Mesajul Bisericii primare – Fapte 2.22-36
Versetul de aur: Fapte 2.36
Școala duminicală, 2/14/2016
În studiul care sintetizează teme/învățături importante din cartea Faptele apostolilor, după „Ieșirea din zona de confort” și „Modul de viață al bisericii primare“ urmează „Mesajul bisericii primare“. Unul dintre lucrurile cele mai importante care se întâmplă în viața bisericii, și atunci când se adună împreună la închinare, și atunci când iese în afară, este mesajul ei – biserica are ceva de spus, la biserică se vestește ceva. Întrebarea de lucru a acestei meditații este „ce vestește biserica?“, ce se aude proclamat la biserică? Când adresăm această întrebare în vremea de acum, răspunsurile nu ar trebui să fie diferite, ci ar trebui să fie un singur răspuns: biserica îl vestește pe Cristos, la biserică este vestit Mântuitorul. Sunt însă situații în care biserica vestește altceva, și urmează să ne uităm într-un mod sintetic la două lucruri: mai întâi, mesajul bisericii are un scop – când este vorba de mesaj, propovăduiești ceva pentru că țintești într-o anumită direcție -, iar apoi, în al doilea rând, orice mesaj are un conținut, este despre ceva, despre cineva. Așadar, ce scop a avut biserica la început în privința mesajului ei? Atunci când stai de vorbă cu cineva, vorbești despre ceva anume pentru că vrei să comunici ceva, să-l duci pe cel care te ascultă într-un anumit loc, ca să înțeleagă ceva, să-și schimbe părerea cu privire la ceva, să accepte ceva – care a fost scopul bisericii de la început în ce privește mesajul ei? Scopul a fost foarte precis, și anume ca aceia care aud mesajul bisericii să-l primească pe Cristos. Acesta a fost scopul. În același fel trebuie să punem și noi problema când vorbim despre Cuvânt în biserică, despre mesaj în biserică – ținta trebuie să fie una singură, scopul trebuie să fie unul singur: toți cei care aud ce vorbim noi trebuie să fie îndrumați spre Cristos, să-l primească pe Cristos.
Ne este cunoscut faptul că atunci când vorbim de întoarcere sau de primirea lui Cristos în viața omului, din cartea Fapte un anumit eveniment se prezintă pe sine ca fiind proeminent, important – cea mai importantă convertire sau întoarcere la Dumnezeu în primirea lui Cristos în cartea Fapte este convertirea lui Saul. Este descrisă de trei ori, subliniindu-se în acest fel importanța ei. Convertirea lui Saul constituie un model pentru convertirea creștină, de aceea prima parte a acestei meditații este despre această convertire – ce anume s-a întâmplat și stă drept model pentru alte întoarceri la Dumnezeu, la Cristos, din partea altora? Studierea acestei convertiri este importantă pentru că se întâmplă de multe ori să-i auzim pe oameni spunându-ne următoarele cuvinte: „m-aș întoarce la Dumnezeu, dar nu știu dacă voi putea ține“, sau întâlnim oameni care spun că sunt în biserică, dar în care nu se regăsesc cele patru lucruri pe care le vedem la întoarcerea lui Saul. Așadar, ce s-a schimbat când acest bărbat s-a întâlnit cu Cristos la amiază pe drumul spre Damasc? Din schimbul de replici de la acel moment se pot vedea câteva trăsături ale convertirii. Când un om se întoarce la Dumnezeu, când un om se convertește, mai întâi este atinsă conștiința lui. „Saule, de ce Mă prigonești?“ – acolo l-a atins Domnul prima dată: la cugetul lui, la conștiința lui. Saul păzea hainele când era omorât Ștefan, iar în prigonirea creștinilor Saul a mers până la moartea creștinilor – când iei hotărârea ca cineva să moară, așa ceva afectează sufletul cugetul. Acesta a fost punctul la care Domnul a hotărât mai întâi să-l atingă pe Saul. Apoi, din răspunsul lui Saul vedem al doilea lucru – el întreabă: „Cine ești, Doamne?“ Convertirea, întoarcerea, i-a luminat mintea. Domnul îi răspunde: „Eu sunt Isus, pe care tu îl prigonești.“ Cel care înainte era considerat un înșelător, un Mesia neadevărat, acum este văzut într-o altă lumină – Saul îl vede altfel pe Isus. Când te întorci la Dumnezeu, El îți atinge conștiința, El îți luminează mintea.
Mai departe, în acest dialog, Saul spune: „Doamne, ce vrei să fac?“ Un om care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu este un om a cărui voință a fost atinsă – „tot ceea ce-mi spune aceea voi împlini“. Toți acești pași te ajută să-ți verifici convertirea. În comparație cu cel care ai fost odată, poți vedea o atingere a conștiinței, o luminare a minții, o atingere a voinței? Și, ultimul lucru, lui Saul i s-a schimbat viața – înainte era prigonitor, iar acum ajunge apostol un vestitor al Evangheliei. Dintr-un om mândru (cum se descrie el în 1 Timotei), un om care era perceput ca fiind arogant, care vorbea dur, ajunge un om care vestește Evanghelia, un om care a acceptat să fie slujit de Anania, să fie învățat de alți creștini, să fie dat jos printr-o fereastră în zid într-o coșniță – toate acestea sunt umilitoare, dar aceasta este schimbarea pe care o lucrează întâlnirea cu Cristos.
Mesajul Bisericii este un mesaj care țintește la convertirea omului, la transformarea omului, un mesaj care atinge conștiința, care luminează mintea, care atinge voința, un mesaj care schimbă viața. Așadar, despre ce ar trebui să vorbești ca să se întâmple așa ceva cu cel care te aude? Fără îndoială că lucruri de jos, pământești, nu produc schimbarea aceasta. Nu se poate cu cele de aici să se realizeze cele de sus, de aceea al doilea lucru este despre conținutul mesajului – despre ce vorbeau. Știm ce ținteau, dar despre ce vorbeau este de asemenea important. Conținutul mesajului lor a fost întotdeauna același, l-a avut în centru pe Cristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Este însă foarte important felul în care au vorbit despre Cristos, iar acesta fost foarte flexibil. Primii creștini au fost gata să înceapă din orice loc și să ajungă întotdeauna la Cristos – este una dintre îndemânările de care și tu și eu trebuie să învățăm să dăm dovadă tot mai mult. Cu oricine am sta de vorbă, pe orice temă, să-l luăm de acolo și să-l ducem acolo unde trebuie dus, și anume la Cristos.
Există în cartea Faptele apostolilor câteva exemple în acest sens. În ziua Cincizecimii are loc prima propovăduire din viața bisericii. Care a fost punctul de pornire al mesajului lui Petru? Dacă citești acel text punând această întrebare, vei găsi ceva ce îți va provoca zâmbet. Când s-a auzit că ceva vuiește, iar ei încep să vorbească în alte limbi, cei care i-au auzit au spus că sunt plini de must, sunt beți. Petru se ridică și le spune că este abia nouă dimineața și nu se poate să fie beți – „ceea ce vedeți este ceea ce a fost vestit prin proorocul Ioel: în zilele din urmă voi revărsa Duhul Sfânt peste toți“. Petru începe de la o acuză, aceea că ucenicii, cei prezenți acolo, s-au îmbătat, și de acolo îi duce pe acuzatori la Cristos. Pentru Filip a fost oarecum mai ușor: famenul etiopian citea în Scriptură, citea Isaia 53. Filip a început de la acel loc și i l-a propovăduit pe Isus. Caută să te pui și tu în ambele situații – ce anume mai are nevoie formarea ta, echiparea ta, ca să reușești și tu același lucru, să ai această iscusință în a ajunge la Cristos din orice punct, de oriunde? Verifică-ți stările de vorbă cu oamenii pe care-i cunoști, cum se încheie ele, la ce duc ele. În Fapte 10 Petru ajunge în casă la Corneliu (deși nu a vrut să meargă acolo – în viața lui nu a intrat în casa unui păgân). De unde începi, ce spui, care este terenul comun pe care să-l folosești pentru a ajunge la Cristos? Ideea de care se folosește Petru este următoarea: „văd prin tot ce mi s-a întâmplat că Dumnezeu este nepărtinitor“. Iar în momentul în care Duhul Sfânt coboară în casă la Corneliu, Petru spune că nu poate fi oprită apa ca și aceștia să fie botezați.
La Listra, când este vindecat ologul, Barnaba și pe Saul sunt lucrători, misionari, apostoli. Când are loc minunea, cetatea se pune în mișcare și preotul de la templul lui jupiter este gata să le aducă jertfe lui Barnaba și lui Saul, însă acesștia spun: „oameni buni, lucrurile acestea sunt lucruri deșarte, trebuie să vă întoarceți de la ele la Dumnezeul cel viu și adevărat, care a făcut cerurile și pământul, Dumnezeul care v-a binecuvântat cu tot ce aveți, care a dat ploaie la vreme“. Nici o situație nu se aseamănă cu cealaltă – la Atena de unde începi? cum reușești să găsești un cap de pod, ca să duci discuția în direcția în care ei nu vor s-o ducă? Grecii nu cred în înviere, iar Pavel începe de la acel altar închinat Dumnezeului necunoscut: „ceea ce voi nu știți, aceea vă vestesc eu“, și le vorbește despre creație, despre purtarea de grijă față de creație din partea lui Dumnezeu, despre anotimpuri, despre cât este de organizată viața în creația lui Dumnezeu – toate acestea pentru ca omul să fie atras, condus, înspre Creatorul său, pentru că urmează judecata. Acesta este raționamentul lui Pavel. Unii au crezut, alții nu. Aceasta mi se va întâmpla mie și ți se va întâmpla și ție. Unii oameni știu ceva din Biblie, alții nu știu nimic. La Atena audiența lui nu putea face legătură cu evenimente din Scripturi – degeaba ar fi început să le spună ce a făcut Domnul când a scos poporul din Egipt, pentru că einu știau despre lucrurile acelea, sau despre ce a pățit Iona când nu a ascultat de Domnul și nu s-a dus la Ninive. Ei nu știau despre lucrurile acestea, cum poate nu știau nici cine a fost David, sau Solomon, sau Ionatan, deci tot terenul comun din Scripturi nu exista. Este posibil să te întâlnești cu oameni care nu au fost la biserică niciodată, care nu au deschis Biblia niciodată, care nu știu despre evenimentele mântuirii nimic. Într-o așa situație trebuie să găsești un cap de pod, iar unul dintre lucrurile pe care să ți-l propui cu privire la formarea ta este chiar acesta – atunci când te întâlnești și ai ocazia să petreci timp cu cineva care nu știe nimic din Scripturi, să poți duce discuția de la lucruri din afara Bibliei la centrul ei, la Cristos. Exemplul lui Pavel la Atena este grăitor – este impresionant din câte domenii poate Pavel să aducă elemente ca să ducă discuția la țintă: știe lucruri despre creație, știe literatură greacă, din cultura lor. Domnul ne scoate în cale tot felul de oameni, unii mai învățați, alții mai puțin învățați, unii mai prietenoși, alții mai aspri, și avem nevoie să cerem de la Domnul ajutor, iscusință, cunoștință, dragoste, astfel încât să putem spune ceea ce trebuie. Trebuie să dăm dovadă de aceeași flexibilitate pe care am văzut-o în exemplele de mai sus. Când audința știe cine a fost Ioel și profeția care a fost făcută, putem începe de acolo, dar când audiența nu știe nimic din Scripturi, atunci trebuie să existe alt punct de pornire. Indiferent de unde începem, trebuie să ajungem în același loc: la Cristos. Numai El poate atinge conștiința, numai El poate lumina mintea, numai El poate întări voința, numai El poate schimba viața.
În încheiere, câteva lucruri specifice despre Cristosul propovăduit. Biserica la început a crezut, așa cum avem în toate cuvântările, că în Cristos s-a împlinit tot ceea ce a pregătit Dumnezeu, în Cristos totul ajunge la culme, la apogeu, El este Cel promis, Cel așteptat, El este Mântuitorul, iar în urma învierii El este Stăpânul. De asemenea, biserica a avut grijă să sublinieze faptul că El, deși a venit de sus, a fost și om. Dacă Dumnezeu este perceput ca fiind departe, este greu pentru oameni să devină interesați, însă El s-a întrupat, și-a asumat umanitatea, ca să-l înțelegem mai bine – coborând la noi ca să ne poată urca la El. Toate ajung la cruce: acolo s-a rezolvat păcatul, și toate ajung la mormântul gol: acolo s-a rezolvat moartea. Despre Cristos nu se vorbește în termeni vagi, neclari, ci în termeni specifici. El este centrul Scripturii, El este jertfa de ispășire, El este biruitor asupra morții, El domnește și este mereu prezent. Ceea ce spunem nu este învechit sau de demult, ceea ce spunem este adevărat acum, Cristos domnește azi, acum, noi nu suntem fără El.
Aceeași răspundere ne este dată și nouă: să avem un mesaj cu un scop precis, și anume transformarea și convertirea, un mesaj care îl are în vedere pe Cristos, un mesaj pentru orice om, indiferent de locul și starea în care s-ar afla. Aceasta este răspunderea pe care Dumnezeu o pune și pe umerii noștri, de aceea fiecare are de lucrat în viața lui la formarea proprie, la maturizarea proprie. Citind despre cum erau oamenii acum o sută de ani, sau acum o mie de ani, sau acum două mii de ani, se pot vedea diferențe – ceea ce putem spune cu privire la vremea de acum este că omul este tot mai sofisticat. Însă, dacă Domnul te-a adus pe pământ în vremea de acum, și nu acum o mie de ani, și nu acum două mii de ani, caută să vezi de ce a făcut aceasta. Cu siguranță că nu trăiești în vremea de acum nu numai ca să te bucuri de condițiile bune de viață (acum două mii de ani nu era curent electric, nici apă caldă la robinet). Cui i se dă mult, i se cere mult. Trăiești între oamenii de acum, cu problemele lor, cu ideile lor, cu concepțiile lor, și trebuie să fii și tu acolo în ce privește mărturia ta creștină – aceasta este răspunderea pe care o avem: suntem copii ai lui Dumnezeu, oameni în a căror viață a lucrat Evanghelia lui Cristos, și avem răspunderea de a o răspândi mai departe. Când apostolul Pavel ajunge la sfârșit, ultima carte pe care o scrie este 2 Timotei, iar în capitolul patru sunt câteva cuvinte care au rămas foarte ușor de reținut: „m-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui“ (2 Timotei 4:7-8).
La fel trebuie să ajung să spun și eu, și să spui și tu: m-am luptat lupta cea bună, am sfârșit alergarea. El a alergat în secolul întâi, noi alergăm în secolul al douăzecilea și în secolul al douăzecișiunulea, el s-a întâlnit cu Felix, cu Festus, și cu ceilalți de care vobesc Scripturile, noi ne întâlnim cu oamenii din vremurile noastre – dacă acesta va fi anul chemării acasă sau anul venirii Domnului, să fim robi buni, folositori Stăpânului, trăindu-ne mărturia înaintea oamenilor.