Școala duminicală – 7 iunie, 2015
Definirea aproapelui
Luca 10: 25-37
Versetul de aur: Luca 10.36
Pilda samariteanului este un text foarte cunoscut, cu privire la care probabil aţi auzit multe interpretări. Dar, înainte de a lua în discuţie un exemplu de interpretare la pilda samariteanului, trebuie precizat şi faptul că un text ca acesta, care vine şi vorbeşte despre un adevăr esenţial, adesea a fost interpretat greşit. Poate cea mai cunoscută interpretare greşită este cea pe care a dat-o Augustin. El interpretează această pildă în felul următor: Cel bătut este Adam. Ierusalimul este cetatea cerească de unde a căzut Adam. Tâlharii sunt diavolii care i-au luat nemurirea. Preotul şi levitul sunt Legea Vechiului Testament, care nu poate mântui. Samariteanul este Cristos care leagă răni. Hanul este Biserica, iar hangiul este apostolul Pavel. Este o interpretare foarte teologizată. Cauţi în fiecare detaliu pe cineva să pui în spate, să duci lucrurile într-un anumit fel. (Oare cine-o fi „dobitocul“?) Dacă aşa ar sta lucrurile cu sensul, atunci oare ce a vrut să spună Mântuitorul? Cristos a venit şi a făcut El tot ce n-au putut face alţii. Ceea ce a făcut El a dus la Biserică, la han. De-acolo, El a dat doi dinari şi a plecat. Şi tot ce mai rămâne de făcut a rămas în slujba lui Pavel, care e hangiul!
Fraţilor, această pildă ne trimite în altă direcţie. Orice lucrător din câmpul evangheliei – prezbiter, păstor, diacon, din orice ţară, din orice biserică – poate mărturisi la sfârşitul lucrării că unul dintre cele mai grele lucruri – dacă nu cumva chiar cel mai greu – a fost să lucrezi cu oameni. Aici ţinteşte această pildă: cine este aproapele? Am auzit de multe ori spunându-se: Într-adevăr, mi se spune să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi, dar nu mi se spune să iubesc pe departele ca pe mine însumi. De aceea, este foarte important cum definesc aproapele. Un iudeu, un învăţător spunea – cum este în mod implicit şi aici – că aproapele sunt cei din neamul lui. Pe ei îi iubesc. Mi-a fost clar să văd cine este Dumnezeu, că mărturisesc în fiecare dimineaţă în Şema (Deuteronom 6:4): Domnul Dumnezeul tău, Israele, este un singur Domn. Punct. Nu am probleme să identific cine este Dumnezeul pe care trebuie să-L iubesc cu tot ce sunt, dar am probleme în a identifica cine este aproapele. Pe cine trebuie să iubesc cum mă iubesc pe mine?
Această pildă şi altele spuse de Mântuitorul în urechile audienţei din veacul I au fost ca şi cum ai bate un clopot lângă ureche. În copilăria mea – şi cred că şi în a dumneavoastră – circulau diferite anecdote menite şi să amuze, dar şi să şocheze; „culmile“ erau dintre acestea. Copiii se întreabă unii pe alţii: Ştii care e culmea răbdării? Te urci pe sobă, iei apă în gură şi un ou în gură şi aştepţi până fierbe. Alta era culmea durerii: alergi descuţ pe muchia unei lame şi pui frână. Lucrurile se pot spune şi altfel, dar atunci se pierde „şocul“. De exemplu, poţi să spui că dacă mergi cu maşina pe o linie de tramvai uzată şi pui frână rămâi fără cauciucuri. Se taie. Nu te doare (eventual te doare doar când bagi mâna în buzunar). Însă spuse astfel lucrurile nu mai şochează. Uneori este însă nevoie de şoc. Un astfel de şoc a avut loc în mintea ascultătorului din veacul I: Cum?! Samaritean?! Este ca şi cum ai avea pe cineva de la Vatra Românească zdrobit, lovit şi vine cineva de la UDMR, îl ia, îl ridică, îl bandajează şi îl duce undeva să-i dea de mâncare. Oarecum se apropie. Ce-ai spune? Nu se poate. Nu se poate! Cine este aproapele? Stiţi cine? Inclusiv duşmanul. Inclusiv duşmanul! Este foarte uşor să iubim pe cineva necăjit. Când vezi pe cineva că n-are bani, este zdrenţuros, dacă ai ceva la tine, bagi mâna în buzunar şi-l ajuţi. De asemenea, poţi iubi pe unul care este pe aceeaşi treaptă cu tine. Mergi în casă: şi tu eşti sărac, şi el e sărac. Şi eu am Dacia, şi el are Dacia – şi aşa mai departe. Suntem apropiaţi. Când deja se diferenţiază clasa, când el este mai înstărit, îl iubeşti… dar nu întotdeauna. Când îţi este duşman – aproape sigur nu-l iubeşti. Ai o guşă mare şi nu poţi gândi liber – numai prin guşă. Aici suntem, ca oameni. Iar această pildă vine şi ţinteşte unde te ustură mai tare, unde te doare mai rău. Acolo a lovit Mântuitorul. De aceea, atunci când îi răspunde cine a fost aproapele, El nu spune: „samariteanul“, ci spune: „acela căruia i-a fost milă“.
Dar cine erau samaritenii, de a fost Mântuitorul determinat să-i folosească în astfel de exemple-limită? Ştim din 2 Impăraţi 17, din cartea Ezra şi din cartea Neemia că asirienii au cucerit Palestina şi au luat robi, iar în locul robilor au adus din ai lor şi au colonizat Samaria. După o vreme de animozitate s-au împrietenit, şi au ajuns şi s-au căsătorit unii cu alţii. Iar apoi (găsim în cartea Ezra) au alungat multe din femeile străine, mulţi din bărbaţii străini – însă nu toţi au făcut asta. În cartea Neemia ni se spune că duşmanii cei mai mari pe care ei i-au avut au fost cei din nord. La nord de Iudeea este Samaria. Citim de Sanbalat, citim de alţii. Aceştia erau samariteni: iudei amestecaţi cu neamurile. Odată cu reforma adusă de Ezra, în viaţa poporului s-a făcut o diferenţiere clară. Noi suntem. Voi nu sunteţi. Când s-a făcut ordine în Templu, unul dintre preoţii de la Templu, Manase, a fost exilat şi a mers în Samaria. Socrul lui, Sanbalat, i-a făcut un templu pe muntele Garizim (se întâmpla pe la anul 320, la începutul erei eleniste, când a venit la putere Alexandru Macedon). Existau aşadar deja două temple rivale, în acelaşi popor. Şi unii, şi alţii pretind că au adevărul. Unii spun: Samaria! pentru că la Sihem s-a aşezat prima oară cortul. Abia Eli – şi apoi ceilalţi după el – a căzut în apostazie şi apoi au mutat cortul din Sihem la Şilo, şi de la Şilo la Ierusalim. Aşadar, nu noi, samaritenii, ne-am rătăcit, ci voi, israeliţii. Era tensiune mare aici. În anul 128, Ioan Hircan – care era împărat la Ierusalim – a pornit cruciadă împotriva samaritenilor şi le-a demolat templul de pe muntele Garizim. Aşadar, când are loc întâmplarea descrisă în Ioan 4 numai muntele mai era. Unde să ne închinăm? Numai pe muntele acesta. Voi la Ierusalim, spune femeia de la fântâna lui Iacov. Incrâncenarea merge şi mai departe. Iudeii le-au dărâmat templul în 128. În anul 6 vin nişte samariteni la Templu, în Ierusalim, cu oase de oameni morţi şi le împrăştie în Templu – şi astfel pângăresc Templul. Animozitatea creşte şi mai mult. În anul 52 d.Cr., oricine din Galileea care vroia să vină la Ierusalim trebuia fie să treacă prin Samaria, fie să meargă prin Transiordania. Un grup de pelerini au ales să treacă prin Samaria şi samaritenii i-au omorât pe toţi. Acestea erau relaţiile în prima jumătate a veacului I, când Mântuitorul foloseşte referiri la samariteni pentru a arăta un duşman veritabil, care era în coastă. Când cei zece leproşi au fost vindecaţi, nouă şi-au văzut de drum şi doar unul dintre ei s-a întors şi a mulţumit. Iar Biblia spune: „era samaritean“.
Cine este aproapele? Inclusiv duşmanul. Inclusiv duşmanul!
În cel de-al doilea război mondial, în septembrie 1944, un pilot britanic era în misiune de bombardament şi a ajuns la graniţa dintre Germania şi Olanda. Foarte aproape de graniţă, pe partea germană, este un orăşel micuţ numit Clive. Pilotul era în misiune să arunce bombe, împreună cu alte avioane. Identifică ţintele naziste, aruncă bombele, dar din greşeală aruncă o bombă şi dărâmă biserica din oraş, Catedrala Sfânta Maria. Pe drum, în zbor spre casă, el şi-a dat seama că una dintre bombe a mers greşit şi a făcut praf biserica. Dar aceasta a fost în 1944, era război, a avut ceva remuşcări o vreme, s-a terminat războiul, s-a însurat, a întemeiat familie şi şi-a văzut de treabă. În 1983, unul dintre prieteni îi arată un ziar, spunând: Uite, cei din Clive restaurează biserica, refac biserica. Ca prin ceaţă, îşi aduce aminte: de unde ştiu oraşul acesta? Merge în pod, îşi ia jurnalul de război şi află că el a dărâmat ,iserica. Ce putea face el? Putea trece pe dincolo, ca şi preotul, ca şi levitul. Dar avut remuşcări mari, a scris o scrisoare către primarul din Clive spunându-i: „Eu sunt cel care v-am dărâmat biserica în cel de-al doilea război mondial. Cer membrilor bisericii aceleia şi celor din oraşul dumneavoastră iertare.“ Trimite scrisoarea în Germania şi imediat primeşte răspuns din partea preotului bisericii, invitându-l să vină, că toate sunt bine. N-a avut curajul. După o vreme mai primeşte o scrisoare cu 500 de semnături ale membrilor acelei biserici, spunându-i: Domnule, te-am iertat pentru ce ne-ai făcut. Pilotul, care acum era în vârstă, zboară în Germania – şi o rană de 40 de ani se vindecă.
Putem strica foarte uşor relaţiile dintre noi – uneori din greşeală –, dar rănile rămân. Ele se vindecă doar cu dragoste.
Să ne definim aproapele în termenii cei mai largi cu putinţă: chiar samariteni. Aceasta înseamnă inclusiv pe duşmani – inclusiv cei cu care am fost, suntem sau urmează să fim în vreun război. Acesta este mesajul pildei cu samariteanul milostiv.
Aşa cum Dumnezeu a revărsat asupra noastră dragoste din belşug, fără limite – şi peste cei ce L-au străpuns –, la fel trebuie şi noi să-i iubim inclusiv peste duşmanii noştri. Doar dragostea vindecă rănile pe care cu mâna noastră le-am făcut. Poate în neştiinţă, poate din greşeală, dar tot rană a rămas. Să turnăm dragoste peste ea.