Școala duminicală, 12 iulie, 2015
Semnele unui creştin dedicat
Ioan 13: 31-38
Versetul de aur: Ioan 13.34
Ioan de la 13 la 16 este o bucată de text care prezintă învăţătura pe care Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor în camera de sus. Erau la ultima lor cină, înainte de patima Lui, şi Mântuitorul îi învaţă o serie de lucruri.
Acest text din Ioan 13, ultima parte a capitolului, este un text care vorbeşte despre „semnele unui creştin dedicat“. Oameni, lucruri, acţiuni… Cel mai uşor le identifici prin simboluri. Copiii mici, care nici nu ştiu citi, se uită pe stradă şi spun: „E cutare maşină.“ Şi aşa mai departe. Ai văzut un semn – şi ştii ce e.
Ce anume ar trebui să se vadă în noi, ca oamenii să spună: „E al lui Cristos“? Poţi să-ţi pui un lănţişor, o cruciuliţă – şi „eşti creştin“. Că, dacă ai fi hindus, sau musulman, nu ţi-ai pune. Sau mergi cu copilul la dispensar – un copil mic – şi se uită cineva la el: „E băiat sau fetiţă, că n-are cercei?“ Prin simboluri se identifică oameni, lucruri, acţiuni. Care sunt semnele unui creştin adevărat? Ale unui creştin cu adevărat dedicat?
Din acest text se pot identifica trei astfel de semne. În primul rând, creştinul dedicat este creştinul care trăieşte cu toată puterea lui pentru lauda lui Dumnezeu. Reformatorii au spus: „Soli Deo gloria“ – „Doar a lui Dumnezeu să fie gloria“. În al doilea rând, un creştin dedicat îi iubeşte totdeauna pe copiii lui Dumnezeu. Iar în al treilea rând un creştin dedicat este unul care are o loialitate neabătută faţă de Fiul lui Dumnezeu.
Vom privi la aceste trei lucruri, dar să le vedem ca pe nişte semne prin care noi ne putem recunoaşte, verifica. Pe baza acestor semne, atunci cînd cineva te vede, va spune: „E de la Biserica aceea. Şi el e cu Cristos.“
După ce Iuda pleacă, după ce Iuda îşi pune în mişcare planul, Mântuitorul se întoarce către cei care au mai rămas şi le spune tot ce urmează aici, în capitolul 13, până se întâlneşte din nou cu Iuda – când Iuda vine cu ofiţerii de la Templu, cu marii preoţi, să Îl prindă. Domnul Isus dă nişte învăţături de care noi avem mare nevoie. Mântuitorul spune: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie proslăvit – ca Dumnezeu să fie proslăvit în El.“ Cum vorbeşti aşa, pentru că ce urmează, în Evanghelii, este răstignirea?! În ce fel desfacem această afirmaţie a Mântuitorului, în ce fel explicăm moartea Lui ca o proslăvire, ca o glorificare, ca o slăvire? Ceea ce era Mântuitorul să facă, ceea ce urma în viaţa Lui, este cel mai mare eveniment din istoria lumii: lucrarea prin care s-a câştigat mântuirea păcătoşilor, prin care s-a câştigat iertarea de păcate, prin care s-a câştigat biruinţa împotriva lui Satan – o lucrare uluitoare făcută pe cruce. Vorbeşti despre răstignire ca despre o proslăvire. Ceea ce a făcut Fiul lui Dumnezeu acolo merită toată lauda; în cer, pe pământ şi sub pământ. În acea lucrare, spune Mântuitorul, Dumnezeu Se vede la lucru în mod unic. Mai întâi, se vede ca un Dumnezeu credincios. Ceea ce a promis de mult, Genesa 3:15, împlineşte acum. De atunci, din vremurile străvechi, a promis un Răscumpărător, un Mântuitor. L-a trimis. La cruce vedem un Dumnezeu care iubeşte. Dragostea nu stă în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit mai întâi. Acelaşi Ioan ne învaţă că la cruce vedem cât e de sfânt Dumnezeu şi cât de drept Dumnezeu. Toate acestea strălucesc acolo. În lucrarea aceea slava lui Dumnezeu se arată într-un mod unic. Aici, la acest prim aspect, Cristos este model pentru creştinul dedicat. În toate lucrurile pe care le fac, Dumnezeu este slăvit. Noi, în cel mai bun caz, suntem nişte oglinzi care reflectă lumina care bate pe noi dinspre Dumnezeu, înapoi înspre Dumnezeu. Citim în viaţa apostolului Pavel aceeaşi disciplină: „N-aş încerca niciodată să spun, despre lucrurile pe care le-am făcut, că le-am făcut eu, şi nu Cristos prin mine.“ Trebuie să fim cu mare, mare atenţie, la cine primeşte lauda, cine primeşte slava, cine este întronat, cine este adorat: întotdeauna, întotdeauna Dumnezeu. Ca urmare a acestei discipline din viaţa Lui, Mântuitorul spune că Dumnezeu Îl va proslăvi. Aceasta s-a întâmplat la Înviere şi la Înălţare. Aceasta se va întâmpla şi cu toţi cei care-L urmează. Pe toţi îi va aşeza la dreapta Lui. Tuturor le va schimba trupul stării smerite, toţi vor avea un trup asemenea trupului Său, de slavă. Dar, mai întâi, aici, în pribegie, trebuie să-ţi aminteşti că nu se schimbă locurile niciodată. Nu te pui în poziţia în care să absorbi ceea ce doar Dumnezeu merită.
În al doilea rând, creştinul dedicat se cunoaşte prin dragostea constantă, permanentă pentru copiii lui Dumnezeu, pentru cei din familia lui Dumnezeu. Când Ioan scrie prima lui Epistolă, spune în capitolul 3: „Şi vestea pe care am auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii“ (1 Ioan 3:11). Ioan a făcut din dragoste conţinutul întregului său mesaj, atât al Evangheliei cât şi al Epistolelor. El şi ceilalţi apostoli vorbesc despre dragoste ca despre o putere pe care ţi-o dă Dumnezeu. Dragostea este turnată în inima unui creştin adevărat, a unui creştin dedicat, prin Duhul Sfânt care i-a fost dat. Altfel, dragostea nu este un sentiment, o atitudine pe care o ai în mod natural. Ea este mai întâi o putere a lui Dumnezeu. Când o definim mai specific, vorbim despre ea uitându-ne la Cristos. „Iubiţi-vă unii pe alţii, ne spune Mântuitorul, aşa cum v-am iubit şi Eu“. Este o dragoste jertfitoare, o dragoste neegoistă, o dragoste necondiţionată. Aşa am văzut-o la El. El spune un lucru foarte dificil de primit: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei.“ Eşti pus cu spatele la zid. Nu ai de ales. O dragoste ca a Mântuitorului, o dragoste care s-a dus până dincolo de capăt – acesta este unul dintre semnele distinctive pentru creştinul dedicat. Ştiţi cine nu iubeşte? Omul mândru. Lucrurile stau astfel pentru că temelia pe care se zideşte dragostea autentică este umilinţa. Apostulul Pavel scrie în Filipeni, în prima parte a capitolului 2 că doar în umilinţă îl poţi vedea pe celălalt mai presus decât tine, îl poţi aprecia. Altfel, nu ţi-e la îndemână, nu mi-e la îndemână, e departe de mine aşa ceva. Există atât de multe frământări, dezbinări, lupte, partide, Biserici, nu pentru că am fi atât de diferiţi în învăţătură. Aceasta a fost uimirea mare, în 1990, la înfiinţarea Alianţei Evanghelice. Lucruri mici reuşesc să facă separări atât de mari. Problema nu este atât de mult la doctrină, problema este la dragoste. Mântuitorul ne învaţă cum să o arătăm – şi cum să o arătăm atunci când este greu, când ţi se face rău, când cineva lucrează împotriva ta, şi încă nu într-un mod aşa, finuţ, elegant, ci brutal, cum a păţit-o Cristos: Eşti Împărat? Ia o cunună de spini. Eşti Împărat? Ţine o trestie. Eşti Împărat? Mai ia o batjocură. Şi tot aşa. Până pe cruce. Şi, când a ajuns acolo, a spus: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac.“ Până acolo, în acest sens, vedem dragostea: cuprinde, acoperă, învinge, biruieşte totul. Este un semn distinctiv pentru cel care este al lui Cristos.
Un alt semn este acela că un creştin dedicat are o loialitate neabătută faţă de Fiul lui Dumnezeu. Aici ne călăuzeşte mai departe ceea ce spune Petru. A stat cu Mântuitorul câţiva ani şi Mântuitorul a început să le spună că urmează să moară. Petru este primul care sare şi spune: „Cum să mori, unde mergi?“ Petru vorbeşte aici, dar în Evanghelia după Ioan Petru nu mai face nimic, până în capitolul 18, când Iuda se apropie, tensiunea creşte, iar Petru scoate sabia şi taie o ureche. Petru este cel care spune: „Te duci să mori, te urmez.“ Cum ţi-ar cădea să-ţi spună, ceea ce i-a spus mai departe Mântuitorul lui Petru? „Nici nu cântă cocoşul, şi de trei ori te vei lepăda de Mine.“ E de aşteptat că Petru a amuţit şi nu a mai spus nimic. Sunt patru lucruri, aici, la Petru, prin care vedem felul în care a căzut el la testul loialităţii, la testul credincioşiei. Petru s-a lăudat prea mult. A fost prea mândru ca să asculte ceea ce a avut să-i spună Isus. În Luca 22, Mântuitorul, în împrejurările acestea, îi spune: „Ascultaţi, Satan a cerut să vă cearnă.“ Atenţie, sunteţi în ciur! Petru a fost prea impetuos să plece urechea la ce se întâmplă în domeniul duhovnicesc, spiritual. Cineva mai tare decât el a început să-l clatine. S-a lăudat prea mult. În al doilea rând, s-a rugat prea puţin. Tot în Luca 22 Mântuitorul le spune: „Un ceas n-aţi putut să vegheaţi cu Mine, în rugăciune.“ Când era de cea mai mare nevoie, în lucrarea Mea , împreună cu voi, v-a prins somnul. Dormi, în timp ce trebuie să te rogi. De aceea, când Petru îşi scrie Epistola, peste ani şi ani, spune aşa: „Fraţilor, vegheaţi în rugăciune“ (1 Petru 4:7). Fii treaz, roagă-te! S-a lăudat prea mult, s-a rugat prea puţin. În al treilea rând, a acţionat prea repede. La Petru apare de multe ori această problemă: acţionează fără să gândească, fără să judece. Îşi dă drumul. Când simte că se întâmplă ceva, se aruncă înainte. Când să-L prindă pe Mântuitorul, scoate sabia şi încearcă să facă dreptate. Să nu-l categorisim în acea împrejurare ca pe un Petru curajos. A făcut-o de frică. Pentru că al patrulea loc unde Petru cade la testul loialităţii este că L-a urmat de departe. El aici Îi promite: „Te duci să mori – şi eu vin să mor cu Tine“. Iar când a avut ocazia s-o facă, după ce L-au prins, s-a dus şi el la curtea marelui preot, „de departe“, şi a intrat şi el, iar când slujnica şi cei de la foc i-au spus: „Şi tu ai fost cu el, te dă glasul de gol, ca un galileean vorbeşti“, le-a răspuns: „Nici vorbă, nu-l cunosc.“ A fost laş.
Acestea sunt semne după care cunoşti un creştin dedicat. Unu: toate lucrurile pe care le face, le face spre lauda lui Dumnezeu. Doi: îi iubeşte întotdeauna pe copiii lui Dumnezeu. Trei: dă dovadă de loialitate nestrămutată faţă de Fiul lui Dumnezeu. Această învăţătură a dat-o Mântuitorul în momentul în care a instituit Cina Lui. Să ne lăsăm călăuziţi, să ne cercetăm vieţile, având în vedere aceste standarde pe care le aşază Mântuitorul.