Atitudine și mărturie – 1 Timotei 5:1-16
Școala duminicală – 8/14/2016
Versetul de aur: 1 Timotei 5:1
Textul precedent se încheie cu aceste cuvinte: „cei ce te ascultă“ (1 Timotei 4:17).. În continuare, în capitolul 5 și în prima parte a capitolului 6, tocmai despre aceștia este vorba – despre „cei ce te ascultă“. Așadar, urmează să fie prezentați cei din biserică. Apostolul Pavel îi descrie din diferite perspective – din perspectiva vârstei (mai tineri și mai bătrâni), din perspectiva slujbei pe care o are cineva în biserică (prezbiteri, conducători în biserică) și din perspectiva statutului social (sclavi și stăpâni de sclavi). În studiul de astăzi, discuția va fi în legătură cu prima perspectivă din care sunt prezentați cei din biserică, „cei ce te ascultă“. Cum se raportează Timotei, conducător al bisericii, la cei mai bătrâni ca el? Dar față de cei tineri? Cum se raportează la bărbații în vărstă, sau la femeile în vârstă? Dar la bărbații tineri și la femeile tinere? În toată această prezentare, apostolul Pavel își concentrează atenția asupra a două lucruri importante: atitudinea și mărturia. Și noi, unul față de altul în casa lui Dumnezeu, fiecare dintre noi, când ne întâlnim cu celălalt, când stăm de vorbă cu celălalt, când auzim despre celălalt, avem obligaţia unei anumite atitudini și depunem o anumită mărturie. Coordonatele care domnesc în relaţiile din familia lui Dumnezeu, din casa lui Dumnezeu, sunt sfătuirea și curăția.
Felul în care apostolul Pavel vorbește aici despre atitudinea lui Timotei faţă de toţi ceilalţi din biserică, atunci când abordează această temă delicată a atitudinii, vine din aceeași imagine din care este prezentată biserica și în 1 Timotei 3:15 – „casa lui Dumnezeu“. Biserica este văzută ca o familie – casa lui Dumnezeu, familia lui Dumnezeu. Biserica are şi copii, şi tineri, şi adulţi, şi bătrâni. Într-o biserică sunt toate grupele de vârstă, de la cei mai mici până la cei mai bătrâni. Este de așteptat, normal, ca față de fiecare să te raportezi într-un mod diferit, iar apostolul Pavel prezintă diferitele vârste din biserică în paralel cu imagini de familie – tatăl, mama, fratele, sora. Perspectiva din care îi privești este însă nu aceea a unui copil, nici aceea a unui adolescent (când, pentru mulți, există tendința de a ieși de sub autoritate și impresia că știu mai mult și mai bine decât părinții lor), ci aceea a unui adult, deși încă tânăr. De asemenea, relațiile descrise sunt privite dintr-o perspectivă generală, normală, bună, în care părinții le poartă de grijă copiilor, le vor binele, iar relația este una de ajutor și respect.
Felul în care eu trebuie să mă raportez la un bărbat mai învârstă decât mine trebuie să fie la fel cu felul în care mă raportez la tatăl meu. Dar cum se vede aceasta mai ales când nu este bine, când este o problemă, când este un necaz? Apostolul spune că nu ai voie să mustri cu asprime – literal, „nu ai voie să-l loveşti cu vorba“. Tata nu este o persoană care să-mi dorească răul, ci unul care-mi doreşte binele, mi-a purtat de grijă şi îmi poartă de grijă, toate lucrurile care s-au întâmplat în viaţa mea au fost şi pentru că tata a fost atent, mi-a dat, m-a ajutat, Aceasta este atitudinea de la care pornim – dacă vreodată voi avea ceva de spus unui frate mai bătrân din biserică, aşa trebuie să pornesc, iar lucrul pe care am să i-l spun, sau ceea ce am să-i dau ca sfat, trebuie să se întemeieze pe gândirea aceasta. La fel trebuie să stea lucrurile și față de surorile mai în vârstă – aşa cum i-ai da un sfat mamei tale, tot aşa trebuie să te raportezi şi faţă de ele. Atitudinea este cea care schimbă totul: eşti ca acasă, ca în familie. În cazul celor tineri, aşa cum stai de vorbă cu fratele tău, sau aşa cum stai de vorbă cu sora ta, la fel trebuie să stai de vorbă și cu ei, cu aceeași atitudine. Dintr-o dată contextul de discuţie este unul apropiat, este unul cald, nu este unul duşmănos, este unul în care te simţi protejat – și unul în care celălalt se simte protejat. Un lucru pe care îl subliniază apostolul Pavel se referă la relația dintre sexe – când este vorba despre tinerele din biserică, el adaugă, pe lângă „ca pe nişte surori“, și cuvintele „cu toată curăţia“. Relația dintre tineri și tinere în biserică, relația dintre bărbați și femei, este un subiect delicat, și aceasta este disciplina pe care trebuie s-o avem fiecare dintre noi: „cu toată curăţia“ – la nivelul gândului, la nivelul vorbelor, la nivelul privirii, la nivelul faptelor – la toate.
Acestea sunt coordonatele după care trebuie să ne purtăm unii cu alții „în casa lui Dumnezeu“. Ceea urmează mai departe se referă la situația văduvelor din biserică. Situația este oarecum diferită astăzi față de vremea când a fost scris acest text, însă principiile de bază rămân valabile. În secolul întâi, când o femeie rămânea singură, văduvă, era într-o situație deosebit de grea, cea mai expusă persoană – cine o ajută, cine lucrează, cine o protejează? În același fel se poate explica și faptul că se vorbește despre femei rămase văduve, pe când bărbații rămași văduvi nu sunt menționați – pentru un bărbat situația era diferită în privința posibilității de a lucra/ a se întreține și în privința protecției. În ziua de astăzi aceste două situații nu mai diferă atât de mult. În biserică, biserica este aceea care are responsabilitatea purtării de grijă în astfel de cazuri. Încă de la început, biserica a avut grijă de văduve – și de aici a venit și una dintre primele probleme ale bisericii, când unele văduve au fost neglijate (Faptele apostolilor, capitolul 6). În textul din 1 Timotei 5, discuția despre văduve ține de la versetul 3 până la versetul 17. Sunt discutate două aspecte – ce înseamnă a fi cu adevărat văduvă și care este rolul familiei și al bisericii în purtarea de grijă față de văduve.
Cu privire la primul aspect, îl vedem pe apostolul Pavel aici ca fiind strict – faptul o femeie a rămas văduvă nu înseamnă că intră în mod automat pe lista celor pe care îi ajută biserica. Apostolul Pavel spune că, dacă este tânără, să se căsătorească, să aibă copii, să fie gospodină la casa ei (versetele 3, 5-6, 9-15).
Cu privire la cel de-al doilea aspect, apostolul Pavel spune că familia extinsă trebuie să aibă grijă de cea rămasă văduvă – copiii ei în primul rând, iar apoi alte rude („dacă vreun credincios are văduve în familie, să le ajute“ – versetul 16; de asemenea, versetul 8). Trăirea în evlavie, trăirea în frică de Dumnezeu şi dragoste faţă de aproapele se dovedeşte, se vede mai întâi faţă de cei din casa ta. Ești evlavios faţă de bunicul tău, faţă de bunica ta, față de mama ta și față de tatăl tău. Ne amintim aici, de asemenea, porunca „să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta“. Având în vedere toate acestea, apostolul Pavel spune că acela care nu are grijă de cei din casa lui „s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios“ – versteul 8). Așadar, familia extinsă a văduvelor trebuie să le vină în ajutor, iar cele care nu au pe nimeni rămân în grija bisericii (versetul 16). Apostolul Pavel spune biserica trebuie să poarte de grijă, comunitatea de fraţi trebuie să ajute – în felul acesta se vede trăinicia relaţiilor dintre toţi, se vede evlavia celor din biserică, se vede dragostea celor din biserică. Prin grija față de văduve, biserica se poartă ca familie – și astfel apostolul Pavel revine din nou la cadrul, la imaginea bisericii ca și familie, ca si „casa lui Dumnezeu“. Așadar, Purtarea noastră unii cu alții, în „casa lui Dumnezeu“, trebuie să se asemene cu purtarea din cadrul unei familii ai cărei membri își poartă de grijă unii altora, se respectă, se ajută, se sfătuiesc. Atitudinea noastră unii față de alții este atitudinea membrilor unei familii. Mărturia noastră trebuie să fie o mărturie bună, care nu face de ocară (versetul 14), evlavioși (versetul 4), și nu ca unii care s-au lepădat de credință, „mai rău decât un necredincios“ (versetul 8). Astfel trebuie să fie purtarea noastră „în casa lui Dumnezeu“.