Școala duminicală, 11 octombrie, 2015
A împăcat totul cu Sine
Coloseni 1:21-23
Versetul de aur: Coloseni 1.21
Vom vorbi despre moartea Domnului şi despre viaţa mea – despre acest eveniment unic în istoria mântuirii şi legătura lui cu mine. Despre o răstignire de acum 2000 de ani – şi despre cât de actuală şi de obligatorie este ea pentru viaţa mea, oriunde aş fi: la Efes, la Roma, la Corint sau la Colose. Vom căuta să vedem în Epistola către Coloseni moartea Mântuitorului şi ce înseamnă ea pentru viaţa noastră. Perspectiva din care ne-o descrie este dată de textul pe care l-am citit – o perspectivă dură: „prin sângele crucii Lui, prin trupul Lui de carne, prin moarte“. Înainte de acest text – model, deschizător de drum în Epistolă – avem un imn, o cântare, în care toată istoria mântuirii este descrisă la scară cosmică. Cristos este prezentat ca Acela prin care Tatăl a făcut toate lucrurile, El este Acela care are proeminenţă faţă de toate lucrurile, este unic, Îl descoperă în chip unic pe Tatăl – Tatăl fiind nevăzut. În vechea creaţie, El este Cel dintâi, dar şi în noua creaţie El este Cel dintâi. El este Cel dintâi născut dintre cei morţi, El este Capul Bisericii, toate le are sub stăpânirea Lui – tot imnul merge spre ceea ce spune în 1:20: „pentru a împăca totul cu Sine, tot ce este în cer şi pe pământ, a făcut pace, prin sângele crucii Lui“. Aşadar, în Coloseni moartea lui Cristos este un eveniment descris prin prisma acestui rezultat – împăcarea. Întotdeauna este dificil, ca om, ca persoană, ca locuitor al pământului, să vorbeşti despre împăcare. Este ceva rupt – relaţii, legături, prietenii –, este o prăpastie între două persoane. Întotdeauna împăcarea presupune un război, o duşmănie anterioară, o stare de luptă. Apostolul Pavel spune că, din perspectiva lui Dumnezeu, împăcarea este realizată. Tot ceea ce El a considerat ca fiind obligatoriu de împlinit din partea Lui, a unui Dumnezeu desăvârşit, sfânt, drept şi iubitor, este realizat prin sângele crucii Fiului Său. Aşadar, ne uităm la moartea Mântuitorului ca la o moarte care-L împacă pe Dumnezeu cu omul, ca la o moarte care îi poate aduce din nou împreună, ca la o moarte care construieşte un pod între Dumnezeu şi om, ca la o moarte în care Tatăl stă cu faţa spre om şi este gata să-l primească.
Frederic cel Mare a fost împărat al Prusiei aproape 40 de ani. Era cunoscut ca un om autoritar, dur, aspru şi avea mulţi duşmani. Avea mulţi pe care nu-i înghiţea – printre aceştia se afla şi un general de‑al său. La Potsdam, la o întâlnire, generalul se apropie, îl salută respectuos pe Frederic: „îmi pare bine să vă văd Maiestate“ – dar Frederic îi întoarce spatele. Când generalul vede aceasta, continuă discuţia şi spune: „Maiestate, îmi pare bine să văd că m-aţi iertat“. Frederic se întoarce: „De ce spui asta, cum ai văzut asta?“ Generalul îi răspunde: „Maiestate, tu niciodată nu stai cu spatele la un duşman: îl confrunţi şi-l omori. Dacă mi-ai întors spatele, înseamnă că nu-ţi mai sunt duşman.“
Dragii mei, Tatăl şi-a întors faţa spre noi. A deschis drumul prin sângele crucii lui Cristos. Prima reacţie a unui om, în viaţa cea veche, poate fi următoarea: ce-mi trebuie să mă împac? să mă lase duşman! L-am urât de la început, uite câte mi-a luat: tată, mamă, fraţi, surori. Toate acestea le-am avut şi nu le mai am. Îl urăsc până la capăt, să mă lase duşman! Aşa vreau să mor, în veninul meu. Dacă ai gânduri ca acestea astăzi, ascultă următoarea întâmplare:
Doi fraţi au moştenit de la tatăl lor o prăvălie. Se împăcau foarte bine. Erau bucuroşi de darul pe care-l aveau şi de felul în care puteau să dezvolte mai departe vânzările. Într-o zi, pe tejghea era o sumă de bani, câţiva dolari. Fraţii erau amândoi în încăpere, în magazin, cu treburi, şi dintr-odată banii au dispărut de pe tejghea. Unul dintre fraţi îl întreabă pe celălalt: I-ai văzut, i-ai luat, i-ai pus undeva, ce s-a întâmplat cu ei? Celălalt frate îi spune: I-am văzut că sunt acolo – şi acum văd că nu mai sunt. Nu i-am luat eu. Şi fraţii încep o ceartă între ei: I-ai luat, nu i-ai luat? I-ai luat, nu i-ai luat? Tu i-ai luat, eu nu i-am luat. Se ceartă – şi se despart. Unul avea acum o prăvălie pe o parte a drumului, celălalt pe partea cealaltă. A ţinut cearta douăzeci de ani. Nu s‑au mai văzut, n-au mai lucrat împreună, au păstrat această duşmănie între ei. Până într-o zi, în care în prăvălie intră un domn. Se apropie de unul dintre fraţi, a căruia era prăvălia, pe partea aceea a drumului, şi spune: Domnule, vreau să-ţi mărturisesc ceva: În urmă cu 20 de ani, treceam prin oraşul acesta. Eram fără bani, fără serviciu şi am intrat la dumneata în magazin şi am văzut nişte bani pe casă – şi i-am luat. Între timp, m-am încreştinat şi am venit să-ţi dau banii înapoi, şi cu dobânda din ultimii 20 de ani. Şeful de prăvălie a rămas fără cuvinte. Când şi-a recăpătat graiul, i-a spus: Îmi pare bine că ai venit şi-mi spui aceste lucruri. Ştii ce rugăminte am, să mergem dincolo, peste drum, şi să spui şi fratelui meu întâmplarea aceasta. Şi a mers, i-a spus-o, acela a crezut-o – şi s-au împăcat.
De ce întâmplarea aceasta? Duşmănia dintre noi şi Dumnezeu mai are încă un element: mai este cineva, care ne-a orbit mintea, care ne-a pornit-o împotriva Lui. Nu trata lucrurile simplist. Dacă este rău printre noi, este pentru că este un diavol printre noi. Satan lucrează, îngerii lui lucrează. Uneltirile lui sunt active şi te-au cuprins şi pe tine: oricine-ai fi, de la păstor până la ultimul care trece pe strada noastră. Diavolul dă târcoale oricui. De aceea Dumnezeu s-a îndreptat spre tine şi-ţi arată: uite, şi pe diavol trebuie să-l ştii, şi el este în ecuaţia aceasta, şi ceea ce-a făcut el trebuie rezolvat. Te-a întors împotriva mea. Mă urăşti? Poate, în situaţia aceasta, răspunzi: Te urăsc mai departe, o fac până la capăt. De ce vrei să mă împac cu Tine?
Răspunsul în textul nostru este următorul: Ascultă, astăzi sunt Cel care realizez împăcarea. La sfârşitul vremurilor, te voi chema la judecată. De aceea, vreau să mă împac cu tine. De aceea, vreau să te împaci cu mine. Nu vreau ca în acelaşi timp să fiu judecătorul tău, şi încă duşmanul tău – ci vreau ca atunci să fiu pe de o parte judecător şi în acelaş timp Mântuitor. Să ai la dreapta Mijlocitorul, Cel care prin sângele Lui ţi-a câştigat împăcarea. Lucrurile acestea făcute de Dumnezeu, oferite de Dumnezeu, sunt doar înspre binele meu. Împietrirea, încăpăţânarea, rămânerea până la capăt pe calea cea largă, este în primul rând o pierdere pentru tine. Nu te lăsa mai departe învârtoşat şi orbit de diavolul, nu te lăsa.
Al doilea text important din Epistola către coloseni este 2:14-15. Împăcarea pe care ne-a câştigat-o, o împăcare care presupune curăţirea de păcate, iertarea de păcate, trebuie să cuprindă şi izbăvirea de păcate. Ca să poţi vorbi de libertate, de eliberare, trebuie mai întâi să faci ceva cu domnul care te ţine rob, cu domnul care te stăpâneşte, cu diavolul. Despre aceasta vorbeşte textul din capitolul 2, versetele 14 şi 15. Tot acolo, la cruce, Fiul lui Dumnezeu a zdrobit puterea întunericului. Avem imaginea în care înaintea unui împărat stau mai mulţi demnitari, iar în mijlocul lor stă un demnitar a cărui robă este smulsă şi sfâşiată, aceasta însemnând: nu mai ai autoritatea şi puterea pe care ai avut-o. Aşa spune Pavel: a dezbrăcat domniile şi stăpânirile de puterea lor. Cu toate acestea, până la sfârşit, puterea întunericului bântuie printre noi. Dar, având în vedere ce a făcut Cristos, ea nu mai are putere şi efecte finale în ce ne priveşte. Mântuirea poate începe aici – şi duce până în cer, în mod sigur, dacă rămâi neclintit şi întemeiat în credinţă. Oricât de tare s-ar auzi diavolul urlând, nu te poate răpune dacă rămâi neclintit. Trăim în mediul acesta pentru a ne dezvolta, este propice pentru creştere. Creşterea aceasta o reuşim dacă avem înaintea ochilor noştri ceea ce se spune aici: „pe voi, care odinioară eraţi…, iar acum sunteţi…“. Portretul pe care îl avem în Scripturi cu privire la ce eram este deosebit de vast. Noul Testament accentuează mereu, mereu, cine am fost, ce viaţă am avut. Face aceasta nu pentru a căuta toate cotloanele întunericului, pentru că cineva ar găsi plăcere în a vorbi despre lucruri murdare – nu. Ele trebuie descrise aşa cum sunt pentru a vedea cât de măreţ, cât de bun şi cât de iubitor este Dumnezeu, care ne-a scos de acolo, care ne-a mântuit de acolo. Să vedem câteva texte care descriu cine eram (nu ştiu dacă le-aţi pus vreodată cap la cap, să vedeţi ce imagine descrie Noul Testament): „eram străini, eram vrăjmaşi în gândurile noastre“; „eram morţi în greşelile noastre şi în firea noastră pământească netăiată împrejur“ (2:13); „trăiam în curvie, necurăţie, patimă, poftă rea, lăcomie“ (3:5); „din numărul lor eram şi noi odinioară, când trăiam în aceste păcate“ (3:7); „hulitori, prigonitori, batjocoritori“ (1 Timotei 1:13). Odinioară, pe când eram păcătoşi, când eram vrăjmaşi, când trăiam sub firea pământească, nu ascultam de Dumnezeu, odinioară, când nu-L cunoşteam pe Dumnezeu, eram robiţi celor ce din firea lor nu sunt dumnezei. Acest tablou care are cel puţin două linii mari: idolatrie şi imoralitate. Nu asculţi de Dumnezeu şi te complaci în cele mai urâte păcate. Aceasta este viaţa fără El. Acestea sunt caracteristicile duşmăniei. Acestea sunt datele războiului, ale luptei, acesta este omul fără Dumnezeu, acesta este omul înainte de a fi mântuit. Elemente din acest portret se găsesc în viaţa oricărui om, într-o măsură mai mică sau mai mare. Când ai acest portret atât de întunecat, vezi cât de luminos este celălalt. Dar apostolul Pavel mai zăboveşte asupra acestui portret şi vorbeşte despre „faptele voastre rele“. Există câteva liste cu aceste fapte în Noul Testament. Începem cu Ioan şi apoi mergem la Pavel. „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Lucrările lumii sunt rele“. Ajungem la Pavel – Romani 13: „să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armura luminii“; Efeseni 5: „nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului“; „faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea…“ – şi lista merge mai departe în Galateni 5:19. Acest portret descrie un duşman, un vrăjmaş. Pe de o parte, Dumnezeu care mă caută, care a făcut tot ce ţine de El, şi care mă aşteaptă. Dar, în acelaşi timp ne arată şi pe diavolul, şi spune: Nu te lăsa amăgit de el, nu sta în întunericul lui, în nerodirea lui. Aşadar, este o împăcare, o restabilire a legăturii cu Cel care este Făcătorul meu, cu Cel care m-a adus în existenţă, în lumea aceasta, o restabilire a unei relaţii, pentru că la sfârşit Se va întâlni cu mine, va judeca toată viaţa mea. Dumnezeu este descris ca un Tată. Ştie unde îmi începe viaţa, unde mi se termină şi ce mă aşteaptă la judecată. Ştie care sunt standardele după care mă va cântări, mă va evalua. De aceea, îmi poartă de grijă pe tot parcursul vieţii, şi după moarte – „împăcare, prin sângele crucii Fiului meu, pentru ca atunci, în ziua aceea, să fii sfânt, fără prihană şi fără vină“. Omul tinde să se gândească doar: „ce bine-i acum când sunt mânios! ce bine-i acum, când mă pot uita în sus, să scrâşnesc şi să zic: nici prin gând să mă schimb!“ Este o stare care te umflă, care te face să te simţi bine, să spui: aşa vreau până la capăt.
Dar starea aceasta îţi face rău: îţi face rău în trup, îţi face rău în duh, şi te pierde pentru totdeauna. Tata spune: n-am cruţat nici măcar pe Fiul Meu, să te aduc înapoi. Dacă ţi L-am dat pe El, pentru împăcarea cu Mine, cum nu-ţi voi da toate lucrurile împreună cu El? Dacă aţi fi în locul lui Dumnezeu, ce-aţi face mai mult? Pentru a fi siguri că împăcarea este reală, că întoarcerea este reală, că duşmanul se transformă în fiu, că vrăjmaşul devine copil? Dacă lucrurile acestea nu te-au convins, încearcă să te gândeşti la ziua judecăţii, la ziua în care toţi ne vom înfăţişa în faţa scaunului de judecată al lui Cristos, la ziua în care Cel care îmi cunoaşte gândurile, din ziua în care m-am născut şi până în ziua în care am murit, va spune: Aici sunt cărţile, aici sunt scrise toate despre tine. Potrivit cu ce reiese de aici – pleacă de la Mine, în locul în care a fost pregătit pentru diavol şi pentru îngerii lui. Este o împăcare nu pentru ca Dumnezeu să arate cât de bun este, ci este o împăcare pentru că El vine să mă judece şi vrea ca atunci, în ziua aceea, sfinţenia să fie deplină, orice pată să fie curăţată şi vinovăţia să fie absolvită. Acestea le începi de aici şi rămâi cu ele până la capăt, dacă stai neclintit lângă acest mesaj al evangheliei, a unei evanghelii care proclamă împăcarea între mine şi Făcătorul meu.
Fraţii aceia doi s-au împăcat pentru că au văzut cine le-a făcut rău. Împăcarea noastră cu Tatăl este posibilă dacă vedem clar rolul diavolului, între noi şi El. Avem aici imaginea crucii, imagine luată din lumea romană. Cu toţii am învăţat la şcoală despre războaiele lui Traian împotriva lui Decebal; ultimul a fost după anul 100, în 105-106. Ce a făcut Decebal când s-a văzut înfrânt? S-a sinucis. Ştiţi de ce? Dacă era prins de viu, era dus la Roma, într-o procesiune triumfală, legat în lanţuri, după carul de luptă al lui Traian. Cea mai mare umilinţă pe care o puteai aduce unuia cu care te-ai luptat, cea mai mare umilinţă pe care o puteai suferi – procesiune triumfală, în care biruitorul tău este înaintea ta şi tu eşti legat, despuiat de toate onorurile şi toate puterile pe care le-ai avut. Când Titus a cucerit Ierusalimul a făcut trei lucruri cu locuitorii lui: a înjunghiat toate femeile, toţi copiii, toţi bătrânii, a selectat tinerii buni de lucru şi i-a trimis la mina de sare, iar pe cei mai valoroşi, mai frumoşi, mai mari, mai bine clădiţi, i-a dus pentru procesiunea triumfală, în care urma să arate cât de puternic a fost, având în vedere cât de puternici au fost duşmanii lui. Apostolul Pavel spune: diavolul este dus în spatele carului de luptă al lui Cristos. Aşa l-a biruit, atât de puternic a fost. A făcut aceasta pentru împăcarea mea. A făcut aceasta pentru ca acela care m-a orbit să nu mă mai orbească, ca să scap din cursa celui care a uneltit, ca să pot să scap înspre lumină de cel care m-a cuprins în întunericul lui. Toate acestea le-a făcut de dragul meu, pentru împăcarea mea, pentru întoarcerea mea acasă.