Școala duminicală – 28 iunie, 2015
Fariseul şi vameşul
Luca 18:9-14
Versetul de aur: Luca 18.14
Această pildă este foarte, foarte cunoscută, dar adevărul pe care îl arată te face să-ţi fie frică. Să vii înaintea lui Dumnezeu, în Casa lui Dumnezeu să te rogi şi în rugăciunea ta să spui doar, doar lucruri bune – şi să nu fii primit. Mântuitorul spune pilda aceasta, după cum precizează 18:9, pentru unii care se credeau ei înşişi neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi. Lucrurile bune pe care noi le-am putea face – bune pentru Dumnezeu – pot crea în noi sentimente de dispreţ faţă de ceilalţi. În mod natural, ne-am aştepta ca omul care este dedicat, care Îl iubeşte pe Domnul, să fie primit întotdeauna. Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa.
Să ne uităm la acele domenii pe care le enumeră fariseul şi să vedem cum acestea i-au construit nu o încredere în Dumnezeu, ci o încredere în el însuşi. Nu întotdeauna lucrurile bune aduc verdicte bune. Adesea, lucrurile bune pot duce la a-mi construi statuie sau la a-mi zidi un chip mare înaintea celorlalţi, înaintea mea şi înaintea lui Dumnezeu.
Textul care m-a ajutat mult să pricep într-un mod nou anumite lucruri din viaţa creştină este pe aceeaşi pagină în Biblie – Luca 17:7-10. Este vorba despre un om care I se dăruieşte lui Dumnezeu cu toată inima şi se duce oriunde îl trimite Domnul: ară acolo, culege acolo, sapă acolo, fă cutare lucru. Face tot ce i se spune – şi te-ai aştepta ca la sfârşitul zilei omul acela să primească o apreciere din partea stăpânului. Dar Cuvântul acela din Luca 17 spune aşa: „Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit?“ Mântuitorul răspunde: „Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.“ Greu. A fost o luptă lăuntrică. Cum? M-a trimis la arat, la semănat, la udat, la secerat şi am făcut întocmai. Şi, când ajung acasă după ziua de lucru, îmi mai dă ceva şi fac din nou. Iar la sfârşitul zilei, când nu mai este putere, vlagă, deloc şi te-ai întinde undeva, trebuie să spui: „Sunt doar un rob netrebnic. Am făcut ce eram dator stăpânului meu să fac.“ Greu de acceptat. Este o luptă cu tine însuţi: cum, de ce-mi cere să mă văd în felul acela? L-am ascultat din zori şi până în întuneric, până în noapte – şi la sfârşitul zilei sunt rob netrebnic! A trebuit să fac o diferenţă mare între cum să mă văd la sfârşitul zilei – rob netrebnic –, pentru ca la sfârşitul veacurilor – abia atunci – să-mi spună: „Vino, rob bun şi credincios.“ Cât timp eşti aici, în firea pământească, în trupul acesta slab, ai nevoile de chingile acestea să te ţină. Este atât de uşor să luneci: faci lucruri dintr-o slujire unică, dăruită, adevărată – te scoli din zori şi până noaptea târziu lucrezi pentru stăpân – ai nevoie să te ţii şi să spui: Stăpânul mi-a cerut şi L-am ascultat. Punct. Nu mă gândesc la nimic altceva.
Fariseul are în viaţa lui lucruri deosebite. Omul acesta nu se deda la jaf. Aceasta înseamnă „nu sunt hrăpăreţ“ – nu iau ce nu este al meu, nu apuc. Ştiu cât îmi ajunge pentru fiecare zi. Am mare stăpânire de mine. Nu sunt nedrept. Trăiesc întotdeauna corect, cinstit. Oamenii cunosc viaţa mea ca o carte deschisă: ce-am făcut atunci, acolo şi aşa mai departe – Dumnezeu o cunoaşte. Mai mult, el spune aşa: nu m-am uitat niciodată la soţia altuia, „nu sunt preacurvar“, mi-am păzit ochii. N-am poftit pe nimeni în inima mea. Mergem mai departe. Am lângă mine un exemplu la polul opus. Fariseul este exemplu de om dedicat pentru Legea lui Dumnezeu, iar vameşul este omul care a acceptat să adune impozite pentru Imperiul Roman. În ochii oricărui iudeu vameşul era trădător de neam. „Nu sunt ca acesta.“ Am rămas mai departe fidel în poporul tău. Nu m-am dat cu asupritorii. Toate acestea în mod negativ: nu aşa, nu aşa, nu aşa. Iar acum dă două lucruri în mod pozitiv, care pun, cum s-ar zice, cireaşa pe tort: „Postesc de două ori pe săptămână.“ Dacă citim Vechiul Testament de la un cap la altul, nicăieri nu se porunceşte, în mod specific, să posteşti de două ori pe săptămână. Sunt porunci să posteşti pentru Ziua ispăşirii şi la sărbătorile de peste an (vezi Levitic, vezi proorocul Zaharia, în special). Dar omul acesta a hotărât mai mult: de două ori pe săptămână arăt hotărârea mea de a fi stăpân pe mine însumi. Nu pune nimic stăpânire pe mine, nici măcar bunurile de hrană. Dar nici aceasta nu a fost de ajuns în dedicarea lui. „Din tot ceea ce am dau zeciuială.“ Recunosc prin aceasta că toate lucrurile din viaţa mea sunt daruri ale lui Dumnezeu şi îmi arăt această credinţă. Ce-aţi spune de un aşa om? Toate acestea le vreau realităţi şi în viaţa mea! Dar, la sfârşitul zilei, trebuie să spunem ce ne învaţă Mântuitorul: eram datori să facem lucrurile acestea. A fost spre binele nostru, nu spre lauda noastră. Pare crud verdictul pe care-l dă Mântuitorul. Dacă noi am vedea un astfel de om, ce-am spune? Este model, este exemplu. Dacă ar fi la fel şi în sufletul lui, aşa ar fi, dar nu uitaţi că şi un prooroc se poate înşela când îi evaluează pe oameni. Aduceţi-vă aminte de Samuel, când s-a dus în casa lui Isai să ungă împărat. A venit întâiul născut – băiat înalt, frumos – şi I-a spus în gândul lui Domnului: Doamne, acesta este? E unsul tău? Dar Domnul spune: Nu este acesta. Şi vine al doilea, al treilea. Samuel îl întreabă pe Isai: Mai ai şi pe alţii? Mai am unul, dar este la oi – şi a trimis după David. Lecţia pe care Samuel a învăţat-o în ziua aceea a fost: omul este furat de înfăţişare, dar Dumnezeu se uită în primul rând la inimă. Noi ne putem înşela unii pe alţii. Ne putem înşela chiar şi pe noi înşine. Fariseul din pilda aceasta s-a înşelat pe el însuşi. Când citeşti despre el, în prima parte a pildei, îl vezi ca pe un personaj pozitiv – om dedicat, dăruit. Însă mare, mare atenţie la ce face şi ce spune în rugăciune. Vedem cum rolurile se inversează. Intră vameşul în pildă. Când auzi de vameş, te gândeşti: ce caută acest trădător la rugăciune? El îşi începe rugăciunea cu o aluzie la Psalmul 51: „Ai milă de mine, Dumnezeule! Ai milă de mine, păcătosul!“ Care dintre ei a mers acasă socotit neprihănit? Mântuitorul vede inima fiecăruia. Vameşul s‑a dus acasă socotit drept. Aceasta nu înseamnă în nici un fel că putem fi toată ziua în slujba asupritorului sau a lui Satan şi apoi din când în când câte să spunem câte o rugăciune în Casa Domnului şi primim neprihănirea. Nicidecum. Pilda aceasta are un singur punct pe care vrea să-l sublinieze: în ce ţi-ai pus încrederea? În tine însuţi, sau în Dumnezeu, de la care ai nevoie de milă?
Să ne uităm în viaţa unui alt fariseu, pentru a vedea mai deplin exemplul fariseului din pilda noastră. În Filipeni, capitolul 3, apostolul Pavel îşi descrie viaţa lui ca şi fariseu înainte de întâlnirea cu Cristos şi spune lucruri asemănătoare. Câştigurile din viaţa lui: tăiat împrejur a opta zi, evreu din evrei, din seminţia lui Beniamin, cu mare râvnă în ce priveşte împlinirea Legii. Toate acestea au ţintă precisă: am rămas în popor indiferent cine a stăpânit peste poporul nostru. Dacă este să cauţi seminţie credincioasă în Israel, aminteşte-ţi că la ruperea împărăţiei sub Roboam au rămas doar două seminţii apropiate de Casa Domnului. Acelea au fost Iuda şi Beniamin. Strămoşii mei de acolo sunt. Primul împărat din Israel mi-a fost strămoş. Saul a fost un beniamit. Dar toate acestea, când le compari cu preţul nespus de mare, cu valoarea inestimabilă a cunoaşterii lui Cristos, sunt nişte gunoaie. Termenul este foarte dur. Cornilescu traduce oarecum eufemistic: gunoi. Aceasta este viaţa fără Cristos, dacă o pui în cântar, dacă vrei să-i dai o valoare. Putem fi ispitiţi şi de lucruri bune. În cartea Genesa, în capitolul 11, ni se vorbeşte despre Turnul Babel. Oamenii aceia s-au dăruit unui proiect de construcţie colosal, cu următoarea motivaţie: „Haideţi să ne facem un nume!“ Aşa spune Genesa 11: 3, 4. S-au adunat în câmpia aceea frumoasă şi s-au pus la lucru. Acum, dacă citim cu mare atenţie cartea Genesa în acea parte, îl vom vedea pe Moise cum pune în contrast această acţiune a lor: „Haidem să ne facem un nume…“ Ştim ce s-a întâmplat: li s-au încurcat limbile şi nu s-au mai înţeles unii cu alţii. Dar, dacă dăm pagina la capitolul 12, vedem cum se capătă un nume mare: „Domnul zisese lui Avraam: Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare“ (v.1, 2) Adesea lucrurile bune pe care le facem ne pot ispiti. Realizările deosebite din viaţa noastră pot fi curse pentru noi, aşa cum au fost pentru fariseu: postul, zeciuiala, curăţia lui, dreptatea lui, cinstea lui. Toate acestea au fost o cursă pentru el. A ajuns să-i dispreţuiască pe ceilalţi – voi n-aţi fost în stare de o aşa dedicare pentru Domnul; voi aţi căzut când au venit romanii. Cine a mers acasă neprihănit? Vameşul.
Mântuitorul spune: „Atunci când îţi faci milosteniile (Matei 6), nu pune trâmbiţa în gură să ştie toţi cât ai dat, ce-ai făcut, ce-ai realizat.“ Mântuitorul ne învaţă: „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta.“ Dar ştiţi de ce? Haideţi să judecăm aşa, ca oameni de lut: Ce-i mai bună? O apreciere de moment sau o răsplată veşnică? Să nu lăsăm ca nimeni să ne-o fure pe a doua în schimbul unei aprecieri temporare. Toate pentru Dumnezeu, iar la sfârşitul zilei să spun doar: Am fost dator să fac lucrurile care le-am făcut. Le-am făcut ca ascultare faţă de Dumnezeu, nu pentru a-mi zidi eu un nume. Dacă vrea, mi-l zideşte El. Nu mă preocupă aceasta. Dacă trag cu ochiul înspre zidirea din partea mea a unui nume, pot păţi ce-au păţit cei de la Turnul Babel. Avraam este patriarhul lui Israel. Avraam are un nume care ajuns până astăzi. Cu siguranţă că în Babilon au fost mulţi oameni cu bani şi puternici al căror nume n-a ajuns până la noi. Doar despre nebunia lor aflăm noi astăzi.
Aşadar, să nu ne lăsăm ispitiţi de lucrurile bune. Lucrurile bune trebuie să fie întotdeauna o dovadă a ascultării noastre, nu un motiv de laudă din partea noastră. Sunt totdeauna foarte atent, spune apostolul Pavel în Romani 15:18, când spun ceva din lucrurile pe care le-am făcut, am mare grijă să spun: Cristos le-a făcut prin mine. Şi aceasta în primul rând pentru a mă păzi pe mine, pentru a mă feri de la a-i dispreţui pe alţii, când mă compar cu alţii.
Sunt convins că Dumnezeu ne va ajuta să facem lucruri deosebite. Să le facem, iar la sfârşitul zilei să zicem: Mântuitorule, Îţi eram datori să facem toate câte ne-ai ajutat să le facem. Punct. Facem aşa, toate acestea, pentru a ne păzi pe noi şi pentru a fi mărit Cristos. Iar, la urmă – aceasta este aşteptarea mare –, un rob care face ce este dator să facă ajunge să fie numit un rob bun, ascultător şi primit de Tatăl.