Permanența dragostei – 1 Cor. 13:8-13
Școala duminicală – 6/12/2016
Versetul de aur: 1 Cor. 13:13
Acest mesaj este ultimul din șirul de mesaje din 1 Corinteni 13, un șir de mesaje care a venit să ne arate și nouă ceea ce le-a arătat celor de la Corint – o cale nespus mai bună, calea dragostei. Aceasta este tema întregului capitol: dragostea ca mod de viață, iar în mod specific, dragostea ca și soluția la problemele bisericii de la Corint. Cititorul acestei prime scrisori către corinteni are un drum dificil de parcurs până aici, la aflarea soluției. Găsește o biserică în care este dezbinare, o biserică în care este curvie, o biserică în care sunt probleme la Cina Domnului. E greu. Așadar, cum poate fi ținută laolaltă o astfel de comunitate? Ce se mai poate face cu astfel de oameni? Cum devin ei o mărturie a lui Dumnezeu într-un oraș ca și Corintul? Soluția care răspunde la toate acestea într-un mod cuprinzător este dată în capitolul treisprezece – „vă voi arăta o cale nespus mai bună“, dragostea. În studiul nostru am trecut și noi prin acest capitol pas cu pas, pentru același scop. Dragostea este soluția pentru problemele bisericii, indiferent cât de mari, de adânci sau de diverse ar fi ele.
Am văzut, mai întâi, că dragostea este indispensablă – orice aș face, orice calități aș avea (să vorbesc în toate limbile, să cunosc toate secretele, să-mi dau averea, să mă dau pe mine să fiu ars), dacă-mi lipsește dragostea nu-mi folosește la nimic. Aceasta subliniază următorul principiu: în biserică, îndiferent de gradul de dedicare, dacă lipsește dragostea, lucrările nu-și realizează misiunea. Indiferent de talentele și abilitățile pe care le are fiecare dintre noi, dacă dragostea lipsește, lucrarea nu propășește. Am văzut, mai departe, care sunt trăsăturile dragostei, natura ei, și am văzut că dragostea cuprinde tot, și nu există situație, nu există împrejurare, nu există provocare căreia dragostea să nu-i poate face față.
În ultima parte a acestui capitol, apostolul Pavel continuă cu o discuție cu privire la permanența dragostei – „dragostea nu va pieri niciodată“. „Nu va pieri“ poate fi tradus și prin „nu va cădea“, ideea fiind că dragostea nu va fi niciodată răpusă, nu cade pe câmpul de luptă, nu există săgeată, nu există armă care s-o răpună. Dragostea rămâne în picioare întotdeauna, dragostea nu este înfrântă niciodată, dragostea nu eșuează niciodată. Pentru a-i ajuta pe cititorii săi să înțeleagă mai bine, mai profund, acest lucru, apostolul Pavel trebuie să aducă în discuție un alt set de probleme dintre cele cu care se confruntau ei, iar acestea se referă la distincția dintre „viața de copil“ și „viața de om mare“. Aici se vede contrastul – în copilărie simțeai într-un fel, vorbeai într-un fel, gândeai într-un fel, dar când te-ai făcut om mare lucrurile acelea le-ai lăsat.
La acest punct este necesară o observație. Ca de fiecare dată când studiem un text, trebuie să ținem seama de context și să fim precauți cu privire la generalizări. În cazul de față, știm din Noul Testament că de la copii avem de învățat și lucruri bune – Mântuitorul ne spune că „dacă nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor“. Cum, atunci, spune Pavel că trebuie să lepădăm ce este copilăresc? Chemarea Mântuitorului subliniază două lucruri: trebuie să ajung să mă văd mic și total dependent de Dumnezeu. Pe de altă parte, apostolul Pavel cheamă la maturitate la nivel spiritual – și o face în repetate rânduri.
De exemplu, în 1 Corinteni 3:1-3, el spune astfel: „Cât despre mine, fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumești, ca unor prunci în Cristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, epntru că nu le puteați suferi, și nici acum chiar nu le puteți suferi, pentru că tot lumești sunteți. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri și dezbinări, nu sunteți voi lumești, și nu trăiți voi în felul celorlalți oameni?“
Situația din biserică arată felul de oameni care alcătuiesc biserica: atunci când este ceartă, invidie, dezbinare, luptă, aceasta spune că oamenii sunt lumești. Deși sunt în biserică, ei sunt încă „prunci în Cristos“, nu „oameni duhovnicești“. De asemenea, în Efeseni 4:14 Pavel scrie următoarele cuvinte: „ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire“. Acest text subliniază următoarea idee: copilul este ușor de influențat, copilul poate fi dus de vânt încoace și încolo. Copilul se ia după ce vede la alții – dacă lumea este puternică, el se ia după lume, dacă alți oameni sunt puternici, chiar dacă vicleni, se ia după aceștia. Se vede aici caracterul influențabil al copilului datorat lipsei de maturitate, de discernământ. Mai departe, în Evrei 5:13 scrie așa: „Și oricine nu se hrănește decât cu lapte nu este obișnuit cu cuvântul despre neprihănire, pentru că este un prunc.“ La vârsta copilăriei nu poți judeca lucrurile oamenilor mari. Același lucru se găsește și în 1 Corinteni 14:20 – „Frațior, nu fiți copii la minte, ci la răutate fiți prunci, iar la minte fiți oameni mari.“ Așadar, atunci când apostolul Pavel vorbește despre lepădarea lucurilor copilărești, are în vedere necesitatea creșterii spirituale, a maturizării la nivelul discernământului.
Apostolul Pavel vorbește despre necesitatea de a fi om mare în contextul lucrurilor care se vor sfârși, care sunt limitate (proorociile, limbile, cunoașterea – „în parte“). Un om mare face distincție între lucurile care sunt trecătoare și cele care sunt veșnice, între ceea ce este în parte și ceea ce este desăvârșit. Cei de la Corint aveau nevoie de ajutor în privința țintei – care sunt lucrurile care te mistuie, care te cuprind care te înfășoară, care-ți captează mintea și vața, lucurile pentru care trăiești? care sunt acelea? Sunt lucrurile care trec, care sunt doar în parte? Așadar, chemarea este să mă fac om mare, în sensul maturității, în sensul creșterii. Textul din Efeseni 4:13-14 arată că opusul lui „copii, duși de vânt“ este „unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, starea de om mare, înălțimea staturii plinătății lui Cristos“. Aceasta este ținta ostenelii noastre, pentru aceasta venim la biserică, aceasta este continuarea vieții noastre ca oameni întorși la Dumnezeu: să ajungem la maturitate, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos. Un om mare este un om „a cărui judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul“ (Evrei 4:14). Acesta este felul de om care face față la „hrana tare“. Copilăria își are locul ei – este o perioadă în care învățăm, în care creștem. Dar copilăria nu este o țintă atunci când vine vorba de discernământ. Un copil trebuie să ajungă om mare.
Revenind la textul nostru, să ne întrebăm fiecare dacă ne-am făcut oameni mari, dacă am ajuns la maturitate. Desigur fiecare ar vrea să spună lucrul acesta, fiecare vrea să fie crescut om mare, însă dovada este dată de lucrurile care-ți cuprind viața. Se vede că ai ajuns la vârsta maturității dacă te captivează lucrurile care nu trec, lucrurile care rămân, oricât ar fi de extraordinare, de deosebite, cele care sunt parțiale (cum ar fi profeția, vorbirea în limbi, cunoașterea). Ce anume a cuprins inima ta, care sunt lucrurile pe care le urmărești de dimineața până seara? Apostolul Pavel trage linia și sintetizează – care sunt acele lucuriri care rămân – „acum rămân acestea trei, credința, nădejdea și dragostea“. Când se trage linia sub tot ce înseamnă viața spirituală, rămân trei lucruri: credința, nădejdea și dragostea. Dacă vrei să sintetizezi umblarea cu Dumnezeu, să distilezi tot ce se poate distila, ajungi la acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Apostolul Pavel merge însă și mai departe, și spune că cea mai mare dintre ele este dragostea. Cum, nu credința? Diferența dintre credință și nădejde, pe de o parte, și dragoste, pe de altă parte, este într-o bună credința va deveni vedere, iar nădejdea va fi împlinită, pe când dragostea va merge mai departe. Dumnezeu este dragoste, modul Lui de a fi este descris în esență de acest termen, aceasta cuprinde timpul prezent și veșnicia întreagă. Dragostea nu va pieri niciodată.
Oricât ar fi de deosebite darurile limbilor și proorociei, oricât ar fi de minunată cunoașterea, ceea ce arată maturitatea spirituală a celui credincios sunt credința și nădejdea lui, și mai ales dragostea lui. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe creștini la creștere spirituală. O biserică ai cărei membri sunt maturi din punct de vedere spiritual este o biserică puternică. Partidele, imoraliatea, invidia și toate celelalte necazuri cu care se confrunta biserica din Corint (și lucurile de felul acesta din bisericile în care suntem noi) arată lipsa maturității spirituale. Semnul maturității spirituale este dragostea, calea nespus mai bună pe care le-o arată apostolul Pavel lor – și nouă. Așa cum am văzut, el prezintă necesitatea dragostei, trăsăturile dragostei și permanența dragostei. Să căutăm să urmăm această cale nespus mai bună, cea mai mare dintre ele, dragostea.