Fără invidie și fără laudă – 1 Cor 13.4b
Școala duminicală, 5/1/2016
Versetul de aur: 1 Cor. 13.4b
Meditația aceasta va acoperi partea a doua a versetului patru (1 Corinteni 13:4b). Acestea sunt primele două lucruri pe care dragostea nu le face: dragostea nu invidiază, dragostea nu se laudă. Invidia și lauda de sine sunt căi care duc la moarte. Dragostea, care este calea „mult mai bună“, se ferește de ele, nu le face.
„Dragostea nu invidiază.“ Trebuie să fim foarte atenți, pentru că ele (și invidia, și lauda de sine) se pot strecura pe nesimțite în inimile noastre. Ce simți în sufletul tău când altul o duce mai bine decât o duci tu, a ajuns mai departe decât ai ajuns tu? În acea situație ești în pericol să devii invidios – nu-ți cade bine, nu-ți place ceea ce vezi. Este limpede că așa ceva nu ajută comuniunea, nu ajută părtășia, așa ceva îmbolnăvește biserica. Într-o comunitate, oamenii ajung să se cunoască destul de bine unii pe alții – locul fiecăruia la lucrul lui, la casa lui, în preocupările lui. Cu cât ajungem să ne știm mai bine unii pe alții, cu atât invidia este un pericol mai mare, pentru că unii vor fi mai înainte decât tine, mai sus decât tine. Ce faci atunci? De ce este atât de rea invidia pentru viața bisericii? Pentru un gânditor marxist, nu este nimic rău aici, pentru că aici e cheia progresului: când îl văd pe altul mai înainte, fac tot ce pot să ajung înaintea lui, percep invidia ca pe un factor motivator. Însă este mult mai periculos decât atât – invidia este o otravă atât de rea încât te poate determina să-l elimini pe celălalt. De aceea invidia poate omorî biserica.
În Geneza 7 se găsește o relatare care arată cât de urâtă și cât de mult rău face invidia. La acest moment al vieții sale, Iacov avea unsprezece băieți, de la mai multe soții. Rahela, una dintre soțiile lui, avea un singur băiat – Iosif. Desigur, Iacov a făcut o greșeală mare fiind părtinitor cu băieții lui – pe Iosif l-a îmbrăcat diferit față de ceilalți. Ceilalți zece, sub conducerea lui Ruben și a lui Iuda, au socotit că așa ceva nu mai poate continua. Au văzut toți, mai întâi, că tatăl lor nu le iubește pe mamele noastre (pe Lea, sau pe Zilpa, sau pe Bilha) cum o iubește pe Rahela, iar apoi că nu se raportează la ei cum se raportează la băiatul Rahelei. E o nedreptate aici, și au hotărât că trebuie să intervină. Așadar, fratele lor vine să le aducă mâncare, iar ei, vâzându-l venind, au spus: „vine făuritorul de visuri, haideți să-l ucidem“. Acest text este un text care arată până unde poate merge invidia: până la eliminarea fratelui tău, până la uciderea lui – până acolo! Parcă la prima vedere nu am fi dispuși să mergem atât de departe: să-l vinzi pe fratele tău datorită invidiei! Iosif nu le-a făcut rău, Iosif le-a adus de mâncare, era mai mic decât ei, dar invidia a mers până acolo încât l-au vândut pe fratele lor ca sclav, iar apoi și-au mințit tatăl (au omorât un animal, au mânjit haina lui Iosif cu sânge și i-au trimis-o lui Iacov, spunând: „vezi dacă asta nu e haina fiului tău“). Invidia te orbește, te face să minți, te face să-ți vinzi frații. Invidia te determină să faci lucruri pe care altfel nu le-ai face – să-ți vinzi fratele ca rob în Egipt! cât de întunecat trebuie să fii ca să faci una ca asta!
Daniel 6:4 prezintă o altă situație în care se văd efectele destructive ale invidiei – „atunci căpeteniile și dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce privea treburile împărăției, dar nu au putut să găsească nimic, nici un lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios, și nu se găsea nici o greșeală la el, și nici un lucru rău“. Și în capitolele precedente apar situații în care invidia este un element important, însă aici ea este la vedere. În acea perioadă în Babilon era împărat Dariu, iar textul spune că împăratul se gândea să-l pună pe Daniel mai mare peste tot imperiul, pentru că și-a dat seama că acest bărbat are un „duh înalt“ – Dumnezeu a pus ceva în viața lui ce nimeni nu mai avea, și de aici înțelepciunea, puterea de decizie, înțelegerea vremurilor, luarea de hotărâri bune. Împăratul dorea ca imperiul lui să meargă bine, iar frământările lui au ajuns să fie cunoscute de ceilalți înțelepți ai Babilonului. În acest capitol (6) se vede sfatul lor, mergând cam în această direcție: nu se poate să se ajungă până acolo, Daniel este un prins de război, locul acela nu i se cuvine lui. Așadar ei ajung să uneltească pentru a-l elimina pe Daniel. Și-au dat seama din felul în care Daniel lucra, din munca lui de fiecare zi la curtea împăratului, că este fără reproș, că nu pot găsi acolo ceva cu care să-l poată acuza înaintea împăratului, și de aceea au căutat să găsească altceva – „să găsim ceva în legea Dumnezeului lui“. Așadar, s-au dus la împărat cu șiretlic. Nu l-au acuzat pe Daniel pe față cu nimic – nu aveau cu ce. Ca să se asigure că le iese planul, au avut grijă să menționeze „legea mezilor și perșilor“, ceea ce înseamnă că o lege, odată promulgată, nu mai poate fi revocată/schimbată. Legea pe care au propus-o ei a fost ca timp de o lună de zile nimeni din imperiu să nu se închine altcuiva decât împăratului, pedeapsa pentru încălcarea legii fiind groapa cu lei, iar împăratul a căzut în această cursă. Acest șiretlic a avut succes, astfel că el a dat o asemenea de lege. Însă când legea a ajuns și la cunoștința lui Daniel, el a continuat să se roage în fiecare zi cu ferestrele deschise spre Ierusalim. Întâmplarea este cunoscută: oamenii aceia l-au pândit la ușă, iar apoi au dat dau buzna înăuntru ca să-l prindă rugându-se. L-au pârât la împărat și Daniel a ajuns în groapa cu lei. În acest caz, cel invidios ajunge să aibă parte de ceea ce a uneltit – Dumnezeu l-a păzit pe Daniel în groapa cu lei, iar uneltitorii au fost ei înșiși aruncați în groapa cu lei. În cazul lui Iosif, datorită faptului că Domnul i-a luminat mintea lui Iosif, când frații lui s-au reîntâlnit cu el Iosif le-a spus: „voi negreșit v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, salvând viața unui popor în mare număr“. În cazul înțelepților Babilonului, ei nu au avut șansa aceasta. Se poate observa ce a realizat invidia, și nu în viața unor oameni proști, sau needucați, ci în viața unor înțelepți. Invidia i-a orbit, i-a determinat să uneltească pentru a-l înșela pe împărat, pentru ca Daniel să nu ajungă în poziția aceea. Acești oameni care s-au lăsat trași într-o direcție care a dus la pierzarea lor. Deși inițial totul părea bine ticluit – l-au pus pe împărat să semneze, iar Daniel evident că se va ruga în continuare, așadar va fi eliminat: leii îl mănâncă, și nu mai stă nimic în calea propășirii lor -, totuși ei au fost cei care au ajuns aruncați la lei. Așadar, ce simți în inima ta când unul dintre colegii tăi înaintează mai mult decât tine, o ia înaintea ta, avansează mai mult, este ridicat într-o poziție mai înaltă? În funcție de ce se întâmplă atunci în tine te poți verifica dacă ești sau nu ești în dragoste. Din amândouă aceste cazuri reiese un adevăr fundamental: invidia nu numai că nimicește părtășia, invidia mă nimicește și pe mine – te nimicește și pe tine. Invidia este ceva ce îți întunecă mintea, ceva ce te face să faci ceea ce nu faci în mod obișnuit, invidia te pune să urzești eliminarea altora.
Fapte 17 este un text care descrie o altă situație în care se văd rezultatele invidiei. Pavel era în Tesalonic și mergea în sinagogă în fiecare zi de sabat, unde „dovedea tuturor că Isus este Cristosul“. Mulți au crezut, în special între cei cu vază, multe dintre femeile cu vază au crezut, iar acest lucru a deschis ușa invidiei (Fapte 17:5-8): „Dar iudeii care nu crezuseră, din invidie, au luat cu ei niște oameni fără căpătâi din mulțime, au făcut gloată și au întărâtat cetatea. S-au năpustit asupra casei lui Iason și căutau pe Pavel și pe Sila ca să-i aducă afară la norod. Fiindcă nu i-au găsit, au târât pe Iason și pe vreo câțiva frați înaintea dregătorilor cetății și strigau: ‘Oamenii aceștia care au răscolit lumea, au venit și aici, și Iason i-a găzduit. Ei toți lucrează împotriva poruncilor cezarului, și spun că este un alt Împărat: Isus.’ Prin aceste vorbe, Iudeii au tulburat norodul și pe dregătorii cetății.“ Acest exemplu se regăsește de multe ori în viața bisericii – ce se întâmplă atunci când este în biserică o persoană care slujește mai bine decât tine, când este în oraș un predicator mai bun decât tine, când este un lucrător care convinge mai puternic decât tine? În cazul iudeilor din Tesalonic, ei s-au folosit de oameni fără căpătâi care să spună minciuni despre lucrarea lui Pavel și a lui Sila, pentru a-i elimina. Au mers până acolo încât să ia ceva din Evanghelie, prin care Pavel, Sila și toți ceilalți predicau că „Isus Cristos este Domnul“, și să spună că așa ceva este un afront adus la adresa lui cezar, că oamenii aceștia răscolesc lumea, tulbură cetatea, și trebuie eliminați. Toate acestea din invidie! Vor fi întotdeauna oameni care să facă lucrarea mai bine decât o faci tu, să predice mai bine decât tine, să învețe mai bine decât înveți tu, să cânte mai bine decât cânți tu, să recite mai bine decât reciți tu, să se roage mai bine, să facă prăjituri mai bune, să fie mai darnic – sau orice altă lucrare faci. Ce se întâmplă atunci în sufletul tău? Ai două opțiuni: să fii invidios sau să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru că el a ridicat și pe alții, și completează lipsurile fiecăruia dintre noi.
Dragostea nu invidiază. Invidia este o otravă pentru biserică – ea duce la dorința de a-i elimina pe ceilalți. Nu zidește, ci dărâmă.
„Dragostea nu se laudă.“ Noi, românii, avem un proverb care spune așa: „Lauda de sine nu miroase-a bine.“ Acesta este un fel de a spune că lauda de sine nu prevestește ceva bun. Lauda de sine trădează faptul că ne încredem în noi, în puterile noastre. Când în biserică oamenii ajung să se bazeze pe propriile lor puteri, biserica aceea moare. Când în biserică oamenii uită ce spune Mântuitorul în Evanghelia după Ioan – „despărțiți de Mine nu puteți face nimic“ -, atunci biserica aceea se termină, cade.
Oamenii sunt așa de slabi, sunt atât de schimbători, atât de nestatornici, încât lucrarea lor nu durează – se clatină și se pierde. Ca oameni, noi primim de la cel ceea ce avem, inclusiv puterea de a face lucruri bune. Așadar, atunci când lucrarea cuiva este bună, când este harnic și competent în lucrul lui, lauda nu trebuie să vină de la el însuși. Capitolul 31 din Proverbe descrie o femeie, o soție deosebit de harnică, întreprinzătoare și integră (Proverbe 31:10) – „Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preț ca mărgăritarele.“ Textul prezintă o astfel de femeie, cu munca ei, cu preocupările ei cu inițiativele ei, cu tot ce înseamnă poziția ei și osteneala ei în relație cu familia ei, cu soțul ei (o așa femeie face ca soțul ei să fie bine văzut la porțile cetății, între conducătorii poporului). Este limpede că este o femeie cu realizări deosebite, dar pe femeia aceasta o laudă alții, nu se laudă singură. Textul nu este la persoana întâi – „m-am trezit de dimineață“, „m-am gândit să cumpăr acea bucată de pământ“, „mi-am îmbrăcat bine toată casa“. Este o femeie pe care faptele ei o laudă, munca ei o laudă – lasă ca faptele tale să vorbească despre tine, nu vorbi tu, lasă ca alții să vadă ce ai făcut tu, nu spune tu aceasta.
Atunci când un lucru reușește, când avem izbândă în ceva, trebuie să ne aducem aminte că nu ni ne datorează nouă. În Judecători 7 este descrisă o situație de război. Madianiții asupreau poporul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îl cheamă pe Ghedeon ca și conducător al israeliților împotriva madianiților. Armata lui Ghedeon avea 32.000 de soldați. Dumnezeu îi spune că sunt prea mulți (Judecători 7:2): „Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult pentru ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea și să zică: ‘Mâna mea m-a izbăvit.’“ Așa pune Dumnezeu problema: atunci când ți se pare că sunteți puternici, că tu ai realizat ceva, uiți de fapt că Dumnezeu este cel care dă izbânda, și te lauzi „împotriva Lui“. Lauda de sine este o atitudine împotriva lui Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu îi cere lui Ghedeon să trimită acasă dintre soldați, până când mai rămân 300 de oameni – nu 10.000, nu 1.000, ci 300. Dumnezeu i-a învățat atunci o lecție: „biruința nu vine prin puterea voastră, ci prin puterea Mea“. Dumnezeu trimite o armată întreagă acasă înaintea dușmanului care era acolo numai ca să-i învețe că victoria o dă El. Așadar, propășirea în ogorul lui Dumnezeu, în lucrarea bisericii, nu vine prin tăria noastră sau prin zecile noastre de mii, ci tăria vine prin sabia Domnului, prin lucrarea Domnului. Orice se întâmplă în biserică, oricât ar fi de extraordinar, să nu ne lăsăm niciodată ispitiți să spunem „Doamne, ce buni suntem, ce iscusiți suntem!“ Aceasta ar însemna că ne lăudăm împotriva lui Dumnezeu – că nu recunoaștem lucrarea Lui, mâna Lui care dă victoria.
Galateni 6:14 oferă un răspuns la problema cu lauda de sine: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume.“ Acest gând este cel care ne păzește de laudă de sine – jertfa lui Cristos. Prin lucrarea lui Cristos, prin crucea Lui, doar așa am viață, iar tot ceea ce fac se datorează Lui. Când am în fața ochilor acest adevăr, voi putea sta împotriva ispitei laudei de sine. Cu ce să mă laud? Cum să mă laud? Apostolul Pavel vorbește despre jertfa Domnului Isus Cristos de la cruce într-un mod foarte personal, nu doar istoric: ceea ce s-a întâmplat acolo are legătură directă cu viața mea. Numai prin crucea lui Cristos mă pot apropia de El și numai așa privesc și lucrurile pe care le fac: datorită Lui și prin El. Eu nu meritam nimic bun și nu am nimic cu care să mă laud. Toate temeiurile de laudă se adună aici: jertfa lui Cristos.
Dragostea nu se laudă. Știm că tot ceea ce suntem suntem datorită lucrării lui Dumnezeu și despărțiți de El nu putem face nimic. Aceasta lucrează împotriva laudei de sine. Numai în felul acesta putem urma calea „nespus mai bună“, calea dragostei.