Școala duminicală, 26 iulie, 2015
Cristos, Fiul Tatălui
Matei 4:1-11
Versetul de aur: Matei 4.10
Îl mărturisim pe Isus Cristos ca Domn şi Dumnezeu, Fiul veşnic al Tatălui. De la început şi până la sfârşit, în discuţia de faţă, să aveţi în minte o întrebare foarte amară, ascuţită: „Şi ce dacă? Ce legătură are aceasta cu mine? Ce are a face cu mine? La ce m-ajută? La ce este bine să mărturisesc aceasta? Ce-mi dă? Ce înseamnă aceasta în fiecare zi?“
La ispitire, Diavolul aici a ţintit. Cum defineşti calitatea de Fiu a lui Isus? – Eşti de la Dumnezeu, aproape de El, Te-ai coborât între noi, arată aceasta într-un anumit fel! Transformă piatra în pâine, arată-Ţi puterea! La fel va fi ispitirea pe cruce. Conducătorii iudeilor, duşmanii Lui I-au spus: Mântuieşte-Te pe Tine acum, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu! Dă-Te jos, să credem în Tine! Se face legătură întotdeauna între o manifestare de forţă şi Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul nu se lasă atras într-o astfel de cursă. Este foarte atent şi răspunde din Scripturi. Când Diavolul a prins strategia lui Isus, a venit şi el cu Biblia şi I-a spus: „Îngerii vor veni şi Te vor prinde.“ Astfel, confruntarea dintre ei continuă pe tărâmul Scripturii.
„Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…“ Cum se leagă aceasta de viaţa mea? Ce era în mintea unui om din Palestina, din Iudeea veacului I, când auzea o astfel de afirmaţie? „Fiul lui Dumnezeu!“ În Vechiul Testament această expresie se referă la trei entităţi. Mai întâi, îngerii sunt numiţi adesea fii ai lui Dumnezeu – găsim referinţe, de exemplu, la începutul cărţii Iov. De asemenea, poporul Israel este numit „Fiul Meu“ – în Exod, capitolul 4, când Moise este trimis, Domnul îi spune lui Moise: „Spune lui Faraon: Lasă pe Fiul Meu să plece, să vină şi să Mi se închine“, referindu-se la Israel, ca popor: Fiu al lui Dumnezeu. Cea mai importantă referinţă este la împărat. Texte cum ar fi Psalmul 2, Psalmul 89, 2 Samuel 7 folosesc această expresie cu privire la împăratul lui Israel: „El este Fiul Meu“, „astăzi Te-am născut“. Acestea erau legăturile imediate, conotaţiile pe care le purta această expresie: „Fiul lui Dumnezeu“.
Astăzi tindem să legăm de această expresie idei preluate în special din felul în care a fost dezvoltat acest concept în istoria Bisericii. Ce au spus la Calcedon este foarte aproape de urechile noastre – o persoană care are două naturi: una divină, una umană. El este Fiul lui Dumnezeu. Dintre titlurile lui Isus acesta a fost dezvoltat cel mai mult în istoria Bisericii. A fost o bătălie la Niceea, apoi la Calcedon, apoi în războaiele iconoclaste şi este şi astăzi este un subiect de dezbatere aprinsă.
Pentru că avem aceste trei referinţe în Vechiul Testament – îngeri, poporul Israel şi împăratul lui Israel –, mulţi cercetători din ziua de astăzi tind să golească acest titlu de orice legătură cu Dumnezeirea. Mai mult, dacă intrăm şi deschidem poarta către literatura extra-biblică din contextul greco-roman, observăm că acolo împăratul de la Roma era un fiu al lui Dumnezeu. De asemenea, şi alţi eroi din mitologia greacă erau fii ai lui Dumnezeu. Contextul este deosebit de pestriţ, dacă ne uităm la sursele pe care le avem din vremea aceea. De aceea, este foarte, foarte relevantă întrebarea: ce a înţeles sutaşul, care era păgân, când în faţa crucii a spus: „Cu adevărat omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!“? Ce-a vrut să spună? Ce a circulat în capul lui? Ce legături s‑au făcut când a făcut această mărturisire – care este la apogeu în Evanghelii? Cel mai sănătos, cel mai bine este să vedem cum S-a gândit Isus pe Sine; de aceea, acesta este primul punct în discuţia noastră. Să-L lăsăm pe El să ne călăuzească în diferite direcţii, având în vedere ideile pe care noi reuşim să le identificăm din lumea veacului I.
Cel mai important text pe care îl avem în Evangheliile sinoptice cu privire la conştienţa de Sine a lui Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, este în Matei 11:27: „Toate lucurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.“ Dacă este să dezlegăm această conştienţă de Sine a lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, trebuie să începem cu Tatăl. Între ei este relaţia aceasta, unică în literatura iudaică pe care o avem: „Ava! Tată!“ Apostolul Pavel reia în Romani 8 şi în Galateni 4 aceeaşi expresie, care a rămas vie în memoria bisericii primare. Între ei relaţia este de tată şi fiu, o relaţie unică. Matei 11: 27 este textul cel mai important la acest punct. În Evangheliile sinoptice, Mântuitorul foarte rar foloseşte această expresie – foarte rar o găsim pe buzele lui: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu. Ea apare mai mult de pe buzele altora. La botezul său se aude un glas din cer care spune aşa: „Tu eşti Fiul Meu; în Tine Îmi găsesc toată plăcerea!“ La schimbarea la faţă apare o afirmaţie similară: „Acesta este Fiul Meu preaiubit. De El să ascultaţi!“ Felul în care pricepem, dezlegăm acest mod de a vorbi despre Cristos este definit de către Dumnezeu. Toate celelalte idei care puteau circula în lumea din veacul I trebuie aduse sau date la o parte din disucţie în funcţie de acest punct de vedere al Tatălui. Tatăl Îl descrie pe Fiul, Fiul Îl descrie pe Tatăl şi, de asemenea – aici este mult har – cel căruia vrea Fiul să-i descopere aceleaşi lucruri le pricepe în acelaşi fel. Aceasta este rugăciunea pentru noi: să ne clădim o imagine despre El potrivit descoperirii pe care ne-o dă Cristos, o imagine care porneşte din cer, se reflectă în Biblie şi o captăm şi noi. Tatăl este principalul autor în ce priveşte sensul acestei expresii.
În Evangheliile sinoptice apar şi alţi martori. De exemplu, printre ei sunt şi demonii, după cum găsim la începutul Evangheliei după Marcu: „Ştim că eşti Sfântul lui Dumnezeu, de ce-ai venit să ne chinuieşti?“; „Isuse, Fiul lui Dumnezeu, lasă-ne în pace!“ În Matei 4, în pustie, diavolul spune la fel: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…“ – el ştia cine este. Când ne apropiem de sfârşitul Evangheliilor, acest titlu ajunge la miezul confruntării dintre Isus şi conducătorii iudei. „Spune-ne, zice marele preot, Te jur pe Dumnezeul Preaînalt, spune-ne: eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu?“ Aceasta a fost acuza – acuza principală. Din felul în care se termină Evangheliile această expresie se vede cel mai clar în lumina crucii. Am menţionat mai devreme sutaşul, care dă aceeaşi definiţie a identităţii lui Isus. Când L-a văzut cum moare, a făcut mărturisirea aceea. La cruce Se descoperă Fiul lui Dumnezeu aşa cum a vrut El să fie înţeles de oameni: un Fiu care vine şi mântuieşte lumea de păcate. Aşa a fost proclamat încă de la naştere – aşa găsim în Matei, capitolul 1: „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale“ – un Fiu Mântuitor.
Aceste lucruri pe care le-a adus El cu Sine, lucruri pe care le-a dat ucenicilor Săi, au rămas în viaţa primei biserici. Avem scrisori, epistole, apocalipsă – scrieri care ne arată cum s-a implementat învăţătura pe care a adus-o Isus în viaţa unei comunităţi. Aceste scrieri ne ajută foarte bine să legăm şi noi de viaţa noastră această mărturisire fundamentală pentru viaţa de credinţă.
După cum am mai spus, acest subiect a dat naştere unor aprige. Constantin era să-şi frângă imperiul în două, pentru că în Biserică era luptă, pe vremea lui Arie şi a lui Atanasie. Astăzi lucrurile nu sunt diferite. Să vedem doar câteva dintre întrebări: Fiu doar după Înviere? Dacă citeşti astăzi o carte de cristologie a Noului Testament, întrebarea aceasta va fi fi în centru unei discuţii aprinse. Cei mai mulţi vor spune: da, a fost Fiul lui Dumnezeu, dar numai de la Înviere; S-a născut ca oricare om, Duhul S-a coborât din plin peste El la botez, a început o lucrare, iar şi la Înviere a fost înălţat, a fost făcut Fiu al lui Dumnezeu în putere. Acestea sunt afirmaţii care vin şi subminează lucrurile pe care noi le considerăm a sta în mod diferit – altfel gândim. Textul cel mai mult folosit este Romani 1: 3-4: „Ea [evanghelia] priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte Duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Cristos, Domnul nostru.“ De aici, unii autori vor spune: vedeţi! doar de la Înviere este Fiul lui Dumnezeu; însă lucrurile stau cu totul altfel: versetul 3 spune că atunci când S-a născut El era Fiul Său: „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David…“ Un alt text foarte important este la începutul Evangheliei după Luca: „El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui său, David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia lui nu va avea sfârşit“ (1:32- 33). Dacă El a fost dintotdeauna Fiu, aşa mărturisim: „Fiul veşnic al Tatălui“.
Există de asemenea texte în Noul Testament care ne ajută să vorbim despre preexistenţa Fiului. Înainte să Se nască, El era. În Galateni, capitolul 4, versetul 4, Pavel spune (un text pe care noi îl ştim cu toţii): „La împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…“ De unde L-a trimis? Limbajul trimiterii implică preexistenţa. Mai sunt şi alte texte: Ioan 3:17 – „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El“; Romani 8:3 – „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănarea firii păcatului“; şi, probabil, cel mai important text aici, Filipeni 2:6-8 – „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.“ Fiul lui Dumnezeu n-a văzut acest statut al Lui de dinainte de a coborî între oameni ca pe ceva care să-L împiedice de la a veni la noi, ci ca pe o poziţie care Îl califică în mod unic să asculte de Tatăl până la moarte, şi încă moarte pe cruce.
Ajungem la afirmaţii deosebite în Noul Testament, texte care Îl pun pe Isus deopotrivă cu Dumnezeu. Romani 9:5 este un text drag mie, care spune aşa: „Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Cristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci“ (v.4-5). Evanghelia după Ioan se termină în acelaşi fel. Toma mărturiseşte: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Apostolul Pavel are un alt text important în Epistola către Titus, la capitolul 2, versetul 13: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos“ (v.11-13). Nu se poate face vreo afirmaţie despre Isus Cristos mai sus decât cele pe care le-am menţionat. Aşa L-a înţeles Biserica la început, potrivit cu ceea ce El i-a învăţat.
Revenim la întrebarea cu care am început: ce legătură au toate acestea cu mine? De ce este important? Este un verset care spune aşa: „Cine are pe Fiul are viaţa; cine nu are pe Fiul nu are viaţa“ (1 Ioan 5:12). Un alt text care arată că aceste lucruri mă privesc este 1 Ioan 3:23: „Porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii.“ Tot în aceeaşi direcţie merge şi textul din 1 Ioan 4:15: „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.“ Aşadar vedem din capitolele 3 şi 4 din 1 Ioan – o carte scrisă la sfârşitul veacului I – că această mărturisire definea foarte clar cine este creştin şi cine nu este. A-L mărturisi pe El ca Fiul lui Dumnezeu te ţinea mai departe în comunitatea credinţei. A-L tăgădui, cum spune Ioan, însemna a te pune în afara vieţii – „în El era viaţa“. Cartea 1 Ioan este scrisă pentru a corecta idei care ar putea apărea în urma unei interpretări greşite a textului din Evanghelie. Cine are pe Fiul are viaţa pe care a adus-o Fiul. Este vorba despre un Fiu care S-a coborât de la Dumnezeu – Dumnezeu întrupat – ca să ne câştige mântuirea. El deţine un statut unic în credinţa noastră. Nimeni nu este deopotrivă cu El. Când El S-a coborât la noi, ne spune evanghelistul Matei, Numele care I-a fost dat a fost Emanuel: Dumnezeu cu noi. Când se termină Evanghelia după Matei, Mântuitorul spune acelaşi lucru: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor.“
Aceasta este relevanţa pentru viaţă – în acest fel mă priveşte pe mine faptul că El este Fiul lui Dumnezeu. Pentru traiul meu Îl am pe El, Îl primesc pe El, am viaţa. De asemenea, El mi-a promis că este cu mine până la capăt. Acesta este Cel în care noi ne‑am pus nădejdea, credinţa. El este Salvatorul – dar un Salvator definit în termeni foarte precişi: trimis de la Dumnezeu, deopotrivă cu Dumnezeu, puternic, care va reveni din nou, a doua oară. Pe El Îl aşteptăm, pe marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Cristos. Aşa cum El a fost atent ca Diavolul să nu-L tragă într-o înţelegere greşită a acestei expresii, să ne ţinem aproape de felul în care El S-a înţeles pe Sine: o înţelegere pe care o primim de la Tatăl – o relaţie unică dintre ei care implică dumnezeire deplină şi care trebuie să ducă şi din partea noastră la aceeaşi mărturisire ca a lui Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu!