Școala duminicală, 23 august, 2015
Al doilea Adam
1 Corinteni 15:45-50
Versetul de aur: 1 Corinteni 15.45
Noi îl mărturisim pe Isus Cristos ca al doilea Adam, Capul unei noi umanităţi, care a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, a biruit moartea şi putrezirea, a înviat din morţi într-un trup glorios şi este înălţat la dreapta Tatălui, urmând să vină din nou, în glorie, pentru judecată, să aducă viaţa veşnică celor răscumpăraţi şi moarte veşnică celor pierduţi, să întemeieze un cer nou şi pământ nou – Casa dreptăţii –, unde nu va mai fi rău, suferinţă sau moarte. În Sfânta Scriptură sunt multe feluri în care este descris Mântuitorul. La apostolul Pavel, într-un mod unic în Noul Testament, Îl avem descris pe Cristos în contrast cu Adam. După ce citim primele trei capitole din cartea Genesa, în tot Vechiul Testament Adam nu mai are un rol proeminent. Mai apare în Cărţile Cronicilor, dar şi acolo foarte telegrafic. Apoi, în Noul Testament, apare în genealogii şi atât – cu excepţia Epistolei către romani şi a Primei epistole către corinteni. În toată literatura Vechiului Testament, nici unul dintre cei care au scris – proroci, împăraţi, poeţi – nu s‑au aplecat asupra lui Adam, să observe care au fost implicaţiile faptei sale. Între Testamente, după prorocul Maleahi, până la profetul Ioan Botezătorul, avem o literatură deosebit de bogată, literatură considerată neinspirată (în sensul inspiraţiei de care vorbim în cazul textelor incluse în Sfânta Scriptură), literatură apocrifă sau pseudepigrafă (nu ştim autorii textelor respective), însă o literatură în care Adam apare foarte des. Cei care s-au izolat şi au făcut lângă Marea Moartă o comunitate – cei care ne-au lăsat ceea ce astăzi numim „Sulurile de la Marea Moartă“ – de asemenea scriau şi gândeau foarte mult cu privire la efectele neascultării lui Adam. Din ceea ce scrie în Romani şi 1 Corinteni, îl vedem pe apostolul Pavel ca fiind la curent cu ideile vremii, cu zbaterile vremii. Şi el vorbeşte despre Cristos comparându-l cu Adam – vezi în special Romani 5:12-21 („Cristos, ca al doilea Adam“), iar al doilea text este textul nostru, 1 Corinteni 15, de la 45 în continuare.
Dacă Adam a fost neascultător, Cristos a fost ascultător. Dacă fapta lui Adam a adus osândă, fapta lui Cristos a adus îndreptăţire. Dacă fapta lui Adam a adus moarte, ascultarea lui Cristos a adus viaţă. În felul acesta, prin contrast, Cristos este arătat ca al doilea Adam. Aşa cum Adam a întemeiat un mod de viaţă – păcătos, care se termină cu moarte –, tot aşa Cristos a inaugurat un nou mod de viaţă – dar unul care se fereşte de păcat, care trăieşte în neprihănire, care aşteaptă învierea şi viaţa veşnică Despre acest Cristos ascultător urmează să vorbim în continuare. Avem ceva de învăţat de la cămilă. Cămila îşi începe ziua aplecându-se în genunchi, înaintea stăpânului, să-i pună povara, pentru ziua care urmează, pentru călătoria care urmează. La sfârşitul călătoriei, la sfârşitul zilei, cămila se pune din nou în genunchi şi aşteaptă ca stăpânul să-i ia povara, pe care a dus-o toată ziua, să se poată odihni – o viaţă care începe în ascultare de stăpân, îngenunchind în faţa stăpânului, o zi care se termină la fel, îngenunchind din nou, pentru a i se lua povara.
Cristos a trăit la fel. Acum, o observaţie esenţială în ce priveşte ascultarea este următoarea: ascultarea nu este ferită de zbucium. Evenimentul care urma să arate ascultarea deplină a lui Cristos a fost patima Sa: ascultarea Sa până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Ce se întâmplă în noaptea de dinaintea patimii? Îl vedem pe Cristos plângând, transpirând sânge în Ghetsimani. Era momentul în care ascultarea Lui urma să fie dusă în punctul cel mai înalt, dar nu a fost lipsită de zbucium. Aceasta ne arată că nici pentru noi, ca unii care urmează să purtăm chipul Lui, să ne asemănăm cu El, ascultarea nu va fi uşoară. Întotdeauna va fi frământare, chiar îndoială, întrebare: „Doamne, nu este altă soluţie, nu se poate altfel?“ Un copil se roagă într-o zi Tatălui ceresc: „Tată, ajută-mă să fac astăzi, voia Ta, dă-mi de lucru pentru ziua de astăzi“. Tatăl din cer îi spune: „Te rog să lucrezi în acest loc“. Băiatul se îndreaptă şi spune: „Dar acela este un loc retras, dacă voi lucra în locul acela oamenii nu vor vedea cât de bine mi-am făcut treaba“. La aceasta, glasul din cer îi răspunde: „Fiule, cercetează-ţi inima şi vezi pentru cine lucrezi tu, pentru ei sau pentru Mine. Adu-ţi aminte că Nazaretul era un loc neînsemnat, şi Galileea tot la fel“.
Ascultarea este trăsătura de caracter a lui Cristos, ca al doilea Adam. Ceea ce a făcut Adam a avut efecte nimicitoare. Ceea ce a făcut Cristos a depăşit cu mult răul făcut de Adam şi a adus viaţă din morţi. Cristos este descris ca al doilea Adam în special cu ocazia patimilor, când dă dovadă de ascultare desăvârşită, iar apoi după înviere, când dă viaţă, moment în care se adeverşte ceea ce-i spusese Martei, când aceasta Îl ruga să vină să facă ceva pentru Lazăr – atunci Cristos i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa“. Ascultarea nu este lipsită de zbucium pentru că în cazul lui Cristos, ca şi în cazul celor care-L urmează pe Cristos, ascultarea nu are limite. Merge întotdeauna crescând. Dacă astăzi am ascultat puţin, mâine mi se cere să ascult mai mult şi mai mult, până la dăruirea totală de sine, până ajung ca şi Cristos, să nu mai fie nimic ce m-ar putea opri, astfel încât acel cuvânt pe care L-a spus El – „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis“ – să fie adevărat şi pentru mine: un om însetat să asculte de Dumnezeu. Aceasta înseamnă să calci pe urmele celui de‑al doilea Adam.
Ascultarea Lui a fost ţesută cu zbucium, amestecată cu frământare, pentru că, pentru El, ascultarea a însemnat moarte înlocuitoare. S-a văzut deplin că este al doilea Adam atunci când a murit pentru mine. Atât de mult auzim la biserică această expresie, „a murit în locul meu“, încât nu întotdeauna reuşim să captăm imensitatea ei, adâncimea ei. Într-unul dintre războaiele lui Napoleon a fost o luptă continuă pentru câteva zile şi nopţi, şi armata lui era în ofensivă. Într-o seară a hotărât ca în noaptea aceea să fie odihnă pentru soldaţii lui. Dar Napoleon n-a putut dormi şi a luat-o pe jos de-a lungul şirului de santinele, care păzeau tabăra lui. S-a întâmplat că pe una dintre santinele a văzut-o dormind. În vreme de război, o santinelă adormită în post înseamnă condamnare la moarte. Napoleon îşi vede soldatul dormind în post, îi ia puşca şi face el de strajă în locul lui. În timpul acelei nopţi, ofiţerul de gardă a venit şi a trecut de mai multe ori, verificând posturile, dar n-a sezizat nimic, pentru că la fiecare post era câte o santinelă. Dimineaţa, când soldatul adormit s-a trezit şi l-a văzut pe împărat cu puşca lui, a înlemnit. Iată însă ce-i spune Napoleon: „Să nu-ţi fie teamă, ţi-am ţinut eu locul.“ Într-un mod identic, pentru deschiderea unei cărări spre viaţă, pentru acoperirea efectelor păcatului, Cristos ne-a ţinut locul. Aceasta a fost ascultare pentru El – ascultare până la moarte. S-a arătat pe Sine ca pe un Adam credincios, ca pe un Adam care n-a păcătuit, cum a păcătuit primul Adam.
În ce ne priveşte, cum am purtat chipul celui pământesc, al primului Adam, în neascultare, acum trebuie să purtăm chipul celui de al doilea Adam, care are ca principală trăsătură de caracter ascultarea fără limite – chiar dacă asta a însemnat, pentru El, moarte. Să ne întipărim cât mai bine această idee a unei morţi ca ascultare. După ce a fost împuşcat Lincoln, trupul lui a fost dus prin oraşul în care a avut loc înmormântarea. O mamă de culoare stătea şi ea pe marginea drumului, cu băieţelul ei, uitându-se la cortegiu. Când cortegiul a ajuns în dreptul lor, ea i-a spus copilului: „Băiete, uită-te cu mare atenţie, cel pe care-l duc oamenii aceştia a murit în locul tău. Acesta este omul care a abolit sclavia, şi pe omul acesta l-a costat viaţa. Noi astăzi suntem liberi pentru că el a fost gata să moară.“
Cristos a murit în locul nostru – în felul acesta Şi-a arătat ascultarea faţă de Tatăl. Acesta este chipul pe care trebuie să-l purtăm şi noi – un Cristos care după voia lui Dumnezeu, care S-a dat pe Sine Însuşi să ne smulgă din acest veac rău şi păcătos (Galateni 1:4), ne-a ţinut locul, a murit în locul nostru. Când vorbim despre ascultare, acestea trebuie să fie lucrurile pe care trebuie să le punem în cuvântul pe care l-am rostit. Ascultare întotdeauna înseamnă faptă. Ascultarea se vede doar în fapte. La nivel declarativ, ascultarea nu face mare lucru. Poate fi doar o promisiune, care poate rămâne neînplinită. Această ascultare a lui Cristos a adus viaţă – pentru că Dumnezeu L‑a ridicat din morţi. Şi când vorbim despre viaţă ne întâlnim cu aceeaşi problemă – este un cuvânt pe care îl folosim mereu şi mereu, îl cântăm, îl recităm, ne gândim la el, şi nu mai spune mare lucru. Ca să-ţi aminteşti ce înseamnă viaţa te ajută foarte mult dacă vezi pe cineva fără viaţă. Este un şoc pe care nu-l poţi spune în cuvinte – să stai lângă cineva care a fost viu şi care acum este mort. Pui capul pe piept, nu se mai aude nimic. Este ceva atât de fără cuvinte, linişte, dar atât de radical, de decisiv – nu mai poţi să faci nimic. Abia atunci înţelegi viaţa, ce înseamnă să mişti. Dacă în felul acesta vorbim despre viaţa de aici, o viaţă pământească, trecătoare, cum trebuie să ne gândim la cea veşnică, la cea de după înviere? O putem avea doar pentrucă Dumnezeu L-a ridicat din morţi pe Cel care L-a ascultat până la capăt, pe al doilea Adam. Un tânăr sculptor s-a apucat să facă un înger. A lucrat mult, cu dăruire. Într‑o zi, vine în atelier la el Michelangelo. Vine maestrul, se uită, se întoarce pe lângă înger, iar se uită, priveşte, tace şi, la urmă, înainte de plecare, spune: „Un singur lucru îi lipseşte.“ Şi pleacă. Auzind o aşa replică de la maestru, tânărul a început să se frământe. Ce nu are lucrarea mea? Unul dintre prietenii lui, văzând frământarea lui, merge la Michelangelo şi-l întreabă: „Domnule, desfă-i enigma, spune-ne, ce lipseşte îngerului?“ Maestrul îi răspunde: „Îi lipseşte viaţa.“ Este la fel şi cu neamurilor: putem apărea, putem fi văzuţi de alţii deosebit – morali, corecţi –, dar fără Cristos nu avem viaţă.
Apostolul Pavel merge un pas mai departe: dacă aici Cristos ne-a adus viaţă, dacă El este în noi, avem nădejde şi de mai multă viaţă, nădejde de glorie, de slavă; aşa cum El are acum un trup slăvit, şi noi vom avea un trup slăvit. Dar se poate vorbi despre toate acestea doar pentru că al doilea Adam a ascultat până la capăt. Aceasta să fie rugăciunea noastră – aşa cum Fiul Tău Te-a ascultat în toate, şi acea faptă a ascultării a adus viaţă şi îndreptăţire pentru mulţi, Doamne, ajută-ne ca şi noi să călcăm pe urmele Lui, cu ascultare deplină, ca, prin ascultarea noastră de Tine, să duci multora viaţa pe care ne-a câştigat-o El.