Harul din biserică – Fapte 9.31-35
Școala duminicală – 4/3/2016
Versetul de aur: Fapte 9.31
Continuăm studiul de sinteză din cartea Faptele Apostolilor, studiu în care urmărim în toată cartea elemente despre „cum era la biserică“. Atunci când cineva ajungea în biserică la Ierusalim, în Antiohia, la Efes, la Corint, la Roma, cum era acolo? Este una dintre întrebările cele mai obișnuite pe care o poți pune când vorbești de biserică. Acest lucru ni se întâmplă și nouă – când ne întâlnim cu oameni pe care-i cunoaștem, una dintre întrebările pe care le auzim, care ni se pune sau pe care o punem noi este și aceasta: cum e la biserică? Așadar, vom pune acestă întrebare bisericii de la început: cum era la biserică? Cum era dinamica bisericii, care era viața bisericii? Ce anume se putea vedea așa, ușor, limpede, pentru ca atunci când ești întrebat cum e la biserică să poți răspunde? Faptele Apostolilor 9:31 este un verset cheie în privința aceasta. Din toată cartea se pot indentifica cel puțin cinci lucruri ca răspuns la întrebarea „cum este la biserică?“.
În biserica de la început – fie că era la Ierusalim, fie că era la Antiohia sau în alt loc unde era biserică – se vedea vitalitate. Biserica era vie, pășeai înăuntru și îți dădeai seama că ceva se întâmplă acolo, că există o sensibilitate spirituală pe care nu o mai vezi în altă parte, că oamenii aceia au ceva ce alții nu au. Apostolul Petru a intrat în casa lui Corneliu, dar această intrare în casa lui Corneliu i-a atras critici din partea creștinilor dintre evrei. Când frații au auzit mărturia lui Petru, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că: „după ce au auzit aceste lucruri s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, și au zis: Dumnezeu a dat deci și Neamurilor pocăință, ca să aibă viață“ (Fapte 11:18). Oamenii au reușit să discearnă imediat că aici este Dumnezeu, aici lucrează Dumnezeu. Apoi, frații de la Ierusalim au auzit că s-a început biserică la Antiohia, între neamuri. Cei care au ajuns acolo au vestit Cuvântul nu numai evreilor, ci și grecilor – așa se începe Biserica la Antiohia. Frații de la Ierusalim hotărăsc să-l trimită pe Barnaba până acolo să vadă ce se întâmplă, iar când ajunge Barnaba la frați în Antiohia Cuvântul ne spune, în Faptele apostolilor 11:23, următoarele lucruri: „Când a ajuns el și a văzut harul lui Dumnezeu s-a bucurat și i-a îndemnat pe toți să rămână cu inimă hotărâtă alipiți de Domnul.“ Când intră cineva în locul în care s-au adunat frații, ar trebui să vadă ce a văzut Barnaba la Antiohia: har de la Dumnezeu. Această vitalitate nu se poate să nu o simți, să nu o vezi când ea există. Un alt loc unde se vede vitalitatea bisericii este descris în Faptele apostolilor 21:5-6, unde Pavel se oprește la Tir și stă o vreme cu frații: „dar când s-au împlinit zilele am plecat și ne-am văzut de drum, și ne-au petrecut toți, cu nevestele și copii, până afară din cetate, unde am îngenuncheat pe mal, și ne-am rugat. Apoi ne-am luat ziua bună unii de la alții, și noi ne-am suit în corabie, iar ei s-au întors acasă“. Când unul dintre frați trece prin biserică și apoi merge mai departe, toți simt lucrul acesta: au ieșit cu toții să-l petreacă – bărbați, femei și copii -, s-au rugat înainte să se despartă. Și în aceasta se vede vitalitatea bisericii. Așadar, primul lucru care se poate spune despre cum e la biserică este acesta: la biserică este viață, la biserică este vitalitate, la biserică se trăiește, se simte spiritual.
Un al doilea lucru, în cartea Fapte, ca răspuns la întrebarea „cum e la biserică?“ are în vedere orientarea bisericii spre în afară. Biserica nu trebuie să fie orientată spre întreținere, ci trebuie să fie orientată spre în afară. Aceasta este primejdia care paște biserica de-a lungul întregii istorii – ea se poate focaliza atât de mult asupra lucrurilor care sunt înăuntru, încât să uite de lumea de afară. Acesta este pericolul de a pune accentul atât de mult pe întreținere și aproape de loc pe expansiune, spre lărgire, spre ieșire. În biserica de la început se poate vedea clar orientarea spre în afară. În Faptele apostolilor 1:13 sunt unsprezece apostoli și câteva femei, apoi găsim în Cuvântul din Faptele apostolilor 2:41 că sunt trei mii, iar în Faptele apostolilor 8:1 deja ajung în Samaria. Apoi, în Faptele apostolilor 13:46 din Antiohia merg la neamuri. Se vede cum se împlinește literal ceea ce a poruncit Cristos: „veți primi o putere de sus și Îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului“. În cartea Fapte în biserica de la început se vede această mișcare de la Ierusalim la Roma. În momentul în care biserica se închide înăuntru, i se ia sfeșnicul și se dă torța unei alte biserici. Apostolii au fost cei care au primit porunca (Matei 28), și nu prea s-au dus – cine a mers în Samaria să ducă Evanghelia? Un apostol? Nici unul dintre ei, s-a dus Filip, care a fost un diacon. Cine a lucrat în Antiohia între greci? Un apostol? Nici unul dintre ei, ci frați obișnuiți au dus Cuvântul și celorlalți oameni. Așadar, când pe noi ne întreabă cineva cum e la biserică, ar trebui să putem răspunde și în felul următor: la biserică suntem orientați spre în afară, nu stăm numai înăuntru, avem ușa deschisă și geamurile deschise și ne preocupă ce este acolo, afară. Aceasta nu înseamnă că nu lucrăm și înăuntru, ci înseamnă că nu ne oprim doar la ce este înăuntru. Este așa de util să citești despre ce lucrează Dumnezeu în alte părți – de exemplu, scrisorile cu vești de la diferite organizații care lucrează în diferite părți ale lumii. Una dintre aceste organizații este ceape care a făcut-o fratele Richard Wurmbrand, „Vocea martirilor“ – citind despre cum lucrează ei în locuri în care frații sunt prigoniți, văzând prin ce trec unii oameni să ajungă să aibă o Biblie, ca să aibă un botez, te ajută să vezi mai bine lucrurile, să ai o perspectivă mai largă, să nu te mai oprești numai la ce se vede între patru pereți. Viziunea ta trebuie să fie întotdeauna globală.
Cel de al treilea lucru pe care îl găsim în cartea Fapte cu privire cum este la biserică este părtășia. În biserică există o anume comuniune între cei care o alcătuiesc. Pentru noi astăzi este mai greu de priceput pentru că în bisericile din care facem parte există o mai mare omogenitate. Însă nu trebuie să uităm că în biserica de la început pe scaunul acesta stătea un stăpân de sclavi, iar lângă el stătea un sclav (vezi Epistola către Filimon – Filimon este un stăpân de sclavi, iar Onisim este un sclav care a fugit de la el, și aceștia amândoi stau în biserică și acum sunt și frați; toată ziua Onisim lucrează pentru Filimon, pe ogorul lui, este robul lui, proprietatea lui, iar seara se închină împreună cu el). Diferențele de etnie, de clasă, de educație au fost prezente de la început. Între neamuri, în aceeași biserică sunt și greci, și evrei, și „barbari“. Sunt oameni mai cizelați mai civilizați, dar în aceeași biserică sunt și oameni neînvățați, necivilizați, și ei sunt frați. În aceeași biserică sunt și iudei, și samariteni. Harul lui Dumnezeu care a lucrat și în inima unui grec, și în inima unui barbar, și în inima unui iudeu, și în inima unui samaritean, și în inima unui stăpân de sclavi, și în inima unui sclav – i-a putut aduce pe toți laolaltă. Dacă ne uităm la noi, de unde venim fiecare, noi nu am fi ajuns să ne cunoaștem niciodată dacă nu ar fi fost Cristos. Venim din prea multe locuri – dacă nu ar fi acest numitor comun, lucrarea Mântuitorului în viețile noastre, nu am fi la un loc. De aceea, dacă te întreabă cineva despre cum este la biserică, ar trebui să poți răspunde că la biserică poate sta și cel bogat, și cel sărac, și stăpânul, și robul, și grecul, și barbarul, și cel învățat, și cel neînvățat, pentru că și pe unul l-a mântuit Cristos și pe celălalt l-a mântuit Cristos – harul lui Dumnezeu este la fel pentru toți. Indiferent ce etnie ai, ce educație ai, indiferent ce poziție ai, la biserică suntem frați și surori.
Cel de al patrulea lucru pe care îl avem ca răspuns despre cum e la biserică este că la biserică se desfășoară tot felul de lucrări. La biserică nu se stă, la biserică se slujește. Lucruile stau în felul acesta pentru că fiecare membru din biserică, fiecare frate și fiecare soră, a avut parte și are parte de lucrarea Duhului lui Dumnezeu în viața lui sau a ei, și când Biblia vorbește despre aceasta spune că fiecăruia Duhul i-a dat un dar și lucrarea lui este potrivită cu darul pe care l-a primit. Așadar, de aceea vom găsi în cartea Fapte tot felul de lucrări – lucrarea Cuvântului, lucrarea rugăciunii, lucrarea slujirii la mese, lucrarea profeției, lucrarea conducerii, lucrarea evanghelizării, lucrarea echipării pentru slujire, lucrarea vindecărilor, hrănirea săracilor, vizitare, scrieri de scrisori, rugăciune de mijlocire, misiune: lucrări peste lucrări, potrivit cu darul pe care l-a dat Duhul fiecărui frate și soră. Într-o biserică în care frații și surorile nu lucrează nu se poate spune lucrul acesta. În măsura în care mă supun – și te supui – Duhului lui Dumnezeu, în măsura aceea lucrarea și slujirea ajunge vizibilă. În biserică nu lucrează numai unul sau numai doi, ci în biserică trebuie să lucreze fiecare, acolo unde îl pune Cristos. Așadar, atunci când cineva te întreabă cum e la biserică, ar trebui să poți să spui că la biserică se lucrează.
În ultimul rând, la biserică se iau hotărâri. Cum se iau hotărâri în biserică? Atunci când vorbim despre acest subiect nu trebuie să pierdem din vedere impactul cultural. Oamenii așteaptă ca în biserică să se ia hotărâri așa cum vede că se iau hotărâri în afară. Hotărârile se iau pe baza intereselor. Cum oamenii au diferite interese, se ajunge la hotărâri în funcție de cine are puterea să și le impună. În biserică nu trebuie să fie așa (dacă este așa, se ajunge la neînțelegeri și certuri). Cum se iau hotărâri în biserică? În cartea Fapte vedem că primii creștini au căutat împreună voia lui Dumnezeu, iar după ce au aflat-o au ascultat de ea. În continuare vor fi prezentate câteva exemple din cartea Fapte în care s-a luat o hotărâre. De fiecare dată aflarea voiei lui Dumnezeu a avut loc într-un alt mod, creștinii au ajuns la voia lui Dumnezeu pe altă cale.
Prima hotărâre pe care a luat-o biserica a fost cu privire la cine va fi apostol în locul lui Iuda (Iuda s-a spânzurat a murit, iar ucenicii au considerat că în locul lui trebuie pus altcineva, să nu rămână locul gol). În luarea hotărârii, mai întâi au căutat călăuzire din Cuvânt, și ei aplică Psalmul 95 sau 108 la situația lor. În al doilea rând, au avut două criterii pentru identificarea persoanei potrivite. Unul a fost ca persoana respectivă să fi fost împreună cu ei începând cu botezul lui Ioan, iar al doilea a fost ca persoana respectivă să fi fost martor al învierii. Dintre persoanele care se calificau pe baza acestor criterii au identificat două, iar apoi s-au rugat în privința aceasta. La urmă au făcut ceva surprinzător, și anume, au tras la sorți. Așadar, au trecut prin toți acești pași: au căutat călăuzire din Cuvânt, au pus criterii pentru selecție, au selectat două persoane, s-au rugat, iar apoi au tras la sorți. Așa au găsit ei voia lui Dumnezeu cu privire la cine este potrivit să ia locul lui Iuda, așa au luat ei o hotărâre esențială pentru viața bisericii.
Un al doilea exemplu se găsește în capitolul șase – în biserică existau nemulțumiri legate de faptul că văduvele evreilor care vorbeau grecește erau neglijate, nu primeau ajutor cum primeau celelalte. Pentru rezolvarea aceste probleme, apostolii au adunat frații, au adunat biserica, le-au prezentat problema, iar apoi au prezentat în fața fraților propriile convingeri cu privire la chemarea lui Dumnezeu, și anume că nu este potrivit ca ei să lase Cuvântul lui Dumnezeu și „să slujească la mese“. După aceea, au venit cu o propunere înaintea bisericii – să aleagă șapte bărbați plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune, pe care să-i așeze în lucrarea aceasta. Apostolii au învățat biserica următorul lucru: că ei, deși erau doisprezece acum, nu puteau face toate lucrările bisericii – mai era nevoie și de alții care să fie puși în slujire, pentru ca biserica să fie bine slujită. Merită menționat faptul că toți șapte erau evrei care vorbeau grecește, iar problema de rezolvat era în legătură cu văduvele evreilor care vorbeau grecește, așadar cei care au fost puși în slujbă oarecum erau de ai lor, iar în acest fel cei discriminați devin parte a soluției, a rezolvării nemulțumirii din biserică. Din această hotârâre se văd următoarele principii: este nevoie de mai mulți oameni pentru slujire (nu pot face unii totul), este nevoie de un anumit fel de oameni (plini de Duhul Sfânt și de înțelepciune), este nevoie de integrare (dintre evreii care vorbeau grecește).
Un alt exemplu este luarea unei hotărâri în urma unei descoperiri, a unei vedenii. Așa a hotărât Anania să se ducă la Saul – el era la Damasc, pe ulița care se cheamă Dreaptă, și nu are loc nici un fel de sfătuire cu nimeni, nici un fel de cântărire de argumente cu nimeni. Domnul i-a vorbit i-a spus să se ducă, iar el s-a dus. La fel s-a întâmplat și cu Petru când s-a dus în casa lui Corneliu – Domnul i-a arătat într-o vedenie și l-a convins, iar el s-a dus. Tot așa a fost și cu Pavel când s-a dus în Macedonia – a avut noaptea vedenia cu bărbatul care i-a spus „treci în Macedonia și ajută-ne“, și el s-a dus împreună cu toți ceilalți care erau cu el. Așadar, uneori în luarea unor hotărâri frații au ținut seama de acest fel extraordinar de comunicare din partea lui Dumnezeu.
În Fapte 15 se găsește una dintre cele mai importante hotărâri din viața bisericii de la început. Dilema se referă la cum ajunge cineva să fie membru în poporul lui Dumnezeu. Erau două poziții: „unii din partida fariseilor care crezuseră s-au ridicat și au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur și să li se ceară să păzească legea lui Moise“ (Fapte 15:5), iar cea de-a doua spunea că acestea nu sunt necesare. Apostolii și prezbiterii, probabil înaintea întregii bisericii, depun mărturie cu privire la felul cum a lucrat Dumnezeu în convertirea oamenilor. Petru depune mărturie cu privire la ce s-a întâmplat în lucrarea lui Dumnezeu dintre Neamuri prin el, apoi Pavel și Barnaba depun mărturie cu privire la lucrarea lui Dumnezeu dintre neamuri prin ei. Petru le spune că niciodată legea nu a fost înțeleasă ca aducând mântuirea, pentru că nici unul dintre oameni nu o poate asculta pe deplin, ci mântuirea a fost întotdeauna dependentă de harul lui Dumnezeu. Apoi, la urmă, vorbește cel care conducea toată adunarea, Iacov, după ce a ascultat ce au spus fariseii care au crezut, ce a spus Petru, ce au spus Pavel și Barnaba. Așadar, Iacov, pe baza unui text din Scriptură, în urma cântăririi mărturiilor pe care le-a auzit, ia hotărârea, iar hotărârea bisericii este următoarea: atât păgânii cât și evreii ajung în poporul lui Dumnezeu prin pocăință și prin credință, iar celor dintre Neamuri li se cere să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animale sugrumate și de curvie. Biserica a luat o hotărâre esențială pentru unitatea ei în urma unei dezbateri, în urma prezentării mărturiei lucrătorilor cu privire la lucrarea lui Dumnezeu prin ei, iar fratele cu cel mai mare respect, cu cea mai mare autoritate în biserică la vremea aceea, Iacov, după ce i-a ascultat pe toți, a fost persoana care a luat hotărârea, și toți au considerat că hotărârea este hotărârea cea bună.
Așadar preocuparea pentru găsirea voiei lui Dumnezeu a rămas centrală, deși felul în care s-a ajuns la identificarea voiei lui Dumnezeu a fost diferit – uneori au tras la sorț, alteori au adunat biserica și prezentat o propunere, sau au avut o dezbatere, alteori au avut o vedenie. Întotdeauna preocuparea de bază a rămas aceeași: nu ce vrea unul sau ce vrea altul, sau un anumit grup din biserică, ci ce vrea Dumnezeu – noi trebuie să ajungem să identificăm voia lui Dumnezeu, aceasta ne interesează, iar apoi să ascultăm de ea. Așadar, când vei fi întrebat și în privința modului cum se iau hotărâri în biserică, trebuie să arăți că în biserică se urmărește aflarea voiei lui Dumnezeu, și apoi ascultarea de ea, pentru că cel mai important lucru pentru noi este să fim în centrul voiei lui Dumnezeu și să ne ținem de ea. Voia lui Dumnezeu o aflăm în urma rugăciunii, în urma consultării, în urma sfătuirii, în urma dezbaterii, sau dacă Dumnezeu ne va face parte vreodată de așa ceva, cineva o vede – vede ceva ce al alții nu văd -, dar principiul rămâne același întotdeauna: importanța voiei lui Dumnezeu pentru poporul lui Dumnezeu.
Aceste lucruri sunt esențiale când întrebi sau ești întrebat despre cum este la biserică. Ne rugăm ca ele să fie adevărate în bisericile din care facem parte.