Răbdare și bunătate – 1 Cor 13.4a
Școala duminicală – 4/24/2016
Versetul de aur: 1 Cor. 13.4a
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate.
1 Corinteni 13 este un text care vorbește despre „o cale nespus mai bună“. Dragostea este văzută ca un drum pe care fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să învețe să umble. Cuvântul „cale“ se referă la un anumit mod de a trăi, la un anumit mod de viață. Acest capitol există în această epistolă pentru că biserica din Corint a avut nevoie de el. Biserica de la Corint a fost o biserică binecuvântată de Dumnezeu cu conducători aleși și cu oameni foarte înzestrați. Duhul Sfânt a revărsat multe daruri în comunitatea aceasta. Cu toate acestea, nici una dintre aceste binecuvântări nu a folosit la zidirea bisericii. Deși i-a vizitat Chifa, deși a fost acolo Apolo, deși a fost la ei Pavel, totuși cei din Corint s-au dezbinat, tocmai din pricina acestor oameni aleși cu care a fost binecuvântată biserica. Unii au spus că sunt cu unul, alții cu altul – aceste daruri din partea Domnului pentru o biserică biserica le-a folosit în detrimentul ei. Apoi, toate darurile primite la nivel personal, de la vorbirea în limbi la cunoștință și toate celelalte pe care le avem enumerate în capitolul 12, toate acestea nu au fost folosite pentru edificarea comunității, pentru zidirea ei, ci au fost folosite pentru dezbinarea ei. De la belșug de binecuvântări s-a ajuns la nemulțumire, pentru că eu nu am primit ce ai primit tu, și tu nu ai primit ceea ce a primit altul – și de aici nemulțumire, invidie. Înaintea unor probleme atât de mari, apostolul Pavel vine cu soluția, și soluția este aceasta: o cale nespus mai bună – dragostea.
Capitolul 13 se poate împărți în trei secțiuni. De la versetul 1 până la versetul 3, apostolul Pavel vorbește despre „necesitatea dragostei“ – sau „fără dragoste nu sunt nimic“, fără dragoste nu se poate. În biserică, fără dragoste se strică tot. Oricine ar fi predicator – fie el Pavel, Chifa, Apolo -, oricine orice daruri ar avea, biserica fără dragoste se dărâmă. Apoi, de la versetul 4 până la versetul 7, apostolul Pavel vorbește despre „caracterul dragostei“. Acest pasaj va fi studiat pe porțiuni, câte două sau trei versete – mai întâi vin lucrurile pozitive, ce este dragostea, sau cum este dragostea, iar apoi vin cele negative, cum nu este dragostea. Caracterul ei este definit și pozitiv, și negativ. Partea a treia este de la versetul 8 până la versetul 13, unde apostolul Pavel vorbește despre „permanența dragostei“ – „dragostea nu va pieri niciodată“. Acesta este drumul care stă înaintea noastră.
În studiul de astăzi vom medita la aceste două afirmații pozitive despre dragoste: „este îndelung răbdătoare și plină de bunătate“. Înainte de a vorbi despre lucrurile acestea două este însă nevoie de câteva precizări. Dragostea este întotdeauna în slujba harului, în slujba adevărului și în slujba comunității. Când vorbim despre dragoste ne pândește o primejdie foarte mare: se poate abuza de dragoste. De exemplu, în familie, sub pretextul dragostei unul din familie îl poate manipula pe celălalt, își poate chiar bate joc de celălal – este evident că aici este un abuz la adresa termenului de „dragoste“, pentru că dragostea nu face așa ceva. La fel stau lucrurile și pe teren spiritual – unii cred că pot să facă în biserică ce vor, pentru că frații sunt obligați să-i iubească. Însă, așa cum tot apostolul Pavel arată în Galateni 2 și Filipeni 3, niciodată dragostea nu intră în contradicție cu harul și cu adevărul. Dacă adevărul Evangheliei este călcat în picioare, comunitatea aceea nu mai este biserică. Așadar, trebuie ca aceste lucruri să fie ținute împreună, într-un echilibru sănătos, înțelept. Apostolul Pavel formulează acest adevăr în epistola către Efeseni: „să vă spuneți unii altora adevărul în dragoste“. El le pune împreună – n-ai voie să mergi nici pe o extremă, nici pe cealaltă, ci întotdeauna împreună. Așa zidește dragostea comunitatea: când merge mână în mână cu adevărul.
Dragostea are răbdare. Nu poți să faci parte dintr-un grup, dintr-o biserică, dintr—o comunitate, într-un mod plenar,cu adevărat, dacă nu ai această trăsătură de caracter – răbdarea. Care sunt lucrurile pe care le presupune acest cuvânt? Nu vorbești de răbdare când toate merg bine – nu, ci vorbești de răbdare când ceva nu merge bine, nu a avut loc, când aștepți ceva și durează mult, și nu se mai întâmplă. Atunci intervine nevoia răbdării. Primul lucru pe care-l spune apostolul Pavel despre dragoste acesta este – răbdarea. Nu înseamnă neapărat că primul este mai important decât ultimul, însă poate că este mai evident. De răbdare avem nevoie mai mult decât de orice. Acest lucru se vede mereu atunci când avem de-a face cu oamenii, când suntem împreună cu ei – nu avem nici o șansă de relație sănătoasă dacă nu dăm dovadă de răbdare, dacă nu învățăm răbdarea. În Scripturi, Dumnezeu este modelul nostru de răbdare. De exemplu, în Evanghelia după Luca (18:7) este o pildă (pilda cu judecătorul nedrept) în a cărei concluzie Mântuitorul spune următorul lucru: „și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei?“ Judecătorul întârzie să-i facă dreptate acelei văduve, iar ea insistă mereu, până când, în cele din urmă, judecătorul ascultă și face ceea ce i-a cerut văduva. Apoi, la 2 Petru 3:9 scrie astfel: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, și dorește ca nici unul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.“ În acest loc din Scriptură apostolul Petru răspunde unor atacuri împotriva bisericii: „unde este făgăduința venirii Lui? a spus că vine, și întârzie: ori minte El, ori mințiți voi“. Apostolul Petru, drept răspuns, spune că motivul pentru care El întârzie este ca să mai dea oamenilor vreme să se pocăiască. Atunci când vine El, ușa se închide. Când vine El, vine judecata. Au trecut ani mulți de când a promis că vine, și încă nu a venit. Atunci când citești ziarul, când te uiți la știri, când stai de vorbă cu oamenii, vei vedea cu mare ușurință câtă răutate este. Au fost și sunt împrejurări în care te-ai întrebat: „Doamne, cât mai rabzi?“ Așadar, să învățăm de la Dumnezeu răbdarea, și îndelunga răbdare. Fiecare, la un anumit moment, putem avea suficiente motive față de celălalt să fim fără răbdare, însă în felul acesta nu reușim să ne îndreptăm. Comunitatea, familia, biserica – orice grup – se desface dacă nu are acest ingredient al dragostei, răbdarea. Aceasta este dragostea care așteaptă.
În Scripturi sunt și exemple de oameni care au dat dovadă de răbdare – exemplul cu Avraam se găsește în Evrei 6:13-15. Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avraam, iar Avraam a așteptat cu răbdare și a dobândit promisiunea. Relatarea acestei întâmplări se găsește în cartea Geneza – un om bătrân, a cărui soție nu putea avea copii, așteaptă. Deși așteptarea lui Avraam este un exemplu omenesc imperfect, avem de învățat de aici. Răbdarea presupune timp – un an, doi, trei, zece sau mai mulți. Gândește-te la cei din casa ta, la soțul tău sau la soția ta, la copii tăi, la nepoții tăi. Gândește-te la frații tăi, la prietenii tăi, la frații tăi din biserică. Vezi cu care ai și cu care nu ai răbdare. Noi putem rămâne tari împreună dacă avem acest ingredient: dragostea care rabdă, dragostea care îngăduie, dragostea care are răbdare. În Matei 18 apare pilda cu robul căruia i se iartă mult, dar care nu iartă la rândul său. Termenul folosit acolo acesta este: mai îngăduie, mai ai răbdare, mai amână. Și acesta este un sens al răbdării – dragoste îngăduitoare. Aceasta nu înseamnă o dragoste care tolerează păcatul, ci o dragoste care are răbdare cu celălalt. Fiecare avem ritmuri diferite în care ne trăim viața, unii mergem mai repede, alții mergem mai încet – fiecare crește și își trăiește viața la un anumit ritm, într-un anumit fel. Nu putem fi împreună dacă nu există răbdare reciprocă. Un alt exemplu este exemplul lui Iov (Iacov 5:11): „Iată, noi numim fericiți pe cei ce au răbdat, ați auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, și ați văzut ce sfârșit i-a dat Domnul, și cum Domnul este plin de milă și de îndurare.“ În cazul lui Iov răbdarea a fost antidotul pentru lipsa de înțelegere cu privire la împrejurările prin care trecea. El nu știa ce se întâmplă – numai noi, ca cititori, știm ce a fost în cer între Dumnezeu și diavol: Iov nu a știut ce se întâmplă în cer. Din acest punct de vedere, în cazul lui Iov răbdarea i-a salvat viața. Când soția lui a venit la el și i-a spus „blestemă pe Dumnezeu și mori“, Iov nu știa mai mult ca ea. Răbdarea a fost secretul. Când i-au venit prietenii, fiecare cu cuvântările și sugestiile lui, răbdarea a fost ceea ce l-a ținut pe Iov, așteptarea că de undeva, cândva, Dumnezeu îi va face dreptate, însă până atunci el nu va descuraja și nu se va plânge. Tot aici, în Iacov 5, este și exemplul cu plugarul (Iacov 5:7): „Fiți dar îndelung răbdători, fraților, până la venirea Domnului, iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului, și o așteaptă cu răbdare, până primește ploaie timpurie și târzie.“ În acest exemplu este o așteptare de câteva luni – semănătorul pune sămânța în luna aprilie sau în luna mai, iar apoi trebuie să aștepte până în septembrie sau octombrie: o jumătate de an. Plugarul așteaptă ca după muncă să vină secerișul, culesul, recolta. În orice domeniu – și în domeniul spiritual, și în domeniul material – aștepți să culegi ceea ce ai semănat. Nu ai semănat astăzi și culegi mâine, în lumea lui Dumnezeu nu se întâmplă lucrurile în felul acesta. Ca acest plugar, ai nevoie de răbdare. Biserica se întărește în măsura în care mădularele ei, membrii ei, exercită răbdarea, se așteaptă unul pe celălalt, se îngăduie unul pe celălat.
Dragostea este plină de bunătate. Din nou Dumnezeu este modelul desăvârșit. Romani 2:4 pune la un loc îndelunga răbdare și dragostea: „Sau disprețuiești tu bogățiile îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință?“ Fiecare om fără Dumnezeu este chemat să-și cerceteze binecuvântările de care Dumnezeu i-a făcut parte în bunătatea Lui. Dumnezeu a fost bun cu el deși el a fost rău cu Dumnezeu. Dumnezeu a fost bun pentru ca omul să-și deschidă inima, să-L vadă că se apropie de el – o bunătate care să-l conducă la mărturisirea păcatului, la schimbarea minții, la lepădarea de păcat, la primirea iertării. Acest text spune atât de mult de Dumnezeu! Având în vedere răutatea oamenilor și păcatele lor de-a lungul istoriei, se poate vedea cât de mult și-a exercitat Dumnezeu mila. Un alt verset care subliniază același lucru se găsește în Tit 3:3-8:
„Căci și noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții. Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a revărsat din belșug peste noi, prin Isus Cristos, Mântuitorul nostru, pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice. Adevărat este Cuvântul acesta, și vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine și de folos pentru oameni!“
Mântuirea lui Dumnezeu are scop pocăința oamenilor și slujirea creștinilor. Omul care experimentează bunătatea lui Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu trebuie să fie cel dintâi în fapte bune. Cei care ajung să creadă trebuie să arate în felul acesta mântuirea: prin slujire. Acesta este modelul: un Dumnezeu bun, indiferent de cum este omul. Versetul 3 arată cum suntem noi, oamenii: „fără minte, neascultători, rătăciți, robiți, trăind în răutate și în pizmă, urându-se unii pe alții“. Față de așa oameni Dumnezeu Și-a arătat bunătatea. Noi știm că putem fi buni unii cu alții numai pentru că Duhul Sfânt a lucrat în noi. Bunătatea este una dintre roadele Duhului. Noi în mod natural suntem răi unii cu alții, nu suntem buni. Dacă este altfel, este datorită Duhului lui Dumnezeu care a început să lucreze altceva în viața ta, și atunci încetul cu încetul te asemeni în lucrările tale cu Domnul. Indiferent de cât de urât este în jurul tău, tu ești bun cu ceilalți. Coloseni 3:12 spune așa: „Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare.“ Din nou întâlnim răbdarea și bunătatea.
Ca și Biserică, ca și comunitate de credincioși, avem nevoie de aceste două lucruri – răbdarea și bunătatea. Numai în felul acesta pocăința va fi posibilă, armonia va fi posibilă, slujirea va fi posibilă. Încearcă să faci ceva în biserică, și vei vedea câtă nevoie ai de răbdare. Fără răbdare ajungem la descurajare. La fel stau lucrurile și cu bunătatea – nu-i poți sluji pe ceilalți fără să dai dovadă de bunătate. Armonia și slujirea sunt posibile dacă în inima mea și în inima ta dragostea este plină de răbdare, de bunătate. Aceasta este „calea nespus mai bună“, aceasta este rețeta pentru lucrarea bisericii, pentru mărturia bisericii, pentru forța bisericii, pentru eficiența bisericii. Cu privire la răbdare, Iacov spune: „fraților, fiți îndelung răbdători!“. Cu privire la bunătate, Pavel spune: „îmbrăcați-vă cu o inimă plină de bunătate!“ Să ne punem fiecare pe lista personală de rugăciune (nu pentru alții, ci fiecare pentru sine însuși): „Doamne, dragostea mea să fie o dragoste care rabdă, dagostea mea să fie o dragoste plină de bunătate.“