Cel mai mare în Împărăția cerurilor – Matei 18.1-5
Versetul de aur: Matei 18.4
Școala duminicală, 10 ianuarie, 2016
Cuvintele acestea sunt cuvintele de început din cea de a patra cuvântare pe care o găsim în Evanghelia după Matei. Prima dintre ele este „Predica de pe munte” capitolele 5-7, cea de a doua cuvântare este capitolul 10, o cuvântare despre „misiune”, cea de a treia cuvântare este capitolul 13, o cuvântare care descrie situația din Împărăție când diavolul lucrează cu putere și Cuvântul este confruntat, iar cea de a patra cuvântare este aceasta din capitolul 18 care vorbește despre relațiile dintre ucenici, relațiile din Biserică.
Tematica abordată de Mântuitorul în această cuvântare, o putem împărți în câteva părți. Primul subiect din această cuvântare vorbește despre „Cine este cel mai mare”, apoi al doilea subiect „Să nu pui piedică la cineva” nici măcar ție însuți, al treilea subiect este „Nici unul dintre ucenici să nu piară”, al patrulea subiect „Disciplina în Biserică” și al cincilea subiect este „Necesitatea iertării”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că studierea oricăreia dintre cuvântările din Evanghelia după Matei are ca scop înțelegerea marii trimiteri: facerea de ucenici poate fi împlinită numai și numai dacă trăim cuvântările acestea, și apoi îi învățăm și pe alții.
Ucenicii nu sunt chemați să trăiască izolați unul față de celălalt, Biserica nu se formează stând acasă. Comunitatea există când frații vin împreună, și știm ce se întâmplă când vin doi sau trei oameni împreună: li se simt colțurile. De aceea, în această cuvântare Cristos arată cum trăiesc ucenicii împreună în comunitate. Ei nu sunt oameni perfecți, de aceea avem și disciplină. Când oamenii vin laolaltă una dintre întrebările stringente este: „Cine e cel mai mare?” Cine conduce? Orice comunitate, orice grup creștin sau necreștin pune întrebarea aceasta, și are nevoie de răspuns de la Dumnezeu.
Dacă citim ce este înainte de acest pasaj găsim următoarea situație: ucenicii erau cu Mântuitorul la Capernaum, și acolo se strângea taxa pentru templu; cei care o strângeau, colectorii de impozite, s-au dus la Petru și l-au întrebat, voi nu plătiți? Învățătorul vostru nu plătește? Petru spune da, și merge în casă la Isus să stea de vorbă cu El despre lucrul acesta. Mântuitorul care știe ce se întâmplă peste tot, îl întreabă: Ce zici, de la cine se ia darea sau birul? Și îl trimite la mare să arunce undița, prinde peștele, scoate banul din gura peștelui și plătește darea. De la acest eveniment, Cuvântul spune că ucenicii s-au apropiat de Isus și l-au întrebat, „Cine este cel mai mare în Împărăție?” Ce te-ai aștepta să le spună Mântuitorul? Lucrul care trebuie subliniat de la început este următorul: El nu-i mustră, nu le spune că în Împărăție nu este cineva mai mare. Ce spune El aici trebuie văzut în contrast cu ce spune în Matei 17.25 vizavi de împărații pământului; ce spune Mântuitorul aici trebuie văzut în contrast cu ce este în imperiul Roman. Cine e cel mai mare în imperiul Roman? Răspunsul e simplu. Cezarul e cel mai mare, cei din casa Cezarului, dinastia lui, apoi după el, cei mai mari din împărăție sunt generalii lui, și de asemenea potrivit cu modul de organizare din imperiul Roman, sunt foarte importanți senatorii Romani. Aceștia sunt cei trei poli de putere în imperiul Roman: Cezarul și casa lui, apoi generalii lui, și aici este foarte importantă garda pretoriană care apără viața Cezarului, și sunt senatorii. Ucenicii, dacă se uitau la organizarea iudeilor vedeau lucruri similare. Și Iudeii au rege, pe urmașii lui Irod, și iudeii au Sinedriu, și iudeii au armată supusă armatei Romei; structuri similare. Când vii între oameni și le vorbești despre o altă Împărăție, despre Împărăția cerurilor, și ești întrebat, acolo cine e mai mare? Ce răspuns dai?
Mântuitorul răspunde cu o pildă. El i-a un copil și-l pune înaintea lor. Lucru demn de menționat aici este că în antichitate, și între evrei și între greci, copilul nu avea statut social. Pe copil nu-l întreabă nimeni cu privire la ce se întâmplă în casă și în societate. Și azi e la fel, copilul nu are putere în societate, el este lipsit de semnificație în ce privește conducerea societății. Ne dăm seama din start că aducând un copil înaintea lor e ceva radical. Exemplul copilului ajută în două feluri: mai întâi le spune starea în care să fie, și apoi vorbește despre cine e mai mare în Împărăție. Copilul ajută și la prima imagine și la a doua. Aici scrie „dacă nu vă veți întoarce“ fiind vorba de întoarcerea la Dumnezeu, și „ dacă nu vă veți face ca niște copilași, nu veți intra în împărție“, vorbește despre starea pe care trebuie să o ai pentru a putea intra în Împărăței. Trebuie să menționăm aici lucruri pe care Mântuitorul le-a mai spus înainte. Nu e prima oară când vorbește despre a nu intra în Împărăție, sau cu greu intri în Împărăție. În Evanghelia după Matei ni se dau cinci exemple de situații în care, dacă ești așa, nu intri în Împărăție. În Matei 5.20 Mântuitorul a spus așa: „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor“. Dreptatea unui cărturar, neprihănirea lui, consta în felul în care el înțelegea Scriptura și învăța pe alții. Prin ceea ce urmează în continuare în Matei 5 Mântuitorul îi învață pe ucenici că perceperea Scripturilor trebuie să treacă dincolo de literă („ați auzit că s-a spus, dar eu vă spun“) Când citești porunca „să nu curvești“, asta nu se referă numai la a nu ajunge într-un anumit loc cu o anumită persoană de sex opus, ci totul începe în minte, în inimă. Explicarea Scripturii trebuie să treacă dincolo de litera Scripturii, la spiritul Scripturii. Așa întrece neprihănirea ta pe a unui cărturar. Iar pe a unui Fariseu înseamnă următorul lucru: Fariseul caută să-și împlinească viața religioasă înaintea oamenilor, se roagă la colțul străzii, când postește știu toți, când face milostenie, la fel. Mântuitorul spune, nici la rugăciune, nici la milostenie, nici la post, nu trebuie să te lauzi, și nu trebuie să ajungi să fii lăudat de oameni. Dacă faci așa, ți-ai luat aici răsplata. Viața ta religioasă trebuie trăită mai întâi înaintea Domnului, să nu știe stânga ce face dreapta.
Evident întrebarea eminentă este, Am intrat eu în Împărăție? Reușesc să bifez în dreptul meu Matei 5.20, am pășit pragul Împărăției? Cel de al doilea text este Matei 7.21: „Nu ori și cine-Mi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.“ Doar vorbele nu te duc în Împărăție, ci împlinirea lor, experimentarea lor. Apostolul Pavel spune ulterior în epistole că Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în pace și neprihănire în Duhul Sfânt. Pe Dumnezeu nu-l putem înșela cu declarații pentru că El ne cunoaște inima. Cel de al treilea loc unde apare este Matei 18.3. Ne vom uita la urmă la acest verset. Mergem la următorul, Matei 19.23. Acolo e întâmplarea cu tânărul bogat. Mântuitorul spune așa la versetul 23: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor”. Cu greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor, și ca să ilustreze aceasta spune, uitați-vă la o cămilă: nu încape prin urechea acului. Dar ce urmează este răcoritor, ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu. Ultima oară când apare această expresie este în Matei 23.13, cel mai aspru text din Evanghelia după Matei. Acolo îi mustră pe cărturari și pe Farisei și le spune: „Vai de voi cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi închideți oamenilor Împărăția cerurilor nici voi nu intrați în ea, și nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsați să intre.“ Voi închideți oamenilor împărăția, nu intrați nici voi, și nu lăsați nici pe alții să intre. Ce vrea să spună? Se poate ca un om să-l oprească pe altul de la a inra în Împărăție.
Astfel, ca piedici în calea cuiva ca să intre în Împărăție avem calitatea neprihănirii, împlinirea voiei lui Dumnezeu în viața cuiva, lucrurile de aici de pe pământ, și oamenii care pot opri pe alții.
Matei 18.3 spune: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu, și nu vă veți face ca niște copilași, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.“
Acesta este textul din Scriptură în care copilul este dat ca exemplu pozitiv. Apostolul Pavel, în epistolele sale, dă copilul ca exemplu negativ: să nu mai fiți copii, duși de val încoace și încolo, bătuți de vânt; leapădă ce este copilăresc și fă-te om mare. În viața unui copil sunt și lucruri bune, și sunt lucruri rele. Copilul poate fi dat de exemplu și bun și rău, și Scriptura face lucrul acesta. Uitându-ne noi astăzi la partea bună din viața unui copil, putem spune două lucruri; ele ne vor fi de folos și cu privire la intrarea în împărăție, și cu privire la a fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.
Cum te faci ca un copil? Știm ce greu i-a fost lui Nicodim să înțeleagă cum să intre omul bătrân în pântecele mamei să se nască din nou, să vină iarăși pe lume. Am putea întreba noi astăzi cum se face omul bătrân iarăși prunc? În sens pozitiv, din exemplul unui copil, putem înțelege două lucruri: în primul rănd copilul este mic, iar în al doilea rând viața copilului depinde în totalitate de părinții lui. Aceste două idei ale micimii și dependenței sunt cele pe care a vrut să le sublinieze Mântuitorul. Este cunoscut faptul că, cu cât înaintează omul în vârsată cu atât e mai greu să se întoarcă la Dumnezeu. De aceea, cei mai mulți se pocăiesc până la douăzeci și cinci de ani, până la treizeci de ani, mai mult de jumătate din Biserica noastră sunt așa. Nu e imposibil și după această vârstă, dar cu cât înaintezi în vârstă e tot mai greu. Iar într-o societate ca cea din lumea de azi a cere unui om care a ajuns sus pe scara ei că trebuie să se facă mic e lucru greu; a cere unui om care are resurse materiale să trăiască depinzând de Dumnezeu, cum depinde un copil de tatăl lui, e lucru greu de împlinit.
După ce clarifică intrarea în Împărăție Mântuitorul vorbește la versetul 4 despre „cel mai mare în Împărăție.“ Nu există grup fără conducător; nici unde, cu atât mai mult în Împărăție. Cum îl alegi? Cum îl identifici? În imperiu, e din dinastia împăratului, e feciorul împăratului. În Împărăția cerurilor lucrurile nu funcționează așa. Mântuitorul folosește tot imaginea copilului și El spune în Matei 18.4: „De aceea, ori cine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.“ Smerenia este calitatea care te face cel mai mare în Împărăția cerurilor. De ce pune Mântuitorul problema în felul acesta, de ce? Vedem că nu caută calități de lider, după standardele imperiului: cine mânuiește sabia cel mai bine, cine e cel mai bun strateg, cine este cel mai educat. Nu găsim așa ceva, ci cine e cel mai smerit. Mântuitorul punctează lucrurile în felul acesta pentru următoarele motive: în Împărăția lui Dumnezeu, Dumnezeu e Împăratul absolut, dar are între apostoli, are în Biserică, persoane care sunt mai mari decât ceilalți. Aceștia vor fi cu atât mai mari cu cât Împăratul cel mare, Dumnezeu, se vede tot mai clar în viața lor. Acest lucru nu se poate decât pe o temelie a smereniei. La acest punct Ioan Botezătorul este exemplul desăvârșit: eu trebuie să mă micșorez tot mai mult, iar El să crească tot mai mult. Așadar, acela este bărbatul și femeia mai mari în Împărăție în viața cărora Dumnezeu se vede cel mai mult; numai pe temelia smereniei se poate așa ceva. E greu de descris și de defalcat procesul de a te face mic, dar Mântuitorul este exemplul perfect. Textul care explică acest lucru este Filipeni 2.6-8: „El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie de-o potrivă cu Dumnezeu. Ci S-a dezbrăcat pe sine însuși și a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor.“ El, Cristos, era de-o potrivă cu Dumnezeu, avea chipul lui Dumnezeu, era egal cu Dumnezeu, era la fel ca El, pe aceiași treaptă, slavă, putere, rang, și apostolul Pavel spune de toate acestea El s-a dezbrăcat, a luat chip de rob pentru că avea din partea Tatălui o misiune de îndeplinit. Misiunea era mântuirea ta și mântuirea mea. În viața Lui nu s-a văzut gloria Fiului, ci s-a văzut ascultarea Fiului, în viața Lui nu s-a văzut voia Fiului, ci s-a văzut împlinirea misiunii Tatălui. Astfel, în măsura în care în viața ta și în viața mea se vede împlinirea misiunii încredințată fiecăruia de către Tatăl, smerenia va prinde tot mai mult contur.
Așa începe să vorbească Mântuitorul despre viața în comunitate: de la o întrebare a ucenicilor, cine este mai mare? O întrebare normală în orice grup de oameni; cel mai mare este cel care se smerește.
Un ultim lucru pe care vreau să-l subliniez este în Matei 18.5: „Și oricine va primi un copilaș ca acesta în Numele Meu, Mă primește pe Mine.“
Copilașul aici e imaginea pentru cel mai mare în Împărăție. E așa de greu acest lucru, pentru că în firea noastră nu găsesc în mod natural respect pentru celălalt. Dimpotrivă găsesc pornirea de a-l da la o parte pe cel mai mare. Mântuitorul spune că cine-l primește pe cel mai mare, îl primește pe El. Acest subiect va reveni în versetul 35 când vorbește despre judecată: dacă ai dat un pahar de apă, dacă ai îmbrăcat pe cineva, dacă ați făcut lucrurile acestea acestor micuți, Mie mi le-ați făcut.
Viața în comunitate e grea. A fost în toate generațiile, și așa va fi cât va fi pământul. Om cu om trăiește greu, dar ingredientul de bază este smerirea, este imaginea copilului. Aceasta nu înseamnă că smerirea este numai pentru frații care sunt mai mari, nu, smerenia este pentru toți, și spun aceasta pe baza a ceea ce vorbește Mântuitorul despre Ioan Botezătorul: el este cel mai mare bărbat născut din femeie, dar cel mai mic în Împărăție, e mai mare decât Ioan Botezătorul.
Astfel, se poate vedea standardul pentru fiecare dintre noi și în ce privește intrarea în comunitate, și în ce privește pe cel mai mare din comunitate, și în ce privește primirea acceptarea celuilalt.
Motive de păcătuire – Matei 18.6-9
Versetul de aur: Matei 18.7
Nu este ușor să vorbești de piatra care este pe drum în calea ta și tu te împiedici în ea. Scripturile au o învățătură complexă despre pricinile de păcătuire. Studiul acesta este orientat pe trei segmente, 1) pricini de păcătuire în propria ta viață, 2) legat de adevărul Evangheliei, și 3) legat de părerile îndoielnice. Acestea sunt cele trei domenii în care Biblia vorbește despre „pricina de poticnire.“
Cuvântul acesta este un cuvânt care mai apare și în celelalte Evanghelii, a mai apărut și în Matei capitolul 5; un cuvânt deosebit de drastic când este vorba de lucrurile care te duc la păcat. Acest cuvânt nu este un îndemn la mutilare, ci este un îndemn la a trata păcatul cu mare seriozitate. Când vorbim de pricini de păcătuire, mai întâi trebuie să încep cu mine, cu viața mea. După ce mi-am cercetat viața și am găsit puncte slabe trebuie să știu că acelea vor fi punctele în care voi fi atacat de păcat. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le deprindă un copil al lui Dumnezeu este darea de socoteală. Este poate cel mai greu lucru al disciplinei personale, dar este unul din lucrurile fără de care nu poți. Cui îi place să fie tras la răspundere? Nimănui. Ce trebuie să avem în vedere în disciplina noastră a fiecăruia, când vorbim de pricini de păcătuire în viața ta și în viața mea? Vă recomand un chestionar pe care l-am preluat de le Gene Getz și pe care să-l folosiți împreună cu cineva vrednic de încredere.
Cât de des te-ai întâlnit cu Dumnezeu în această săptămână?
Ce ți-a spus Dumnezeu prin Cuvântul Său în această săptămână?
Ce păcate ai făcut și trebuie să le mărturisești?
Dai pentru lucrarea Domnului în mod regulat și proporțional? Ce procent ai dat până acum?
Ce filme ai văzut în săptămâna în care a trecut? Ce ai văzut pe internet în săptămâna care a trecut? Ai putea spune în Biserică lucrurile la care te-ai uitat fără să-ți fie rușine?
Cum ai influențat familia ta în această săptămână?
Te-ai rugat pentru noi pentru ceilalți în această săptămână?
Ce frământări apasă mintea ta?
Câte vieți ai influențat pentru Cristos în săptămâna care a trecut?
Ai spus adevărul când ai răspuns la toate aceste întrebări?
Toate aceste întrebări sunt croite în așa fel încât să ajute la împlinirea personală a acestui Cuvânt din Matei 18. Aici, la exemplul personal, Mântuitorul spune, oricine va face să păcătuască pe unul din acești micuți care cred în Mine, pentru omul acela i-ar fi mai bine dacă i-ai lega o piatră de moară de gât și l-ai arunca în mare. Oamenii văzând viața ta și învățătura ta se fac mai buni sau se fac mai răi? se învață la păcat sau se învață la ascultare de Dumnezeu? În toată Evanghelia după Matei persoanele care-i învață pe alții la rău sunt cărturarii și fariseii. Matei 23.15 spune astfel: „Vai de voi cărturari și Farisei fățarnici! Pentru că voi înconjurați marea și pământul, ca să faceți un tovarăș de credință, și după ce a ajuns tovarăș de credință, faceți din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteți voi înșivă.“ De la mine și de la tine oamenii pot învăța lucruri bune sau lucruri rele, se pot învăța la păcate, sau se pot învăța la ascultare de Dumnezeu. În Epistolele pastorale avem mereu și mereu pe apostolul Pavel atenționându-l pe Timotei, ascultă, în privința Cuvântului, a purtării personale, fii un exemplu pentru toți! Fii un exemplu în citire, în ascultare, în învățătură, în trăire! Fiecare generație are ispitele ei, pricinele ei de păcătuire. Astăzi păcătuirea personală are oportunități extraordinare, nu știe nimeni, numai tu și Dumnezeu și eventual părinții care știu să verifice adresele de internet pe unde ai navigat. E din ce în ce mai greu, dar aceasta trebuie să ducă la o disciplină din ce în ce mai mare. Cunoaștem observația care spune: „Acela care ești atunci când nu te vede nimeni, acela ești cu adevărat.” În cuvântarea dinainte, în capitolul 13, Mântuitorul ne-a învățat în pilda cu neghina, că pricinile de păcătuire rămân și vor fi cât va fi lumea, dar vai de cel prin care vin ele. Deci, prima întrebare pentru fiecare dintre noi este aceasta; „Când oamenii mă cunosc, mă aud, mă văd, petrec timp cu mine, se învață la păcat sau se învață la sfințenie?”
Al doilea domeniu este în privința predicării Evangheliei. Mântuitorul a avut această mare problemă, problemă pe care o găsim în Matei 11.6: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.“ Această temă se termină în Evanghelia după Matei 26.31: „Atunci Isus le-a zis; „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris „Voi bate Păstorul și oile turmei vor fi risipite.” Care a fost problema? Învățătura și lucrarea lui Cristos au fost contrare cu așteptările oamenilor din iudaismul secolului 1, a celor din Ierusalim începând de la conducători până la cărturari și Farisei. Ceea ce a avut El să le spună de la Dumnezeu nu era potrivit cu părerile lor. Împrejurarea în care ei vin cel mai tare pe contra sens cu Isus o avem descrisă în Ioan capitolul 6. Mântuitorul le spune așa: Eu sunt Pâinea vieții, dacă nu mâncați trupul Meu și dacă nu beți sângele Meu, nu aveți viață. Acea cuvântare se terminiă astfel: mulți au zis vorbirea aceasta e prea de tot, și au găsit o pricină de poticnire în El. Mântuitorul îi întreabă pe ucenici voi nu vă duceți, pentru că mulți l-au părăsit au plecat, voi nu vă duceți? Petru răspunde la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Petru a înțeles parțial atunci, pentru că și el în noaptea în care a fost vândut, și pentru el a fost prea de tot să spună da El e Mesia și eu sunt ucenicul Lui. În fața unei slujnice a spus nu-l cunoasc, nu știu cine este. Acesta este punctul cel mai sensibil în lucrarea creștină, în care adevărul Evangheliei intră pe contra sens cu învățătura oamenilor. Mântuitorul a spus ferice de cine nu găsește o pricină de poticnire în Mine, ferice de cel care verifică și vede că tot ceea ce spun e Cuvântul lui Dumnezeu. Tatăl mărturisește despre Mine, faptele Mele mărturisesc despre Mine, tot ce fac mărturisește că Eu spun adevărul nu cărturarii și Fariseii, sau ceilalți din vremea aceea. Și tu vei fi într-o astfel de situație, ce vei face atunci? Apostolul Pavel a avut aceiași problemă, el scrie în 1 Corinteni 1.23: „Dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, și pentru Neamuri o nebunie.“
Propovăduirea crucii pentru greci e nebunie, pentru evrei e o pricină de poticnire. El termină Epistola către galateni spunând în felul următor: Dacă eu aș predica tăierea împrejur, pricina de poticnire a crucii s-a dus. Există acestă situație deosebit de grea pentru oricine vestește Evanghelia. Adevărul Evangheliei merge pe contrasens cu adevărul lumii, cu orice adevăr religios. Mântuitorul a fost în situația aceasta, apostolul Pavel a fost în situația aceasta. Pavel citează în Romani 9.33: După cum este scris; „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire, și o stâncă de cădere, și cine crede în El nu va fi dat de rușine”. Când se uită în urmă la lucrarea lui Cristos, la respingerea lui Cristos de către evrei, el ia un citat din prooroci. Ceea ce a făcut Dumnezeu în viața poporului Său este descris în felul acesta: oamenii pot ajunge în convingerile lor atât de tari, atât de împietriți, încât când le vorbești de Dumnezeu, că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său, oamenii găsesc în El o pricină de poticnire. Nu se poate, Mesia nu vine așa, Mesia îl zdrobește pe Pilat, îi alungă pe Romani, Mesia inaugurează veacul mesianic și lupul locuiește cu mielul, copilul pune mâna în vizuina basilicului. Dar nu a fost așa. Acuza cea mai mare a fost că el vorbește împotriva templului, împotriva Casei lui Dumnezeu; ai venit s-o strici. La fel cu Ștefan, ei spun: l-am auzit hulind împotriva templului, l-au împroșcat și l-au omorât cu pietre. În privința adevărului Evangheliei întotdeauna crucea lui Cristos, inima Evangheliei, va fi o pricină de poticnire oriunde o spui. Am auzit oameni din lucrarea Domnului din această țară spunând, că e destul de acceptabil dacă spui Dumnezeu să te binecuvânteze, dar dacă vii și spui Cristos să-și reverse mântuirea peste tine să vezi ce pățești. Acolo e problema, oamenii cred că se poate ajunge pe multe drumuri în vârful muntelui. Cristos a spus este o singură cale și calea sunt Eu.
Fiecare dintre noi în viața personală avem pricini de păcătuire, pe care trebuie să ni le verificăm în permanență, așa la sânge, în al doilea rând întotdeauna când vestești Evanghelia lui Cristos, vei experimenta ce a experimentat Cristos, Evanghelia ta adevărul lui Dumnezeu va fi o pricină de poticnire. De aceea, roagă-te și tu, spune și tu: ferice de acela care nu va găsi o pricină de poticnire.
Al treilea domeniu în care Scriptura vorbește despre pricinile de poticnire este în privința părerilor îndoielnice. Avem două texte esențiale aici, Romani 14 și 1 Corinteni capitolul 8. De fiecare dată problema este aceiași: pentru o lucrare care îi cuprinde și pe evrei, piedica aceasta a fost aproape de netrecut. El nu și-a imaginat vreodată că ar putea mânca ce nu a mâncat acasă la părinți, și aici se are în vedere carnea. Cu cât mai mult să ajungă să mănânce în orașul care, nu numai că este carne, dar carnea aceea a fost și la templele păgâne adusă ca jertfă.
Odată cu învățătura Mântuitorului, cu propovăduirea apostolică, lucrul care s-a clarificat este următorul: nimic nu e necurat în sine, toate bucatele sunt curate. Vedem ce piedică mare are Petru când vede vedenia din Fapte 10, când se coboară fața de masă cu tot felul de vietăți în ea, și vine porunca: Petru taie și mănâncă! Petru spune: nu se poate, niciodată nu am făcut lucrul acesta. Vedem frământarea din viața lui Petru: în Antiohia el stă la masă cu neamurile, ceea ce era de neimaginat. Nu se poate lucrul acesta, nu intri în casa unui păgân, nu mănânci cu el, cu atât mai mult nu mănânci ce mănâncă el. Avem exemple în Vechiul Testament, îl vedem pe Daniel care a ajuns în Babilon și a hotărât să nu se spurce, a mâncat numai verdețuri. Nu mâncăm ce vrea Nebucadnețar. Acestea au fost convingerile. Cine poate spune că nu sunt bune? Petru are pronunțarea aceasta mare. E acolo Pavel, Barnaba, oameni puternici, credincioși, luminați, dacă ei mănâncă cu neamurile, mănânc și eu. A stat o zi, două, o săptămână, o lună, poate și mai mult, până au venit niște frați de la Ierusalim, de la Iacov. Atunci vede separarea. Ei mănâncă într-o parte, noi mâncăm în alta, nu suntem în părtășie. Acela e momentul în care Pavel se ridică și spune: adevărul Evangheliei este altul. Și ei, și noi, am crezut în Cristos, și am căpătat îndreptățirea. Aceasta este condiția pentru a face parte din poporul lui Dumnezeu. Copii lui Avraam sunt cei care se fac prin credință în Cristos. Pentru că Cristos este sămânța. Atât de grea a fost problema aceasta, vedem că Pavel îi îndeamnă pe cei din Roma pe care încă nu-i văzuse, nu a întemeiat el Biserica de la Roma, și le scrie celor tari din Biserică: fraților primiți pe cel slab, acceptați, spuneți bun venit, și la versetul 3 este principiul care trebuie să fie călăuză și pentru unii și pentru alții, Romani 14;3: Cine mănâncă să nu disprețuiască pe cine nu mănâncă, și cine nu mănâncă să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
Discuția mrge mai departe și avem unul dintre versetele care dă mare durere de cap, Romani 14.13-15, dacă-l citim spunem că Petru a fost mustrat pe degeaba, Cuvântul zice așa: Să nu ne mai judecăm dar unii pe alții, ci mai bine judecați să nu faceți nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire, sau un prilej de păcătuire. Eu știu și sunt încredințat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine, și că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat. Dar dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Cristos
Aceste versete parcă vin și înclină balanța invers. Te uiți ce a pățit Petru la Antiohia cu Pavel din pricina unor mâncări, și zici că au fost gratuite, dar nu au fost lucrurile acestea de aici. Lucrurile acestea, de aici la versetul 1 sunt păreri îndoielnice. Problema stă în faptul că cel slab nu se consideră slab, ci se consideră mai spiritual ca toți. Acolo e problema, când el ar trebui să crească și să ajungă și el să spună, ceea ce ni se spune în Romani 14.20: Să nu nimicești pentru o mâncare lucrul lui Dumnezeu, drept vorbind toate lucrurile sunt curate totuși a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere este rău.
Felul în care unul trebuie să se raporteze la celălalt trebuie să fie potrivit cu ceea ce scrie în Romani 15.2: Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Comportamentul meu, mâncarea mea, portul meu, duce la zidirea celorlalți, sau îi ține pe loc, sau îi duce în jos? Duce la maturitate ceea ce învăț, ceea ce practic, sau îi ține pe oameni mici, legați? Aceasta este întrebarea cheie care dă soluție la toate aceste texte grele. Frații de aici experimentează slăbiciunea aceasta, așa scrie Cuvântul, nu e o dovadă de spiritualitate situația de aici, nu trebuie lăudată să rămână acolo.
Acestea sunt cele trei domenii în care Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește despre pricinile de poticnire, de pricinile de păcătuire. Ceea ce vreau să luăm pentru noi, foarte ușor de reținut, despre ce scrie aici în Romani 15.2, tot cea ce faci, 1) să fie bine, și 2) să fie spre edificarea celorlalți, spre zidirea lor. Nu încuraja lenea, nu încuraja slăbiciunea, încurajează maturitatea, creșterea, edificarea! Cel mai greu este în viața personală, acolo, învățarea dării de socoteală, e disciplina de care ai cea mai mare nevoie. Te poți evalua și singur la lucrurile acelea, dar este mult mai bine, e mai de folos, mai drept, să-ți pună altcineva întrebările acelea. Ai un astfel de om? Nu poți fără el, te vei ascunde dacă nu-l ai la lucurile acelea. În loc să identifici fisura, păcatul și să-l scoți, te va stăpâni. Suntem îndemnați la maturizare, la ce este bine.