Fără dragoste nu sunt nimic – 1 Cor. 13.1-3
Școala duminicală – 4/17/2016
Versetul de aur: 1 Cor. 13.3
„Fără dragoste nu sunt nimic“ – un așa cuvânt dezarmează orice cititor, este un cuvânt care are prioritate absolută, trece înainte față de orice altceva. Orice înzestrări, orice osteneală, orice slujire – orice poate fi anulat dacă lipsește dragostea. Cu alte cuvinte, „dacă dragoste nu e, nimic nu e“. Următoarele studii se referă la această cale „nespus mai bună“, așa cum o descrie apostolul Pavel. Când vorbim despre „cale“, la ce ne gândim? Ne gândim la un drum pe care poți merge. În Scriptură cuvântul „cale“ are și sensul spiritual de „mod de a trăi“, „mod de viață“ – un anume fel în care te raportezi la lume. Domnul Isus a vorbit despre Ioan în felul acesta: „a venit Ioan umblând pe calea dreptății“. Prin această expresie a vrut să spună că Ioan a fost un om drept și în același timp i-a chemat și pe alții la dreptate.
Dacă dragostea are un așa rol determinant, atunci este de așteptat că biserica în care dragostea este deficitară a ajuns rău. Cât de rău poate ajunge o biserică? Dintre bisericile descrise în Noul Testament, poate cea de la Corint a ajuns cel mai rău. 1 Cor. 12 prezintă o discuție despre darurile din biserică. Există de ceartă și nemulțumire pentru că nu toți sunt „ureche“, pentru că nu toți sunt „picior“, pentru că nu toți sunt „gură“ – pentru că nu toți sunt apostoli. Sunt oameni nemulțumiți cu locul pe care îl au în biserică. Apostolul Pavel îi întreabă: oare sunt toți apostoli? Evident că nu. Sunt toți prooroci? Evident că nu. Sunt toți învățători? Evident că nu. Fiecare are locul pe care i l-a dat Domnul în trupul Său, însă la Corint așa ceva s-a respectat. Aceasta este situația din Corint. Se poate mai rău decât atât? Se poate! Așa se vede din capitolul 11. Unul dintre evenimentele cele mai deosebite din viața bisericii este Cina Domnului. În biserica primară cina Domnului se sevea în contextul unei mese comune – frații mâncau împreună, și cu ocazia aceea luau și Cina Domnului. apostolul Pavel a arătat problema celor din Corint – o problemă grea: unii veneau mai repede la biserică și începeau cina, ceilalți întârziau, unii erau sătui alții se îmbătau. În loc să se facă mai buni, se făceau mai răi – și aceasta, unde? La cina Domnului! Oare se poate mai rău? Da, se poate, după cum se vede în capitolul 7. Unele familii din biserică erau fie pe punctul de a se despărți, fie deja o și făcuseră. Se poate și mai rău? Capitolul 2 vorbește despre dezbinările din biserică, despre partide, unii spuneau: „eu sunt al lui Pavel“, alții spuneau: „eu sunt al lui Apolo“, alții spuneau: „eu sunt al lui Chifa“. Biserica din Corint a fost binecuvântată cu lucrători deosebiți – e ceva să fie la tine în biserică Pavel, Petru, Apolo -, însă acest fapt atât de bun ajunge să ducă la împărțirea bisericii, așa de rău poate ajunge o biserică. Ce se mai poate face pentru o astfel de biserică? Potrivit cu ceea ce prezintă apostolul Pavel în cele două scrisori pe care le avem de la el pentru biserica din Corint, vindecarea, soluția, șansa de reabilitare vine pe două coordonate. Mai întâi, Pavel vorbește despre lucrarea puternică a lui Dumnezeu în Fiul Său pentru mântuirea și iertarea lor. La începutul scrisorii, Pavel arată importanța crucii lui Cristos – deși propovăduirea crucii pentru unii este o nebunie, pentru alții e o pricină de poticnire, ea nu trebuie să fie nici una, nici alta, ci ea este puterea lui Dumnezeu, este înțelepciunea lui Dumnezeu. Pentru un trup atât de bolnav, acesta este răspunsul: propovăduirea crucii – și pentru cei din partide diferite, cu dezbinări diferite, și pentru cei cu neînțelegeri între ei în casele lor, și pentru cei cu necazuri la Cina Domnului, și pentru cei care sunt nemulțumiți de locul pe care-l au în trup. Toți au nevoie de crucea lui Cristos. Aceasta a fost soluția din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând, Pavel vorbește de partea omului. Noi știm că întotdeauna ce face Dumnezeu trebuie oglindit în ceea ce i se cere omului să facă. Fiecare dintre probleme își găsește vindecarea când fiecare dintre mădulare umblă pe calea dragostei, trăiesc într-un mod iubitor și îi învață și pe alții să umble în dragoste – aceasta este calea nespus de bună. Nu există altă cale – apostolul Pavel spune despre cei care nu umblă pe această cale că sunt „nimic“, iar din tot ceea ce fac nimic nu are nici un folos. Știm ce greu îi cade unui om așa ceva – te-ai ostenit o zi întreagă, o săptămână, o lună, un an, o viață întreagă, și la urmă să ți se spună că lipsește ingredientul obligatoriu, că tot ce ai trudit nu-ți este de nici un folos. Nici un om nu-și dorește acest lucru.
Ca și copii ai lui Dumnezeu, ca și creștini, când vorbim despre dragoste trebuie să punem problema într-un mod corect, și modul corect nu este greu, este ușor, pentru că avem în Scripturi câteva jaloane. Unul dintre acestea este că, după cum spune Scriptura, „noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi“. Acesta e punctul de pornire – dacă putem vorbi despre dragoste între noi, acest lucru se datorează faptului că Dumnezeu și-a arătat dragostea față de noi. În mod firesc, în mod natural, nici unul dintre noi nu iubim. Acesta este motivul pentru care un alt lucru esențial atunci când vorbim despre dragoste este lucrarea Duhului Sfânt. Dragostea din viața mea și din viața ta presupune lucrarea Duhului Sfânt. Dragostea este prima dintre roadele Duhului Sfânt (Gal. 5). Așadar, Dumnezeu, prin jertfa Fiului și prin lucrarea Duhului Sfânt, mă pune într-o poziție în care ceea ce îmi poruncește este posibil. Nu este absurd, nu este departe, nu este de neatins, ci este la îndemână. Aceasta este temelia pe care putem să zidim și pe care trebuie să zidim.
Este important să facem aici o precizare – dragostea funcționează în cadrul precizat de adevărul Evangheliei. Pavel a scris 1 Cor. 13, dar el a scris și Gal. 1 și 2, unde Pavel îi mustră pe Petru și Barnaba pentru fățărnicie, pentru că nu au umblat în adevărul Evangheliei, și Fil. 3, unde Pavel îi numește pe lucrătorii care nu ascultă de adevărul Evangheliei „câinii aceia“, iar în viața lui, așa cum o găsim descrisă în cartea Faptele apostolilor, vedem că Pavel îi spune marelui preot „perete văruit“. Dragostea întotdeauna are nevoie de protecție, pentru că dragostea poate fi violată, poate fi călcată în picioare. Niciodată dragostea nu anulează adevărul Evangheliei. (Nu cu mult timp în urmă limbajul dragostei a fost pervertit în modul cel mai grosolan cu putință. În anii șaizeci, în perioada revoluției „hippy“, sloganul mișcării hippy era: „în această țară noi facem dragoste, nu pornim la război“. A fost mișcarea care a dus la destrăbălarea cea mai urâtă, la stricăciunea cea mai mare – și tocmai în numele dragostei. Acesta este motivul pentru care este nevoie de adevărul Evangheliei și de harul mântuitor – ele sunt ingredientele care țin dragostea curată, care țin dragostea sănătoasă, care nu dau voie nimănui să calce dragostea în picioare, s-o pervertească.)
Apostolul Pavel ia șase dintre lucrurile din viața bisericii pe care le elimină pe considerentul lipsei dragostei. Primul dintre ele este „mândria vorbirii“ – puterea vorbei, iscusința în comunicare. Biserica din Corint era biserică între greci, aproape de Atena, într-o zonă în care oamenii aveau așteptări mari, venind dintr-o tradiție deosebită – erau oameni care se socoteau învățați, civilizați, oameni care erau vârful imperiului. Cu așa oameni apostolul Pavel a avut multe greutăți. Era desconsiderat pentru că nu era vorbitor la fel de bun ca și vorbitorii lor, nu era atât de iscusit la cuvânt cum erau alții (2 Cor.). În 1 Cor. capitolul 13 apostolul Pavel le atrage atenția că există ceva mai important decât vorbirea iscusită: chiar dacă aș putea să vorbesc ca un înger, într-un mod supranatural de frumos, deosebit, cum nu s-a mai văzut, cum nu s-a mai auzit, însă nu aș avea dragoste, nu sunt nimic. Ce imagine! Oricâtă elocvență aș avea, oricât aș fi de iscusit la cuvânt, dacă-mi lipsește dragostea, aș fi numai vorbă. Dacă lipsește dragostea, este numai gălăgie (el folosește aici imaginea unui instrument muzical, chimvalul „zângănitor“).
Mai departe, apostolul Pavel se referă la darul proorociei – „dacă aș avea darul proorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința“. Îl vedem pe Pavel, un așa om dotat, un om care vede din partea lui Dumnezeu unde nu vede nimeni, care pătrunde cu sufletul, cu inima, care are lumină cu privire la lucruri pe care ceilalți nu le văd. Citim în 2 Cor. capitolul 10 despre descoperirile de care are parte Pavel: pătrunde cu ajutorul lui Dumnezeu acolo unde nu a mai pătruns nimeni. Vedem un om înzestrat, un om peste care s-a revărsat har din belșug cu daruri extraordinare – ce porți au fost deschise pentru el! Însă toate acestea pot ajunge să fie nimic dacă lipsește dragostea. (Apostolul Pavel spune mai înainte în epistolă: „cunoștința îngâmfă, dar dragostea zidește“.)
Cuvintele următoare – „chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții“ – sunt o aluzie la ce spune Mântuitorul în Evanghelii: „dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune acestui munte să se mute în mare și s-ar muta“. Însă chiar și o astfel de credință este fără valoare dacă lipsește dragostea. Uneori oamenii încearcă să se ascundă după perdele de fum, și nu ne-am aștepta ca până și credința să fie folosită astfel. Însă poți să fii cel mai tare vorbitor din Corint, poți să știi ce nu știe nimeni, poți să muți minții în mare – dacă-ți lipsește dragostea, toate acestea nu sunt nimic.
Un alt lucru bun, dar care își pierde valoarea în lipsa dragostei, este generozitatea – „chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrănirea săracilor“. Nu doar o parte, ci tot – tot ce ai să ajungi să dai pentru hrănirea celor care nu au. Și totuși, dacă o faci fără dragoste, apostolul Pavel spune că nu-ți folosește la nimic. Trebuie să fim atenți la motivațiile noastre – putem face lucruri bune din ambiție sau din mândrie, sau din alte motive. Singura care validează actul nostru de dărnicie este dragostea. Însă Pavel nu se oprește aici, iar ceea ce spune mai departe este aproape de necrezut: „chiar dacă mi-aș da trupul să-mi fie ars, și nu aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic“. Apostolul Pavel spune poți să mori ca și martir și să nu ai dragoste – iar dacă aceasta lipsește, restul este zero: moartea ta, dărnicia ta, credința ta, cunoștința ta și vorbirea ta. El îi așază pe cei din Corint într-o situație în care nici unul nu mai are nimic de spus: acestea sunt problemele voastre, păcatele voastre, acestea sunt faptele voastre care, toate, pot fi anulate dacă lipsește dragostea.
Pavel consideră că modul cel mai potrivit de a-și începe discuția despre dragoste este să sublinieze importanța absolută a ei – fără dragoste, nimic altceva nu contează. Așadar, să ne cercetăm viața, umblarea (slujirea, predicarea, cântarea, rugăciunea, dărnicia, jertfa – totul), să vedem dacă sunt sau dacă nu sunt motivate de dragoste. Să umblăm pe această cale „nespus mai bună“.