Școala duminicală – 27 septembrie, 2015
A murit pentru noi ca să trăim împreună cu El
1 Tesaloniceni 5:1-11
Versetul de aur: 1 Tesaloniceni 5.9-10
Tema acestui studiu este moartea Mântuitorului, aşa cum este prezentată în Prima epistolă a lui Pavel către tesaloniceni, şi relevanţa ei pentru viaţa noastră. Versetul 10 din textul nostru va fi versetul central al discuţiei: Mântuitorul „a murit pentru noi pentru ca […] să trăim împreună cu El“.
Probabil 1 Tesaloniceni este epistola cea mai timpurie a apostolului Pavel, prima pe care a scris-o. Această epistolă are multe texte foarte cunoscute. În 4:3 este textul care ne arată voia lui Dumnezeu: „voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră“. Cu toţii ştim textul acesta, dar mai este unul, la fel de clar – se termină epistola cu el, 5:18: „mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi“. Ca şi o privire de ansamblu asupra cărţii, ne ajută rugăciunea lui Pavel de la începutul epistolei. Ştim că atunci când citim o Epistolă de-a lui Pavel este foarte bine, indicat, de recomandat, să citim felul în care se roagă la început, pentru că acolo putem găsi temele majore de care se ocupă el în acea epistolă. El spune aşa (1:2-3): „Mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, pe care vă pomenim necurmat în rugăciunile noastre; pentru că ne aducem aminte fără încetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos.“ Lucrurile acestea trei – lucrarea credinţei, osteneala dragostei şi răbdarea nădejdii – vor fi lucruri pe care el urmează să le dezvolte în scrisoare. Textul din capitolul 5 se ocupă, în mod special, cu ultimul dintre acestea: răbdarea nădejdii noastre. Îl aşteptăm pe Mântuitorul nostru cu răbdare. Şi apostolul Pavel, ca şi Mântuitorul, ca şi Domnul Isus, spune: fraţilor, nimeni nu ştie ziua aceea, nici ceasul când va veni; lucrul pe care noi îl ştim este că trebuie să veghem pentru ziua aceea. Va veni când ne aşteptăm cel mai puţin. Are intenţia să ne ia prin surprindere. Trebuie întotdeauna să fii al zilei, să nu te cuprindă noaptea şi întunericul niciodată; întotdeauna să fii un om care veghează, un om care este îmbrăcat cu armura pe care Dumnezeu i-o dă. Dacă citim piesele armurii, în 1 Tesaloniceni, tot pe acestea trei le vom găsi: „Noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii“ (5:8). Aşadar, credinţă, dragoste şi nădejde, ca şi arme – dar, atenţie: arme de apărare. Nici una dintre ele nu este de atac: nici platoşa, nici coiful. Cu ele te aperi, în timp ce-L aştepţi. Despre această viaţă, care are aceste trei trăsături, vom vorbi în continuare: despre credinţă, despre lucrarea credinţei, despre osteneala dragostei şi despre răbdarea nădejdii noastre. Aceasta este viaţa împreună cu El, în 1 Tesaloniceni.
Când cineva vrea să intre şi să vorbească de viaţa ta, întotdeauna ai un sentiment de autoapărare. Ni se potriveşte de multe ori ce a păţit acea femeie care şi-a spălat hainele şi a fost încântată când le-a pus pe sfoară: ultra-albe, deosebit de curate. S-a bucurat de ele, dar Dumnezeu a trimis o ninsoare şi s-a aşternut un strat alb de zăpadă. Femeia stătea şi se uita: ce albe erau hainele pe care le-a spălat, dar cât de albă era zăpada pe care a trimis-o Dumnezeu! Pe lângă ea, rufele păreau murdare.
Poate că prin puterile noastre putem ceva, dar prin puterile lui Dumnezeu putem pe deplin. De aceea, ne vom uita la toate acestea prin prisma a ceea ce spune apostolul Pavel când termină Epistola: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos“ (5:23). Aceasta este chemarea Lui: să ne lăsăm pe deplin în mâinile Lui. Dacă am socotit că noi reuşim ceva, că putem albi ceva, să ne dăm un pas în spate şi să lăsăm ca albul pe care îl poate El crea în vieţile noastre să se vadă pe deplin – să ne sfinţească pe deplin, să ne curăţească pe deplin.
Viaţa trăită împreună cu Cristos începe cu credinţa. Avem în această Epistolă descris felul în care cei din Tesalonic s-au întors la Dumnezeu: „cum, de la idoli, v-aţi întors la Dumnezeu“ (1:9) şi toată regiunea aceea, de la Tesalonic în jos, spre Atena, spre Ahaia, a auzit vestea „despre credinţa voastră“ (1:7-8). Bucuria noastră a fost deosebită, dar a trebuit să plecăm de la voi – spune apostolul Pavel – şi am ajuns în Atena şi eram mistuiţi acolo: oare ce păţesc fraţii noştri din Tesalonic, pe care i-am lăsat în prigoană? Şi, spune Pavel, nu mai puteam răbda, şi l-am trimis pe Timotei să afle despre credinţa voastră (3:2). Şi e aşa de mare bucuria: chiar acum a venit Timotei şi ne-a adus veşti bune despre tăria credinţei voastre (3:6). Aţi primit Cuvântul pe care vi l-am proclamat ca pe Cuvântul lui Dumnezeu (2:13), nu ca pe cuvântul oamenilor, şi a rămas la fel de ferm în viaţa voastră, sunteţi mai departe înrădăcinaţi în El. Aţi primit cu credinţă ceea ce Dumnezeu v-a vorbit, şi acea primire a dus la o întoarcere la Dumnezeu. Aţi părăsit idolii, aţi părăsit viaţa veche şi aţi început viaţa împreună cu Cristos.
Această credinţă urmează să lucreze – şi avem exemple aici. Lucrarea ei se vede în mod special în felul în care ei se poartă unii cu alţii. Apostolul Pavel vorbeşte despre dragostea lor, o dragoste care dă dovadă de multă, multă trudă – „osteneală“ este termenul în traducerea noastră – o dragoste care lucrează mult. Apostolul Pavel le spune: cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem, ci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii (4:9). În 1 Tesaloniceni ne este prezentat un Dumnezeu care îi ajută pe oameni să se întoarcă de la idoli la El, un Dumnezeu care Îl ridică pe Fiul Său din morţi, un Dumnezeu care îşi trimite Fiul să le câştige mântuirea, un Dumnezeu care îşi trimite Fiul a doua oară, să-i ia cu El pe cei care au primit Cuvântul proclamat şi să fie pentru totdeauna cu El. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu arătată pentru cei din Tesalonic. Greu am iubi pe oameni care se închină la idoli. Dumnezeu ne-a arătat că trebuie să o facem. El a făcut-o mai întâi – un Dumnezeu care şi-a deschis inima pentru cei care sunt departe deEl şi i-a adus aproape de El.
Acum, orice împărtăşire a dragostei trebuie să ducă la sfinţenie. Apostolul Pavel spune aşa: „Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi, – atenţie – ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnerzeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos împreună cu toţi sfinţii Săi“ (3:12-13). Este vorba despre un sentiment de dragoste pentru Dumnezeu şi apoi unii pentru alţii, o dragoste care se dezvoltă pe coordonatele sfinţeniei, o dragoste care întotdeauna va fi curată. Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi. În 1 Tesaloniceni avem un capitol întreg despre sfinţenie – feriţi-vă de curvie, fiecare să-şi stăpânească în cinste vasul (adică trupul) său. Mare, mare atenţie la felul în care te porţi cu ceilalţi. Viclenia şi nedreptatea trebuie să fie aruncate, date la o parte. Aceştia sunt termenii în care apostolul Pavel vorbeşte despre sfinţenie în 1 Tesaloniceni. Omul sfânt este omul care s-a pus în întregime de partea lui Dumnezeu, s-a separat de tot ceea ce este rău. Este al lui Dumnezeu cu totul. Dedicarea pentru sfinţenie, pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, trebuie să fie totală şi veşnică, trebuie să fie deplină şi pentru totdeauna.
Un păstor a mers la stomatolog. Avea un dinte rupt de ani mulţi şi pe care l-a neglijat, dar care a început să-l doară. Doctorul îl pune pe scaun şi începe să lucreze, să cureţe ce era acolo – şi doare. Păstorul îi spune: Domnule doctor, am venit la dumneata să-mi pui un dinte, nu să mă chinui. La aceasta, dentistul îi răspunde: Dacă nu curăţ deplin ce este rău aici, degeaba acopăr locul acela, că pacea pe care o poţi avea acum va duce în curând la durere mare.
Este nevoie să curăţăm tot ce trebuie curăţat. Acesta este omul sfânt – omul care s-a separat deplin de tot ce este rău. Se vede în multe feluri această sfinţenie – un om care Îi dă lui Dumnezeu tot.
În fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, punem mâna pe un tub pe care scrie acelaşi lucru, aproape la toţi: Colgate. Este pasta de dinţi cea mai folosită astăzi, poate pentru că este cea mai bună. Dar foarte puţini ştim de ce se cheamă aşa. A fost un tânăr în S.U.A. pe care aşa l-a chemat: William Colgate. Avea părinţi foarte săraci. La 16 ani a trebuit să meargă de acasă pentru a căuta ceva de lucru – nu mai aveau cu ce trăi. Ştia face doar două lucruri: săpun şi lumânări. După ce-a plecat de-acasă să-şi caute de lucru, s-a întâlnit cu un căpitan de şalupă. Omul acela a făcut un lucru unic pentru Wiliam Colgate – el i-a spus aşa: Ascultă tinere, caută să fii un om bun, un om care se întoarce la Dumnezeu şi care îi dă toate lucrurile pe care le are înapoi lui Dumnezeu. William a plecat la New York şi a găsit o slujbă la o fabrică de săpun. S-a angajat, iar din primul dolar pe care l-a câştigat a început să dea zeciuială. După câţiva ani, a ajuns să aibă acţiuni la fabrica aceea – şi a dat 20 la sută din venitul lui. Nu după multă vreme a început să dea 50 la sută din venitul lui, iar apoi – tot venitul lui. Numele lui a ajuns şi a rămas foarte cunoscut – un om care a dăruit tot lui Dumnezeu. Omul sfânt nu trăieşte doar pentru el: eu şi cerul, şi mă izolez de toate. Omul lui Dumnezeu se uită la tot ce are şi toate I le dă înapoi lui Dumnezeu. Lucrurile stau aşa pentru că sfinţenia întotdeauna are la temelie dragostea, iar dragostea, întotdeauna, trebuie să se dezvolte pe coordonatele sfinţeniei. Acestea două se vor ţine într-o tensiune constructivă. Vei fi aproape de oameni, nu izolat de oameni. Vei fi între oameni, dar curat, de o parte, al lui Dumnezeu.
Cât de departe ar trebui să mergem în această separare a noastră, pentru Dumnezeu? Vreau să te întreb, care sunt lucrurile pe care le ai doar tu? – lucruri pe care nu le mai împărtăşeşti cu nimeni? Aş identifica cel puţin două, care nu trebuie date nimănui: peria de dinţi şi lenjeria. Acestea sunt lucruri absolut puse deoparte pentru mine. Sunt absolut personale, nu le dai nimănui – nici măcar soţiei, nici copilului, nimănui. În aceşti termeni să ne gândim punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu – lucruri pe care doar El le foloseşte, lucruri care nu se împărtăşesc cu nimeni. Atât de pus deoparte sunt pentru El, cum mi-am pus deoparte peria de dinţi. Nimănui n-o dau, nimeni n-o mai foloseşte. E doar a mea, în întregime a mea.
Lucrarea credinţei: aşa începe viaţa cu Cristos. Osteneala dragostei, care înfloreşte în sfinţenie: aşa continuă viaţa cu Cristos. Şi, în ultimul rând: pe Cel pe care L‑am iubit fără să-L fi văzut, Îl aşteptăm să vină a doua oară. Avem o nădejde care are multă răbdare. Ne-a spus că poate veni oricând. Aceasta înseamnă că putea să vină la un an după ce a spus lucrul acesta, la o mie de ani, sau la 5000 de ani după ce a spus lucrul acela. Oricând promisiunea Lui rămâne valabilă. El nu a fixat o dată, ci a dat doar un principiu după care să ne călăuzim: ziua aceea poate veni oricând. Lucrul pe care trebuie să-l fac eu, ca unul care am început să umblu cu El, este să-L aştept întotdeauna, să veghez, să fiu totdeauna în lumină, un fiu al zilei, să nu mă las cuprins de întuneric nici o clipă. Aşa aşteaptă El de la mine – să cred cu toată puterea în El, să mă separ deplin pentru El şi să am o nădejde a revenirii Lui, o nădejde care nu poate fi distrusă de nimic.
Să încercăm să ilustrăm această nădejde, care trebuie să rămână întotdeauna vie. Vor fi aşa de mulţi oameni care vor încerca să dărâme lucrarea pe care o facem, aşa de mulţi… Nu de puţine ori, ne asemănăm cu acel copil care locuia pe malul mării şi în fiecare zi făcea castele de nisip, oraşe întregi de nisip. După amiază, spre seară, veneau bătăuşii din oraş şi dărâmau tot ce-a făcut el. Într-o zi, el s-a gândit: ce-aş putea să fac, astfel ca oraşele mele, castelele pe care le fac în fiecare zi, să rămână în picioare când vin cei răi să le strice? Un om i-a dat un sfat: orice casă se face cu o temelie. S-a dus în împrejurimi şi a luat bucăţi de piatră, de stâncă şi le-a pus la temelia castelelor pe care le făcea el din nisip. Când au venit după amiaza bătăuşii, desculţi, şi au început să dea cu piciorul în castelul de nisip, s-au lovit de piatră.
Lucrarea pe care o facem noi este zidită pe stâncă. Cristos este stânca. El este piatra din capul unghiului, temelia pe care noi facem lucrarea. Umblarea noastră cu El se întemeiază pe El. Nu zidi pe altă temelie. Viaţa nouă doar pe El trebuie întemeiată – atunci credinţa rămâne puternică şi se dezvoltă, atunci dragostea se dezvoltă pe coordonatele sfinţeniei, iar nădejdea rămâne tare, oricât de mare ar fi furtuna care ar veni. El pentru aceasta a murit – ca noi să trăim împreună cu El.