Școala duminicală – 20 septembrie, 2015
Dăruirea Fiului
Ioan 3:16-17
Versetul de aur: Ioan 3.16
Ne vom uita în Evanghelia după Ioan la modul cum este prezentată tema morţii Mântuitorului. Textul cel mai cunoscut, textul care cuprinde cel mai bine perspectiva pe care Ioan vrea s-o avem, este Ioan 3:16. Ne uităm la moartea Mântuitorului ca la acea lucrare prin care Dumnezeu şi-a dat Fiul. Şi L-a dat pentru ca acela care crede în El să aibă viaţă. Ne uităm la moartea Mântuitorului ca la trimiterea Fiului în lume, ca lumea să fie mântuită prin El. Aceste două versete ne dau perspectiva, unghiul din care ne uităm la tema aceasta în Evanghelia după Ioan. Dacă punem în contrast felul în care moartea Mântuitorului este prezentată în Evangheliile sinoptice – în Matei, în Marcu, în Luca –, din start, de la început, se va putea observa un alt unghi din care este văzut întregul eveniment. În Evangheliile sinoptice se accentuează foarte mult durerea, groaza, agonia. Cristos în Ghetsimani se roagă, plânge – lacrimi, sânge. În Ioan nu avem atât de mult accentuată agonia, cât biruinţa. Puţin mai sus, în versetele 14, 15, se spune: Fiul omului va fi înălţat, cum a înălţat Moise şarpele în pustie. Prin aceasta Ioan prinde două lucruri: înălţarea pe cruce, iar apoi înălţarea în slavă. Când descrie evenimentele din viaţa Mântuitorului, întotdeauna Ioan le descrie, pe toate, ştiind, accentuând faptul că El este în slavă, şi o are aşa cum o avea înainte de a se fi făcut lumea. De la întrupare, ni se spune: „noi am văzut slava Lui, ca slava Unuia născut din Tatăl“ (1:14). În Evangheliile sinoptice, slava aceea o vedem pregnant, deosebit, la schimbarea la faţă. Ioan, însă, ne spune că de la început şi până la calvar, în toate, noi am văzut slava Lui. L-am văzut cât de deosebit, cât de puternic, cât de unic este. Moartea Lui o vede în acelaşi fel, ca pe o înălţare. Apoi sunt, din nou, texte unice în Evanghelia după Ioan. Vede moartea Lui, ca pe o reîntoarcere înapoi la Tatăl: Mă duc la Cel care M-a trimis; după ce Mă voi duce, vă voi trimite un Mângâietor (texte în capitolele 13, 14 şi 16. De asemenea, tot specifică lui Ioan este şi perspectiva asupra morţii lui Isus ca o proslăvire, ca o glorificare. Toate acestea ne ajută să nu despărţim moartea Lui de învierea Lui, de înălţarea Lui în slavă. Trebuie să fie văzute ca un eveniment unic. Cel care a murit a biruit. Cel care a murit a fost înălţat în slavă. Este acelaşi – Cel de pe cruce, cu Cel de la dreapta Tatălui. Este prezentat un Mântuitor puternic, foarte curajos.
Evanghelia după Ioan accentuează cel mai mult conflictul dintre Isus şi conducătorii iudeilor. Găsim desfăşurarea complotului, foarte pe faţă: „ei au plănuit să-L omoare“. Ei au pus la cale, s-au sfătuit cum să-L prindă, cum să-L omoare. Ajungem la apogeu după ce-l înviază pe Lazăr din morţi. Când şi-au dat seama ce impact poate avea o asemenea faptă, au zis prin gura marelui preot: „este mai bine să moară un om pentru popor, decât să piară tot poporul“. El nu ştia ce adevăr grăieşte atunci. Viaţa Lui S-a dat pentru viaţa poporului. Iar apoi moartea Lui Cristos (aceasta numai Ioan ne spune), pe cruce s-a scris şi în ebraică, şi în latină, şi în greacă: „Isus, regele iudeilor“ – aceasta, pentru ca toată lumea, orice limbă ar vorbi – ebraică, greacă sau latină, din veacul I – toată lumea să poată afla adevărul despre răstignire. Isus din Nazaret a murit ca împărat.
Aşadar, avem din start o perspectivă foarte pozitivă asupra unui eveniment foarte dur, sfâşietor: moartea Mântuitorului, moartea lui Isus. Îşi anunţă moartea de foarte devreme. Când găsim în Evanghelia după Ioan expresia „încă nu Mi-a venit ceasul“, trebuie să ştim că aceasta se referă la moartea lui Isus. Mântuitorul spune prima oară lucrul acesta la nunta din Cana. Mama Lui îi spune: „nu mai au vin“, iar El îi răspunde: „încă nu Mi-a venit ceasul“. Mai repetă aceasta de mai multe ori în Evanghelie. În capitolul 12 spune: „a sosit ceasul“. Vedem un Mântuitor care are tot controlul asupra destinului Său. Nimeni nu poate pune mâna pe El, oricine ar fi el, până Mântuitorul spune: „Acum este ceasul întunericului. Acum stăpânul lumii acesteia are putere.“ Aceasta este ironia, când Pilat îi spune: „Nu ştii cine sunt? Am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul.“ Mântuitorul îi răspunde: „O ai pentru că ţi-a fost dată de sus. Dacă Eu aş vrea, aş cere Tatălui Meu să-Mi pună la îndemână mulţi, mulţi îngeri, legiuni de îngeri, şi tot ce ai tu aici, garnizoana ta, poporul, soldaţii, pe toţi îi măturăm la o parte. Dar am venit să fac voia Tatălui Meu.“ Este un Mântuitor care stăpâneşte totul. Nimeni nu poate să-i facă nimic decât atunci când ajunge ceasul pe care l-a hotărât Dumnezeu. Când ajunge, când vine ceasul acela, Mântuitorul arată din nou cât de mult ţine lucrurile în stăpânirea Lui. Când s-au dus cu mulţimea cu făclii să‑L caute şi să-L prindă, găsim un lucru unic, din nou. El merge înaintea lor şi-i întreabă: „Pe cine căutaţi?“ Când ei răspund, El le spune: „Eu sunt.“ Soldaţii cad cu faţa la pământ. Şi El are mare grijă, tot ca dovadă a puterii Sale: „Aici sunt, luaţi-Mă, dar pe aceştia, pe ucenicii Mei, lăsaţi-i să meargă.“ Până în ultima clipă este un Mântuitor care are grijă de ai Săi. Face acelaşi lucru pe cruce. Din nou, doar Ioan ne spune despre acest episod. Se uită la mama Lui, se uită la Ioan, şi spune: „Fiule, iată mama ta.“ A dat-o în grijă – un Mântuitor căruia, până la capăt, nimic nu I se ia cu forţa, doar ceea ce El dă de bună voie: o perspectivă foarte pozitivă asupra morţii.
Să ne focalizăm acum atenţia asupra acestui eveniment: ce s-a întâmplat când Tatăl Şi-a dat Fiul. Putem observa din nou o diferenţă între prezentarea din sinoptice şi prezentarea lui Ioan. Matei, Marcu şi Luca spun: Isus a dus crucea până la un loc şi, datorită bătăii, durerii, a căzut sub povara crucii. Un om venea de la câmp şi i-au pus crucea Lui în spate, lui Simon din Cirena, s-o ducă o bucată. Ioan spune: Isus, ducându-Şi crucea, S-a îndreptat spre Golgota. Ioan nu cuprinde, nu vorbeşte despre Simon din Cirena. Îl arată din nou pe Isus ca pe Unul care împlineşte voia Tatălui şi se suie pe Golgota. Ascultă în toate, le stăpâneşte pe toate, nimeni nu-I poate lua nimic cu forţa, chiar dacă acela este Pilat.
Ajunge la cruce. Ce se întâmplă acolo? Ioan 3:16 ne spune: „Dumnezeu L-a dat“. Ce se întâmplă acolo este după voia lui Dumnezeu – de aceea L-a trimis. Dar avem mult mai devreme, în Evanghelie, alte indicii care ne dau lucruri mult mai clare despre cum trebuie să citim naraţiunea răstignirii. Ioan Botezătorul, chiar la începutul Evangheliei, când Îl vede, zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.“ Cum pricepem expresia aceasta? Dacă ne uităm la naraţiunea Exodului, sângele mielului înjunghiat în noaptea de Paşte nu acoperea păcatele. Sângele lui trebuia pus pe uşiorii uşii, ca atunci când venea nimicitorul să nu‑i omoare şi pe ei. Poate contextul cel mai potrivit este cel dat de Isaia 53:7: El, ca oaie pe care o duci la măcelărie, El a fost dat pentru păcatele noastre – o moarte care ne aduce iertare, dezrobire de păcat. Sau, pur şi simplu, ne uităm la jertfa pentru păcat, care putea fi şi un miel fără cusur – o moarte care are legătură cu păcatul, cu vina noastră, cu robia noastră, cu greşelile noastre, cu stricăciunea noastră. De la început, Ioan Botezătorul ne spune: Aşa trebuie să-L vedem, ca pe un Miel care ridică păcatul lumii.
Dar Mântuitorul mai adaugă alte dimensiuni. Foarte devreme, în capitolul 2, El intră în Templu şi face curăţenie acolo. După aceea, întră într-un conflict cu cei care au văzut ce a făcut. Şi El le-a spus: „Dărâmaţi Templul acesta, şi-L voi rezidi, în trei zile.“ Greu de priceput. Nici ucenicii n-au înţeles atunci. Este un comentariu acolo, care spune: Noi ne-am dat seama după patima Sa că vorbea despre Învierea Sa, despre trupul Său. Avem aceste două planuri în Evanghelia după Ioan: Mântuitorul spune un lucru, cei care Îl aud îl înţeleg literal – şi nu pricep, pentru că ele trebuie să fie înţelese spiritual. În capitolul 8, versetul 23, avem cheia pentru toate lucrurile acestea – acolo El spune: „Ascultaţi, voi sunteţi de jos, Eu sunt de sus. Mare atenţie, când spun ceva: gândiţi-vă, judecaţi lucrurile spiritual, duhovniceşte.“ Nicodim are aceeaşi problemă. Când i-a spus Mântuitorul: „trebuie să te naşti din nou“, el s-a gândit imediat cum intră a doua oară în pântecele mamei. Femeia de la fântâna lui Iacov, când Isus i-a spus: „Eu îţi dau apa pe care, dacă o bei, în veci nu mai însetezi“, a înţeles tot literal. Dar, în cazul lui Nicodim, El se referea la intrarea în Împărăţie, iar în cazul femeii se referea la primirea Duhului, aşa cum ne spune în Ioan 7, mai departe. Mare atenţie: prin moartea lui Isus ceva unic a început. Ce-a fost vechi se dă la o parte, aşa cum s-au dat la o parte vasele de curăţire la nunta din Cana, aşa cum se dă la o parte Templul din Ierusalim, în ce priveşte închinarea. Şi acum noii închinători se închină în duh şi în adevăr, în adevărul pe care l-a adus Cristos. Toate acestea s-au dezlănţuit, au început, au invadat istoria prin moartea Lui. Ioan accentuează în mod unic acest lucru. Când Domnul moare, zice: „S-a isprăvit.“ Este un strigăt al împlinirii, al biruinţei: „Tată, ce Mi-ai dat este gata, este făcut, este realizat.“ Ceva absolut nou, deosebit, care înlocuieşte ce a fost vechi, a început – închinare nouă în loc nou, naştere nouă în împărăţie nouă. Toate acestea, puse una lângă cealaltă, sunt viaţa veşnică, sunt viaţa din belşug, pe care El le‑a adus pentru cei care cred în El.
Un alt lucru neaşteptat, în Evanghelia după Ioan, este că nu avem, ca în celelalte Evanghelii, o relatare a Cinei Domnului. Când este împreună cu ucenicii în camera de sus, singurul lucru pe care ni-l spune Ioan despre acea ocazie este spălarea picioarelor. După aceea avem un discurs lung, în care îi învaţă lucrurile de care aveau nevoie. În special, le vorbeşte despre Mângâietorul care urmează să vină. Urmează apoi rugăciunea din Ioan 17, dar nu avem: „Acesta este trupul Meu, acesta este sângele Meu“, cum avem în sinoptice. Ioan nu relatează acest eveniment – deşi ne‑am aştepta, pentru că este un eveniment care îl leagă pe cel care Îl urmează pe Cristos de Cristos. La Ioan, Isus aduce acest subiect mult mai repede în discuţie. Dacă citim capitolul 6, capitolul poate cel mai dificil de interpretat din întreaga Evanghelie, acolo, când vorbeşte despre mana care le-a fost dată în pustie, avem lucruri care vin şi explică ceea ce avem în alte Evanghelii cu privire la pâine şi vin, cu privire la trup şi sânge – atunci când le-a spus tuturor celor care erau înaintea Lui: „Dacă nu mănâncă cineva trupul Meu şi nu bea sângele Meu, nu are viaţă, nu are parte de Mine.“ Şi ei au păţit ca şi Nicodim, ca şi femeia de la fântâna lui Iacov: au înţeles lucrurile literal şi au zis: „Aşa ceva este prea de tot, este imposibil, nu putem primi aşa ceva.“ Şi mulţi au plecat. „Voi sunteţi de jos, Eu sunt de sus. Lucrul pe care vi-l spun trebuie înţeles spiritual, adică, dacă n-ai parte de Mine, nu vezi viaţa. Dacă nu depinzi vital de Mine, mâncare şi băutură, n-ai viaţa.
La cruce, după ce a strigat: „s-a isprăvit“, unul dintre soldaţi ia o suliţă şi-I străpunge coasta. Ce se întâmplă după ce-i străpunge coasta trebuie văzut din nou pe două planuri: a curs sânge şi apă. Acest lucru real, literal, faptic spune: omul acela a murit; victima aceea este moartă. Dar să nu uităm toate lucrurile legate de apă şi de sânge de dinainte, în Evanghelie; să vedem simbolismul acelui eveniment de pe cruce. Eu îi voi da apa pe care, dacă o bea, nu mai însetează niciodată. Dacă cineva nu bea sângele Meu, n-are parte de Mine, n-are viaţă. El prin moartea Lui, a fost Cel care a dat lucrurile acestea, au curs din El. Aceasta este o împlinire a ceea ce spune în capitolul 7: „din el vor curge râuri de apă vie“. Vorbea despre Duhul Sfânt pe care urma să-L dea. De aceea, deşi la prima citire Ioan pare foarte simplu, să ţinem cont de faptul că este deosebit de simbolic – multe, multe ecouri: un maestru. Ce auzi aici, trebuie să vezi dincolo – şi din nou, şi din nou, şi din nou.
Aşadar, în Ioan avem prezentat un Mântuitor care a biruit pe cruce, care a împlinit pe cruce, un Mântuitor care a ţinut toate sub control – până nu I-a sosit ceasul, nimeni nu I-a putut face nimic –, un Mântuitor care a avut grijă de cei pe care i-a primit, un Mântuitor care a ridicat păcatul lumii, un Mântuitor care, prin moartea Lui, a adus viaţă. Noi, citind Evanghelia după Ioan, suntem confruntaţi cu această alegere: ori suntem de partea celor care uneltesc împotriva Lui şi complotăm cum să scăpăm de El, pentru că lucrurile pe care le spune sunt prea de tot, ori, sub călăuzirea Duhului, citim lucrurile în mod spiritual, şi când transformă apa în vin ne dăm seama că este ceva care nu se termină, ceva de sus, şi este şi pentru noi. Naşterea la care ne cheamă este imperativă şi pentru noi. Închinarea la care ne cheamă este imperativă şi pentru noi. Lucrarea terminată este şi pentru noi. Dumnezeu a făcut tot: L-a dat, şi Fiul a împlinit. Viaţa curge din El. Este pentru toţi, este din abundenţă, este din belşug. Doar El este Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa pentru oi. Noi suntem chemaţi să alegem – ori să credem în El şi să primim viaţa, ori să iubim mai mult întunericul, pentru că faptele noastre sunt rele, şi atunci rămânem sub judecată, n-am trecut din moarte la viaţă. Toate ideile acestea sunt din Evanghelia după Ioan. Toate se bazează, se învârtesc în jurul morţii lui Cristos – o moarte pentru popor, pentru mântuirea întregii lumi. Este deosebit că suntem cuprinşi şi noi.