Școala duminicală, 5 iulie, 2015
Naşterea din Duhul
Ioan 6:60-69
Versetul de aur: Ioan 6.68-69
Alte texte potrivite pentru subiectul naşterii din nou ar putea fi cel din capitolul 3, din aceeaşi carte, sau cel din Tit, capitolul 3. Motivul pentru care am ales să începem de aici, din Ioan, capitolul 6, este că acest text este un exemplu, o imagine, o ilustraţie a felului în care cuvintele Mântuitorului au schimbat pe cineva. Sunt un exemplu în care Mântuitorul vorbeşte despre lucrarea Lui şi despre Duhul Sfânt. Cea mai importantă afirmaţie se găseşte în versetul 63: „Duhul este acela care dă viaţă. Cuvintele pe care Eu vi le-am spus sunt Duh şi viaţă“. Lucrurile pe care Eu le descopăr, le transmit, le arăt, sunt lucruri care aduc viaţa.
Naşterea de sus este o idee, un concept, arată o realitate nu uşor de explicat. Întotdeauna când predici din Evanghelia după Ioan trebuie să ai mare, mare grijă, la ecouri. Ioan a fost un om cu mână măiastră. A scris, doar a adus ceva, s-a dus mai departe, le-a reluat, le-a adus din nou şi te aşază unde îţi este locul. Toată Evanghelia după Ioan poate fi împărţită în două părţi mari: primele 12 capitole şi apoi de la 13 în continuare. Primele 12 capitole vorbesc despre coborârea Fiului omului. Cel care era de dinainte de veşnicii cu Tatăl S-a făcut trup, a locuit printre noi. Poate punctul cel mai de jos al coborârii Lui îl găsim în 12:36, unde Ioan spune aşa: „Isus le-a spus aceste lucruri, apoi a plecat şi S-a ascuns de ei.“ De la capitolul 13, primul verset, începe urcarea Fiului Omului. Ioan spune: „Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl…“ Până în capitolul 12 ne este prezentat un Fiu care Se coboară, Se coboară, Se coboară. Din capitolul 13, Îl vedem făcând drumul invers, urcând. Şi parte din Înălţarea Lui, potrivit Evangheliei după Ioan, este înălţarea pe cruce. Acesta este cadrul mare, de care trebuie să ţii seama atunci cînd analizezi un detaliu al său – să ştii unde îi este locul.
Discursul despre Duhul Sfânt apare şi în prima parte a Evangheliei, şi în a doua. Lucrarea Duhului prin care pe mine, ca şi păcătos, mă naşte din nou, o avem şi în prima parte a Evangheliei, şi în a doua parte. Mai întâi, lucrarea Duhului faţă de lume: cum o convinge cu privire la păcat, la neprihănire şi la judecată. Un Duh care te ia de unde eşti şi te aduce în faţa Mântuitorului. Un Duh care, potrivit Evangheliei după Ioan, nu face altceva decât reaminteşte şi explică, clarifică ceea ce a descoperit Fiul despre Tatăl. Un ajutor, un sfătuitor, un învăţător, un mângâietor – acela este Duhul, în Evanghelia după Ioan. El face o lucrare unică în viaţa omului: aduce noul început – un început nu de jos, ci de sus. Despre acest început ni se spune deja din capitolul 1: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, li s-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci născuţi din Dumnezeu.“
De aici, haideţi să mergem la fântâna lui Iacov, ca şi început în care Mântuitorul vine şi presară câte ceva despre Duhul care urma să vină după înălţarea Lui la cer. El îi spune femeii care a venit să scoată apă – femeia din Samaria – că îi va da o apă pe care, dacă o bea, în veci nu îi va mai fi sete. El era Unul care poate să îi dea apă vie.
Cum înţelegem afirmaţia aceasta, expresia aceasta, „apă vie“? Sunt texte în Vechiul Testament, în ce priveşte apa vieţii sau apa vie, apa aducătoare de viaţă, care ne trimit în două direcţii. Cunoaştem textul din Isaia 55:1 – „Toţi cei ce sunteţi însetaţi, veniţi la ape!“ Proorocul Zaharia spune, în capitolul 14: „Din Ierusalim va izvorî apă vie.“ Proorocul Ezechiel, de asemenea, vorbeşte despre un râu şi spune despre el că, pe unde curge el, vine viaţa. Aceasta este prima direcţie în care ne călăuzeşte Vechiul Testament în înţelegerea acestei expresii – o apă care vine acolo unde este uscăciune şi aduce lucrurile la viaţă. Unde este secetă, aduce răcoare, unde este pustiu, aduce viaţă.
A doua linie de interpretare o găsim tot în proorocul Isaia, în capitolul 44:3. Acolo Cuvântul lui Dumnezeu spune aşa: „Voi turna ape peste pământul însetat.“ Această idee am mai întâlnit-o. Isaia continuă: „Şi râuri peste pământul uscat.“ Mare atenţie însă la ce urmează: „Voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, peste urmaşii tăi.“ Apa aducătoare de viaţă, apa vie, este un mod de a vorbi despre lucrarea Duhului: Duhul care aduce viaţa. Când Mântuitorul îi spune femeii de la fântâna lui Iacov: „Eu sunt Cel care pot să-ţi dau apă vie şi să nu-ţi mai fie sete în veci“, El vorbeşte despre Duhul Sfânt care urma să fie dat, despre un Duh care îi răcoreşte setea după Dumnezeu, despre un Duh care varsă, care toarnă viaţă de la Dumnezeu. Acestea se găsesc în capitolul 4. Ajungem în capitolul din care face parte textul nostru. Dacă El promite apă vie, apa vieţii, El o şi explică. Să citim şi din capitolul 7: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din iniuma lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.“ Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Pentru că Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“.(7:37, 38, 39) Aceleaşi idei, din proorocul Isaia, le găsim acum rostite de Mântuitorul. Lucrurile anunţate atunci se împlinesc acum.
Un Duh care aduce viaţă. Elementul particular în Evangheia după Ioan este că Duhul, odată turnat în viaţa cuiva, ţâşneşte din omul acela şi ajunge şi la alţii. Pentru omul acela – spre viaţa veşnică, iar pentru alţii – în aceeaşi direcţie.
În capitolul 6, în textul ales, Mântuitorul vorbeşte despre Pâinea care vine din cer. Cunoaştem toată discuţia din cartea Deuteronom: cum a hrănit Dumnezeu poporul cu mană în pustie, 40 de ani. Mântuitorul spune: „Ce a făcut atunci Dumnezeu cu strămoşii noştri a fost o avanpremieră a ceea ce sunt Eu. Eu sunt Pâinea care se coboară din cer. Nu poţi avea viaţă, dacă nu Mă ai pe Mine.“ Cei care L-au ascultat au înţeles pe dos lucrurile acestea. Au înţeles lucrurile în sens literal: „Cum să-L mâncăm pe omul acesta? Vorbirea aceasta e prea de tot.“ Dar El spune şi apoi oferă şi explicaţia metaforei: Duhul este Cel care dă viaţa. Duhul este Cel care mă naşte de sus. Şi cu aceasta ajungem în Ioan, capitolul 3. Nimeni nu poate să vadă Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu este născut de sus, din Dumnezeu. Mântuitorul aştepta ca Nicodim să înţeleagă aceste lucruri, pentru că nu era vorba despre o idee nouă. Dar, ca şi cei din capitolul 6, şi Nicodim, în capitolul 3, înţelege lucrurile foarte pământesc. Ceea ce noi avem în limba română, „naştere de sus“, poate fi tradus la fel de bine cu „naştere din nou“, felul în care a crezut Nicodim că trebuie să înţeleagă ce a spus Mântuitorul. De aceea L-a întrebat: „Poate un om bătrân să intre înapoi în pântecele mamei sale?“ Mântuitorul aştepta ca de la un înţelept, de la un fariseu, de la un conducător al poporului, să primească un altfel de răspuns, aştepta de la el să se ducă cu gândul la singurul text din Vechiul Testament care aduce împreună apa şi schimbarea lăuntrică, curăţirea şi inima cea nouă: Ezechiel, capitolul 36 – „Vă voi curăţi cu o apă curată şi veţi fi curaţi. Voi lua inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi face lucrul acesta prin Duhul Meu“, i-a spus Domnul proorocului. Lui Nicodim nu i-a mers mintea acolo.
Lucrul care trebuie accentuat este lucrarea deosebit de importantă şi de diversă a Duhului Sfânt. Fără un început în Duhul, nu avem început. Fără o viaţă şi o închinare în Duhul, nu este umblare pe cale. Fără o legătură permanentă între ceea ce Duhul ne arată şi Cuvântul rostit de Cristos, suntem rătăciţi. Cel pe care ni L-a trimis El este întotdeauna în legătură cu El. Lucrul, misiunea Lui este să clarifice lucrurile pe care le a spus Mântutorul – să se întâmple şi cu noi ceea ce Ioan spune că s-a întâmplat cu ucenicii (Ioan 2:19-22). Ai auzit ceva acum 5 ani, acum 10 ani, şi n-ai înţeles. Este datoria şi lucrarea Duhului Sfânt să te ducă şi să creşti în lucrurile descoperite, în cunoaştere – şi să spui şi tu: Când am auzit prima oară lucrurile acestea nu le-am înţeles. După ce Duhul a lucrat mai mult în viaţa mea, nu că mi-a spus ceva de la El, ci a luat din ce este al lui Cristos şi a limpezit în faţa ochilor mei. Într-un astfel de context se poate întâmpla şi naşterea din nou. Ucenicii, în textul nostru, au stat cu Isus, deşi nici ei nu înţelegeau şi, spune textul, „cârteau între ei“: Ce vrea să spună omul acesta? Nu-i înţelegem lucrurile pe care vorbeşte. Petru a spus (şi acesta este principiul pentru mesajul acesta): „La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.“
Astfel, să ne rugăm ca lucrurile pe care le-a arătat Mântuitorul să le limpezească Duhul Său cât mai mult în mintea, în inima şi în vieţile noastre. În felul acesta, primind mărturia lui Cristos, fiind născuţi din Duhul, suntem împreună cu Ei. În acest fel, El ne uneşte cu Cristos. Ia din ce este al Lui, ne dă nouă şi, după cum se roagă Domnul Isus la sfârşitul lucrării, în capitolul 17: „Şi Eu şi Tatăl vom veni şi vom locui în inima acelui om“. Toţi Se coboară în noi. Toţi ne caută pe noi, cu acele cuvinte care sunt dătătoare de viaţă, cu acea apă a vieţii, care trebuie să ţâşnească în fiecare inimă, să ţâşnească spre viaţa veşnică. Este darul pe care ni l-a adus Mântuitorul.
Să nu uităm că această Lumină a venit în întuneric. De aceea, va exista întotdeauna o barieră de cunoaştere. Pentru că faptele lui sînt rele, omul iubeşte întunericul şi nu vine la lumină. Şi acesta trebuie să fie subiect de rugăciune pentru noi: cât mai departe de întuneric şi cât mai mult în lumină, pentru a ne bucura din plin de viaţa pe care ne-a adus-o El. Aceasta spune Mântuitorul, în capitolul 10: „La oile la care am venit, am venit să le aduc viaţă, şi o viaţă din belşug“ – un Duh din belşug, o cunoaştere din belşug, o apropiere de Tatăl din belşug. El să ne ajute pe toţi să avem cât mai mult din ceea ce ne-a adus El.