Școala duminicală, 4 octombrie, 2015
El s-a dat pe sine pentru noi
Galateni 1:1-4
Versetul de aur: Galateni 1.4
Vom privi împreună la Epistola către galateni, urmărind în special motivul morţii lui Isus Cristos, Domnul nostru.
Scrisoarea către galateni s-a născut în împrejurări vitrege. Pentru a discerne situaţia căreia i se adresează apostolul Pavel, trebuie să avem în vedere afirmaţii care sunt presărate peste tot în scrisoare. Este vorba despre o situaţie care, la prima vedere, pentru un ochi care nu este foarte versat şi atent, ar spune: dar este foarte bine ce fac cei din Galatia! Sunt zeloşi pentru biserică şi pentru fraţi. Însă, dacă privim mai bine, îi vedem ca făcînd schimbări de neadmis – răsturnarea adevăratei evanghelii (1:6-10), înlocuirea credinţei cu faptele legii (2.21; 3.1-14; 4.9-31; 5.3-12), înţelegere greşită a libertăţii creştine (5.13-26).
În termeni largi, problema cheie este cum ajunge o persoană să facă parte din poporul lui Dumnezeu? Pavel proclamă că intrarea în poporul lui Dumnezeu se face prin cruce, însă, spun împotrivitorii lui Pavel, crucea este prea largă şi trebuie să o mai strâmtăm, să mai cioplim din ea, să-i mai adăugăm lucruri pe care Domnul le-a spus în altă parte în Scripturi. Dacă vrea cineva să fie în poporul lui Dumnezeu, sau fiu al lui Avraam, crucea nu este de ajuns. Oricine ştie că păşirea, intrarea în popor se face prin tăierea împrejur, iar pe lângă aceasta, citind Cartea legământului (Exod 20-23), găsim toate celelalte lucruri de care este nevoie, începând cu cele 10 porunci. De aceea, la un moment dat în scrisoare (4:10) Pavel scrie despre aceste lucruri: Voi aţi început să păziţi luni, zile, ani, vremuri. Aţi început să vă organizaţi viaţa după lucrurile de acolo. Ce am spune despre astfel de oameni? Un om plin, plin de zel: citeşte, caută, este interesat, urmăreşte – şi face. Mai mult, ei nu sunt singurii. Pavel vorbeşte şi despre alţii, în acelaşi timp cu ei, care fac acelaşi lucru. El îi dă ca exemplu pe Petru şi pe Barnaba. Când au fost la Antiohia, până la o vreme au mâncat cu câinii, cu păgânii, cu cei dintre neamuri. Dar când au venit prieteni de la Iacov, din Ierusalim, n-au mai vrut să o facă – şi s-au despărţit, s-au separat. Apostolul Pavel continuă spunând: mulţi au căzut în făţărnicia aceea, până şi Barnaba s-a purtat ca ei. Dovedeau dorinţa după a fi curat, după a te pune deoparte pentru Dumnezeu, după a căuta coduri, porunci. Spuneau: aşa, aşa, aşa – şi le numeri şi le faci. Ce-am spune unei astfel de biserici? Harul să fie cu voi, mergeţi mai departe, că umblaţi bine!
Dintre toate scrisorile din Noul Testament, Epistola către galateni este scrisă cu mintea încinsă. Ce se întâmplă acolo nu este grav, este fatal! Apostolul Pavel le spune: Ascultaţi, dacă dreptatea se capătă prin Lege – şi ce urmează este incredibil! –, Cristos a murit degeaba! Aceştia sunt termenii în care trebuie pusă problema atunci când este vorba despre calea pe care te duci, despre dreptarul pe care-l urmezi. Ascultaţi, este o mare confuzie în mintea voastră; n-am termeni s-o exprim (şi de aceea apostolul Pavel recurge la un vocabular neaşteptat pentru Noul Testament). Îi întreabă: Oameni buni, cine v-a fermecat? Fraţilor, cine a făcut vrăji asupra voastră? Cine v-a descântat, de puteţi face un asemenea lucru? (3:1) Nu ne-am aştepta să pună problema în felul acesta, să fie atât de vehement, de radical. Vreau să ştiu un lucru absolut esenţial: cum aţi primit Duhul, fraţilor? Făcând lucrurile din Cartea Legii, sau auzind mesajul care v-a fost propovăduit? (Iar despre mesaj spune: Înaintea voastră a fost zugrăvit Cristos ca răstignit!) Cum aţi primit Duhul? În ce împrejurări aţi fost străpunşi în inimă? Prin faptele Legii, sau prin auzirea evangheliei, prin auzirea credinţei? Prin auzirea credinţei!
Aţi început în Duhul şi vreţi să sfârşiţi în carne. Apostolul Pavel se referă aici la tăierea împrejur. Ce început – şi ce eşec! Ce venire la viaţă din morţi – şi ce sfârşit tragic! Tot argumentul apostolului se învârteşte, este centrat, aşezat în jurul crucii lui Cristos. În capitolul 1 el le spune: V-am spus o evanghelie când am fost la voi – şi nici dacă eu aş veni din nou la voi şi v-aş spune altceva, nici dacă se coboară Mihail sau Gavril, sau oricare dintre îngeri, …să nu-l ascultaţi. Dar Pavel nu spune doar atât. Iată cuvintele lui: „să fie anatema!“ Blestemul lui Dumnezeu să fie peste el, fie că este apostol, fie că este înger. Dacă aici se schimbă ceva, sunteţi cei mai nenorociţi dintre oameni. Să ai curaj şi să te ridici în biserica din Antiohia şi să spui: Ascultă (şi, atenţie, cel cu care stă de vorbă este apostolul Petru!), eşti făţarnic; ce faci tu îi duce în rătăcire pe fraţi! Nu este alt dreptar, nu este altă cale spre viaţă, decât crucea.
Nici o lege, oricât de sfântă şi de perfectă ar fi, n-a produs vreodată viaţă. Atunci, pentru ce este Legea? întreabă apostolul Pavel (3:19) Ea a fost adăugată pentru că au fost multe călcări de lege. În capitolul 7 din Romani avem acelaşi argument: ceea ce a fost dat de Dumnezeu a fost distorsionat de păcat şi a dus la creşterea păcatului. Oricâte reguli am pune în biserică, ele nu se pot lupta cu firea omului. În Romani 8:3 se spune despre Lege că a slăbit firea omului, a făcut-o fără putere, a nimicit-o, a înrobit-o – de aceea nu acolo este punctul de pornire. Când noi vorbim despre credincios şi păcat, lucrul care trebuie să ne călăuzească nu este nici Cartea legământului, nici Decalogul, nici vreo altă poruncă din Cartea legământului. Este un singur răspuns sub cer în ce priveşte păcatul, iar acest răspuns este crucea lui Cristos.
Aşadar, este vorba despre o răstignire, de care atunci când auzi ar trebui să te prindă groaza. Aceasta era arma cea mai eficace, cea mai puternică, în mâna oricărui centurion, tetrarh, etnarh sau împărat roman. Ne amintim de răscoala lui Spartacus: în plină eră sclavagistă, un sclav evadează şi scapă alte mii de sclavi, atât de la carierele de piatră, cât şi de la minele de sare din imperiu, şi toţi pornesc spre Roma, să se elibereze, să zdrobească jugul Romei. Şi Roma, până la urmă, îi răpune: 6000 de sclavi răstigniţi, numai cu ocazia aceea. S-a înăbuşit astfel o răscoală care putea răsturna un imperiu. Ca să se frângă atât puterile întunericului, cât şi firea noastră care le slujeşte, este nevoie de acelaşi mijloc, pe care nici măcar Fiul lui Dumnezeu nu-l poate schimba: crucea. Este o moarte pe care n-avem termeni s-o descriem, un eveniment atât de radical, atât de îngrozitor, atât de urât, atât de barbar, încât atunci când auzi despre el – şi atunci cînd te defineşti folosind acest termen – te-ai lecuit de păcat. Totodată, prin ea ai la îndemână cel mai bun mijloc pentru a sta departe de el.
În această epistolă avem două imagini mari cu privire la moartea Mântuitorului, El face două lucruri pentru noi – în capitolul 1 şi în capitolul 6 avem textele care ne luminează în direcţia aceasta. Galateni 1:4 spune aşa: Fiul lui Dumnezeu S-a dat pe Sine Însuşi, pentru păcatele noastre – şi acum, mare atenţie: – ca să ne smulgă din acest veac rău şi păcătos. Moartea Lui este o moarte care ne smulge din viaţa în care eram. Pentru a ilustra acest concept al smulgerii unui lucru din locul din care este, avem patru întâmplări în Scriptură. În aceste întâmplări se foloseşte acelaşi termen: l-a smuls, i-a smuls. Mai întâi, Fapte 7:10, unde Ştefan ne spune despre Iosif: Domnul l-a smuls din toate necazurile lui. Care au fost necazurile lui Iosif? A fost aruncat în groapă de către fraţii săi, a fost momit de către soţia lui Potifar – şi poate au fost şi alte necazuri, de care noi nu ştim. Mâna lui Dumnezeu este cea care l-a ridicat din groapă şi care l-a smuls din mâinile unei femei stricate. Al doilea exemplu este cel în legătură cu Israel. În Fapte 7:34 tot Ştefan spune: Domnul S-a coborât ca să smulgă poporul din Egipt. Mâna lui Faraon îi ţinea robi. Toate situaţiile descrise sunt situaţii de pericol, situaţii grele. Este nevoie de o mână din cer ca să ne ridice de acolo. Un alt eveniment se găseşte tot din Fapte, la 12:11. Petru spune aşa: Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a smuls din mâna lui Irod. Petru era închis; îngerul a venit, s-au deschis porţile închisorii şi a putut păşi liber. Ultimul eveniment este cel pe care Pavel îl trăieşte şi îl descrie în Fapte 23:27. Claudius Lisias, sutaşul roman, spune: L-am scos din mâna lor, când am aflat că este cetăţean roman. Dacă citim capitolul 23 din Fapte, vedem că acea mulţime din Ierusalim era gata să-l sfâşie pe Pavel – situaţii limită, grele, din care doar o intervenţie a lui Dumnezeu îi poate smulge pe cei implicaţi. Apostolul Pavel spune: Pe noi, Fiul Său, prin moartea Lui, ne-a smuls din acest veac rău şi păcătos. O acţiune bruscă, aprigă şi decisivă – aceasta face moartea Lui. În continuare, în epistolă, Pavel adaugă: Fraţilor, dacă eu zidesc înapoi lucrurile pe care le-am dărâmat, nu sunt eu unul care mă întorc din nou şi calc în picioare lucrurile pe care vreau să le fac? Astfel, avem aici o altă imagine: dărâm tot şi le fac pe toate cum erau la început. Este o moarte care ne smulge din lume, dar, să nu uităm, lumea rămâne mai departe cu ale ei, doar pe noi ne-a luat de sub puterile celui rău.
Al doilea lucru este cel pe care îl citim în capitolul 6. Dacă în capitolul 1 există o discuţie despre veacul cel rău, în capitolul 6 găsim o discuţie despre lume. Crucea este imaginea, principiul, ideea călăuzitoare după care trebuie să ne definim. Ne vedem pe noi cu ajutorul crucii. Vedem lumea din jurul nostru tot cu ajutorul crucii. Aceasta este urmarea lui Cristos. Aceasta este toată viaţa creştină: în jurul crucii. Este o cruce care ne defineşte – dar nu în termenii pe care am vrea noi să îi folosim: aceasta fac, aceasta nu fac. Este o cruce care spune: aici este pedeapsa lui Dumnezeu; aici este ceea ce Dumnezeu a hotărât în legătură cu păcatul – atât de radical trebuie să ne vedem faţă de lume şi faţă de tot ce este în lume. Nici un termen de negociere, nimic nu se lasă la îndemâna omului. Ajungem să primim din partea lui Dumnezeu acea stare după voia Lui, îndreptăţirea, numai dacă ne încredem în această lucrare a Fiului. Nimic altceva nu se ridică la standardul lui Dumnezeu, la aşteptările lui Dumnezeu, decât crucea Fiului Său. Nu vă legaţi de altceva, pentru că, la urmă, putem spune doar un singur lucru despre noi şi despre umblarea noastră, despre viaţa de aici: „am fost răstignit împreună cu Cristos şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine, şi viaţa pe care o duc acum în trup o duc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“. Aceasta este tot!