Școala duminicală, 6 decembrie, 2015
Lucrurile care-ţi dau siguranţă
Filipeni 3
Versetul de aur: Filipeni 3.8
Să ne uităm împreună la acest capitol din Scriptură, foarte cunoscut, prin prisma a ceea ce avem în cartea Faptele apostolilor la capitolul 9. Capitolul 9 din cartea Fapte este întâlnirea lui Saul cu Cristos Cel înviat pe drumul Damascului. Acea întâlnire, aşa cum ne-o descrie el de mai multe ori în cartea Faptele apostolilor, a fost hotărâtoare pentru el. Am ales să vorbim despre lucrurile acestea astăzi, în ziua când sărbătorim învierea Mântuitorului, pentru a vedea la ce duce întâlnirea unui om cu Cristos Cel înviat. Au loc nişte hotărâri radicale. Lumea ţi se schimbă. Ţi se redefineşte totul. Ce credeai înainte că este bun, valabil, vrednic de laudă, vezi acum ca nişte pierderi, ca nişte vremuri irosite, nu mai vrei să-ţi aduci aminte de lucrurile de dinainte. La această schimbare în modul de înţelegere al lucrurilor, schimbare de viziune, ne vom uita în continuare.
Capitolul 3 din Epistola către Filipeni este unul dintre acele capitole rare din Biblie în care un om al lui Dumnezeu îşi deschide inima, sufletul, şi-şi face mărturia. Mai avem un capitol similar în ce-l priveşte pe Pavel în Epistolele lui, în Galateni, în capitolul 1. Dar, de departe, acesta este cel mai detaliat – când L-am întâlnit pe Cel înviat, aşa m-am schimbat. De asemenea, se leagă de ceea ce urmează duminica viitoare, când Mântuitorul îi spune lui Toma: tu eşti fericit pentru că ai văzut, ai atins şi ai crezut, dar au mai mare fericire aceia care, deşi n-au văzut, au crezut. Harul acesta al vederii lui Cristos Cel înviat înainte de ziua judecăţii, înainte de a doua venire, este pentru puţini. Pentru noi, pentru cei mai mulţi, credinţa este marele dar. Ochii credinţei sunt instrumentele prin care Îl vedem şi credem. Dacă ne uităm ce scrie în Fapte 9, găsim acolo următoarele cuvinte: „era în toiul zilei“ şi, Biblia spune, „dintr-odată în jurul nostru s-a văzut o mare lumină, aşa cum ar străluci soarele la amiază; cei care au fost cu mine n-au auzit, dar eu am auzit un glas care-mi zicea: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?““ Şi întrebarea vine: „Cine eşti Doamne?“ „Eu sunt Cristos pe care Îl prigoneşti.“ Ştiţi ce-I răspunde Saul? „Doamne, ce vrei să fac?“ Este o întâlnire care l-a transformat. N-a mai fost cel dinainte. Pentru că El a înviat din morţi, pentru că El este Acelaşi cu care ne întâlnim fiecare, schimbarea trebuie să fie la fel de profundă. Şi vedem în ce-l priveşte pe omul acesta cât de profundă a fost schimbarea. Lucrurile acestea dorim să le accentuăm în ziua învierii: schimbarea pe care o aduce Cristosul înviat atunci când te-ai întâlnit cu El. Nu ne salută din mers, nu doar ne vedem şi ne despărţim. Nu. Ne schimbă. Nu mai suntem niciodată cei care eram cândva.
În versetul 1, în partea a doua a lui, avem tema întregului capitol. Apostolul spune: „lucrurile acestea nu sunt noi pentru voi“. Fără îndoială, cei din Filipi cunoşteau mărturia personală a lui Pavel, aşa cum noi ne-o cunoaştem unii la alţii – cum ne-am întors la Dumnezeu, cine eram înainte, cine suntem acum; aşa îl cunoşteau şi ei pe Pavel. Era Biserica pe care el a întemeiat-o, prima Biserică din Europa, cea din Filipi. Dar Pavel spune: Vă ajută să vă spun din nou lucrurile acestea. Este o frământare mare cu privire la cum să fie traduse ultimele cuvinte din versetul 1. În traducerea noastră spune: „Vouă vă este de folos.“ Cuvântul pe care îl foloseşte aici apostolul Pavel mai apare în Noul Testament încă în două locuri – Fapte 21:34 şi Evrei 6:19. Nuanţa înţelesului este: lucrurile acestea vă dau siguranţă. Textul din Evrei 6:19 este un text care vorbeşte despre nestrămutarea hotărârii lui Dumnezeu, despre caracterul de nemişcat a ceea ce a spus Dumnezeu – ce a spus El aşa rămâne. Pavel spune: „Aceasta este pentru noi o ancoră a sufletului, o nădejde – şi acum apare cuvântul nostru – tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului.“ Lucrurile pe care urmează să le spună Pavel sunt lucruri care le dau siguranţă celor din Filipi. Aşadar, dacă ar fi să reformulăm, acestea sunt lucrurile care ne dau siguranţă.
Sunt alte câteva texte în Noul Testament care ne ajută să vizualizăm şi mai bine ce vrea Pavel să spună. Domnul trimite îngerul şi-l scoate pe Petru din temniţă, apoi vin cei care au fost trimişi să vadă unde este şi raportul lor sună aşa: „Am găsit temniţa încuiată cu toată grija“ (Fapte 5:23). Aici avem substantivul, în textul nostru este adjectivul – „Am găsit temniţa încuiată cu toată grija.“ Am putea spune: Am găsit temniţa încuiată, în siguranţă. Toate erau la locul lor, bine aşezate. Pentru a arăta şi dovedi că aşa stau lucrurile, uitaţi-vă cum termină Pavel argumentul şi cum îl începe pe următorul. În 4:1 el spune aşa: „De aceea, preaiubiţii şi mult doriţii mei fraţi, bucuria şi cununa mea în Domnul – atenţie! – rămâneţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor.“ Tot ceea ce ne-a spus mai înainte duce la întărirea noastră, sunt lucruri care ne dau siguranţă.
Cum ne gândim la siguranţă? Gardă de corp, sisteme de alarmă, chei codate şi alte şi alte instrumente care ne-ar putea proteja, ne-ar putea păzi. Pe vremea lui Pavel, garda pretoriană a împăratului roman era exemplul de siguranţă. Erau acei soldaţi care îşi dădeau viaţa pentru împărat, cei care îi asigurau întotdeauna paza şi ofereau siguranţa.
Cum vă gândiţi dumneavoastră? Care sunt lucrurile care dumneavoastră vă dau siguranţă? Foarte subtil, gândul parcă ni se duce la valori, la bani. Am ce-mi trebuie… şi pilda cu bogatul şi cu Lazăr întotdeauna este actuală; la fel şi cea cu bogatul căruia i‑a rodit ţarina. Am pentru ani mulţi. Urmează mâncare, băutură, veselie şi aşa mai departe. Poate astăzi, în casele dumneavoastră, potrivt cu belşugul pe care El vi l-a dat şi cu masa plină, s-ar fi putut să fi fost ispititţi în felul acesta – fiecare dintre noi. Domnul mi-a dat, e bine, sunt în siguranţă. Gândiţi-vă: care sunt lucrurile care vă dau siguranţă? Înainte de a răspunde la întrebare, să ne uităm la care sunt lucrurile care nu ne dau siguranţă.
Apostolul Pavel este atent şi ne dă o listă impresionantă, deosebită. El începe cu poate cea mai aleasă: am fost tăiat împrejur în a opta zi. Ştiţi ce vrea să spună cu aceasta? Dacă vă uitaţi prin Biblie, mai ales în cartea Genesa, vedeţi că unii au fost tăiaţi împrejur bătrâni, ca Avraam. De asemenea, Ismael a fost tăiat împrejur mai târziu; şi mulţi alţii. Pe vremea lui Pavel, toţi cei care erau dintre neamuri, prozeliţi, au fost tăiaţi împrejur când s-au convertit la iudaism. Dar Pavel spune: Nu, Legea cere în ziua a opta – aşa am fost tăiat împrejur. Mai mult: sunt din neamul lui Israel. Eu fac parte prin naştere din poporul ales. N-am venit după aceea, m-am adăugat şi eu – şi avem expresia aceea, puţin ironică, din cartea Exodul: când a ieşit poporul, o adunătură mare s-a lipit; au venit şi ei când au văzut cât de mare este Dumnezeu şi ce face Dumnezeu şi ce daruri dă poporului, că iese din Egipt – s-au lipit mulţi. Pavel spune: Nu: m-am născut aşa. Ce urmează mai departe este extraordinar de subtil şi trebuie să ştii destul de bine Vechiul Testament ca să guşti ce vrea să spună. Pavel spune: Sunt tăiat împrejur în a opta zi, sunt din neamul lui Israel şi sunt din seminţia lui Beniamin. Ştiţi ce vrea să spună? Potrivit cu ce avem în Psalmul 68 versetul 27, seminţia aceasta era mică, nu erau mulţi. Dar ştiţi cine a fost Beniamin? Beniamin a fost feciorul cel mic al Rahelei. Dacă vă uitaţi în familia lui Iacov, veţi vedea cine a fost Rahela: soţia favorită. Iar cel mic, cel mai iubit. Dar lucrurile nu se opresc aici. Când se împarte ţara şi spune: tu eşti din Gad, ai pământul acolo, tu eşti din Efraim, ai pământul acolo şi aşa mai departe, când se ajunge la Beniamin, ştiţi unde le dă lor pământ? Ştiţi cine era pe teritoriul lor? Ierusalimul era în Beniamin. Capitala era la ei. Şi, ca urmare, când spui: Eu sunt din Beniamin!, sună deosebit de bine. Dar să mergem mai departe. Când s-a dezbinat împărăţia, pe vremea lui Roboam, doar două seminţii au rămas loiale casei lui David: Iuda şi Beniamin. Când au venit din robia babiloniană, potrivit cu Ezra 4:1, cei care au stat la centrul restaurării poporului au fost tot Iuda şi Beniamin. Oarecum era normal. Ierusalimul trebuia rezidit şi era pe pământul lor. Dar ce urmează este mai puţin cunoscut. Ştim, potrivit cu ce avem în Pentateuh şi mai apoi în proroci, că atunci când Israel mergea la luptă armata se aşeza într-un anume fel. Ştiţi care erau cei care mergeau primii, care aveau rolul cel mai important? Cei din Beniamin. Avem un strigăt de luptă foarte cunoscut. Dacă vă uitaţi în Osea 5:8, găsiţi acolo următorul lucru: „Iacă-i pe urmele tale, Beniamine!“ În timp ce era poporul în robie, Dumnezeu a folosit o femeie să le scape viaţa. Vorbesc despre Estera. Ştiţi din ce seminţie era? Ştim despre Mardoheu, potrivit cu ce scrie în Estera 5, că era un beniamit. Nepoata lui, fiica fratelui său, era Estera. Aşadar, numai lucruri deosebite avem despre seminţia aceasta. Fără cuvinte, Pavel spune: dacă eşti în căutarea unui om loial, curajos, credincios, întotdeauna în centrul ascultării, aceia sunt cei din Beniamin – şi eu sunt din seminţia lui Beniamin.
Ce urmează parcă este şi mai strict. Într-o vreme în care ideile greceşti, eleniste, au penetrat peste tot, foarte mulţi dintre evrei şi-au căpătat porecla de evrei elenişti, cum avem în Fapte 6. Dar Pavel spune: Eu sunt evreu din evrei; lucrurile imperiului, ideile din el nu m-au atins; în ce priveşte Legea, sunt fariseu. Noi avem o imagine foarte complexă despre farisei. În Evanghelii ei sunt în conflict cu Mântuitorul. Dar uitaţi-vă la viaţa lor: oameni deosebit de stricţi, de atenţi, cu dorinţă mare după literă, după virgulă. Şi Pavel spune: Şi eu eram unul dintre ei: printre primii din neamul meu, de acest fel. Dar nu eram numai pentru mine, eram foarte atent şi la alţii, şi dacă alţii erau altfel, sau prin proclamarea lor subminau ceea ce credeam eu, atât de multă râvnă aveam încât îi prigoneam. Şi, la urmă, poate spune şi el cum a spus tânărul bogat: dacă mă întrebi pe care dintre legi le-am ascultat, îţi răspund: le-am ascultat pe toate din tinereţea mea (vezi Luca 18:21). Cu privire la Lege, la ascultarea de ea, e în ordine.
Lucruri ca acestea nu dau siguranţă. Apostolul Pavel, în versetul 9, în textul nostru, este foarte atent să arate de ce. Motivul este că toate lucrurile acestea m-ar putea orbi în aşa fel încât să cred că potrivit lor eu voi ajunge să fiu socotit neprihănit. De aceea, le socotesc pe toate ca o pierdere. Când ai pierdut ceva, nu mai ai. Este ispititor să spui: toate acestea sunt bune, sunt de dinainte de a mă întâlni cu Domnul. Pentru o vreme le neglijez, le las, şi când voi avea nevoie mă duc şi le iau. El are două cuvinte pentru a vorbi despre aceasta: le socotesc ca o pierdere şi le socotesc ca pe un gunoi. Este aşa de greu să pui în orice limbă echivalentul pentru cuvântul grecesc de aici. Cuvântul acela poate însemna „balegă“, poate însemna „mâncare stricată“, poate însemna un trup de animal sau de om care a intrat în putrezire. Nu-ţi vine să te mai gândeşti la lucrurile acelea. Fugi de acolo, nu stai lângă ele. Îţi inspiră greaţă. Despre tot ce a spus el cu privire la moştenirea pe care a primit-o, din neamul lui, plus realizările lui personale, Pavel spune: Pe toate le socotesc ca pe un gunoi. Cine ne-ar putea ajuta să vedem şi noi în viaţa noastră lucrurile la fel? Ştiţi cine? Cel înviat. Doar pentru că Pavel s-a întâlnit cu El pe drumul care duce spre Damasc le-a putut vedea pe toate din viaţa lui în adevărata lumină. Dacă nu se întâmplă lucrul acesta în vieţile noastre, ale fiecăruia în mod personal, n-am beneficiat de sărbătoarea aceasta, de învierea Lui. Încă lumina Lui n-a luminat mintea noastră. Acestea sunt lucruri care nu dau siguranţă, care nu te întăresc.
Dar să vedem care sunt lucrurile care dau siguranţă. Mai întâi, apostolul Pavel o ia de foarte de jos – omul are partea lui – şi le spune celor din Filipi: Fraţilor, păziţi‑vă voi, mai întâi, de lucrătorii răi, de vrăjmaşii crucii lui Cristos. Fiţi atenţi, fiţi cu ochii în toate părţile. Filtraţi ce ajunge în sufletul vostru. Nu lăsaţi ca idei nimicitoare să vă piardă. Apoi, îndreptăţirea pe care mi-o dă Dumnezeu prin credinţă, prin credinţa în Cristos, este al doilea lucru care, aşezat în viaţa mea, îmi dă siguranţă că în ziua judecăţii verdictul care-l primesc acum anticipat va fi reafirmat şi, înaintea Lui ca şi judecător, voi fi găsit drept, mă va achita, şi voi trece cu bine. Mai departe, apostolul Pavel spune: Gândul şi dorinţa mea este să cunosc puterea învierii Lui, să experimentez suferinţa şi moartea Lui. Acestea se leagă în mod direct de ziua de astăzi. Pe lângă proclamarea unui verdict drept, apostolul Pavel spune: După ce El mi-a schimbat felul în care văd lucrurile, de această putere care m-a ajutat la început să înţeleg altfel totul am nevoie în mod constant, în toate zilele vieţii mele. Aceasta îmi dă siguranţă. Aceasta mă întăreşte. Aceasta mă ţine. Şi, vedeţi, Pavel este foarte atent: şi slavă şi viaţă din morţi, dar şi suferinţă. Domnul le-a avut pe amândouă – şi pe amândouă le avem şi noi. Viaţa este amestecată. Astăzi poate fi voie bună, sănătate, mâine poate fi durere, plâns. Domnul a trecut prin ele – şi cum a trecut El ne va ţine să trecem şi noi. Aceasta înseamnă siguranţă indiferent de împrejurări, indiferent de vremuri. Ultimele două sunt alergarea spre ţintă şi aşteptarea Mântuitorului. Viaţa de aici o trăieşti foarte focalizat: ai un ţel spre care te îndrepţi. Este ceva ce ţi-a captivat inima şi numai acolo te gândeşti. Te frămânţi înspre acolo, mergi înspre acolo – spre premiu. Pavel nu ne spune despre ce premiu este vorba. Tot ceea ce urmează să-mi dea Cristos când începe veşnicia alcătuieşte premiul. De la viaţă veşnică, de la bucurie, de la slavă, de la moştenire, tot… este premiul care mă aşteaptă, care ne aşteaptă pe fiecare dintre noi. Pavel încheie cu venirea Mântuitorului: când vine Mântuitorul din cer schimbă trupul acesta. Ce acum este slab şi îmbătrâneşte, se îmbolnăveşte şi moare, în ziua aceea El va transforma. Aşa cum l-am văzut pe drumul spre Damasc – puternic, strălucitor, măreţ –, aşa mă va schimba şi pe mine. Acestea sunt lucrurile care dau siguranţă. Mă trec prin toate: prin bucurie, prin necaz, prin moarte, prin orice. Aşa putem rămâne tari în Domnul.