și tot așa învață-i și pe frați!