Școala duminicală – 14 iunie, 2015
Belşugul ca şi cursă
Luca 12:13-21
Versetul de aur: Luca 13.20
Avem de discutat despre un lucru foarte drag nouă, tuturor. Urmează să vorbim despre belşug. Nu de puţine ori – la sfârşit de an, la început de an, la zi de naştere, la o sărbătoare deosebită – noi ne dorim unii altora, printre altele, şi belşug. Pilda aceasta ne vorbeşte despre belşug ca şi cursă – belşugul, ca acea situaţie în care se schimbă culoarea ochilor, ca situaţie în care ţi se întunecă mintea şi încep să se nască gânduri pe care înainte nu le aveai; belşug, ca acea situaţie în care crezi că ai reuşit să te sui pe cal; belşug, ca acea situaţie în care crezi că ai ajuns la pârghiile vieţii şi acum tu le ţii.
Mântuitorul vorbeşte aici despre un om bogat, nu despre un om sărac. Unui om bogat i-a rodit ţarina mult – un om care avea de toate, avea hambare (apoi a avut ce strica!), avea ce-i trebuie. Alţii spuneau despre el şi el se vedea pe sine ca fiind bogat – şi a primit şi mai mult. A dat Dumnezeu un an în care pământul a rodit extraordina, şi s-au umplut ograda, curtea, depozitele – nu mai încăpea ce avea. Ce faci atunci?
Să citim cu mare atenţie pilda, să vedem cât din traseu omul merge bine şi unde se împiedică. Când s-a umplut curtea, când hambarele sunt pline ochi, ce faci? Nu arunci grâul pe vale, ci mai faci un hambar, două, ai grijă de ce ai primit de la Dumnezeu. Până aici, toate bune în pildă. Om bogat, an cu belşug – face planuri: ce să fac cu ce mi-a dat? Unde greşeşte omul din pildă? În clipa în care spune aşa: „Voi zice sufletului meu: Ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!“ Un astfel de lucru, spune răspunsul lui Dumnezeu din pildă, mai departe, este un lucru pe care îl spune un om fără minte, un om nebun. Aşa îi spune Dumnezeu: „Nebunule, stai!“ Ironia din această pildă este următoarea: „resursele pe care le am, mă ţin ani, ani mulţi“ – şi el a mai trăit câteva ceasuri. Nu întotdeauna lucrurile pe care la am la îndemână îmi garantează viitorul.
După Scripturi, lucrurile stau exact pe dos: viitorul şi viaţa cuiva nu stau în lucrurile pe care le are. Aşa ne învaţă Mântuitorul: „Viaţa unui om nu stă în belşugul pe care îl are.“
Să luăm din nou pilda de la capăt. Ce putea face omul bogat, care a primit şi mai mult belşug, astfel încât să nu-i spună Dumnezeu: „nebunule“, ci să-i spună: „bine ai lucrat, rob credincios – ai primit câte ceva, urmează să-ţi dau şi mai mult; ai fost pus peste puţine, te pun peste mai multe“? Ce trebuia să facă omul?
Mântuitorul spune, în ultimul verset: „Omul acesta trebuia să se îmbogăţească faţă de Dumnezeu.“ Cum? Omul acesta, când a primit din belşug multe, multe, trebuia să se poarte faţă de Dumnezeu ca un om bogat, ca un om care spune: „Doamne, mi-ai dat… nici nu ştiu bine cât. Lucrurile pe care mi le-ai dat le folosesc pentru Tine. Faţă de Tine şi de Împărăţia Ta mă port, lucrez, ca un om bogat, ca un om care are mijloace pământeşti“. Ne gândim la acest lucru în paralel cu ce păţeşte Iosif, în Egipt. Faraon a avut un vis: şapte vaci slabe, şapte vaci grase; şapte spice goale, şapte spice pline. Vacile slabe au înghiţit vacile grase şi spicele goale pe cele pline. Faraon era în dilemă, iar Iosif îi explică visul: „Dumnezeu va da în ţara ta şapte ani de mare belşug: la aceasta se referă vacile grase. După aceşti şapte ani de belşug, Dumnezeu va trimite şapte ani de foamete: acestea sunt vacile slabe. Cele slabe le vor „mânca“ pe cele grase. De aceea, pune om înţelept peste ţară, care să strângă belşugul şi să-l folosească înţelept, când vin anii de foamete.“ Iosif este un exemplu de cum se poartă un om când Dumnezeu toarnă belşug. Citind Genesa 41 – acolo încep anii cei bogaţi, cei plini de belşug –, vedem cum Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Atât de mult grâu era în ţară, încât au încetat să-l mai cântărească.“ Au pierdut rândul la cântar! Dumnezeu a dat, a dat, a dat şi nu mai aveau unde să-l pună. Ce a făcut Iosif? A adunat tot. A folosit cu mare, mare răspundere ceea ce a turnat Dumnezeu peste Egipt, pentru ca, după cum vom vedea mai apoi în carte, acel grâu să ajungă să fie de folos nu doar pentru egipteni, ci pentru toate popoarele din jur. Prin administrarea înţeleaptă a unei bogăţii extraordinare, Dumnezeu a salvat viaţa multora, inclusiv viaţa tatălui lui Iosif, viaţa fraţilor săi (acesta este un punct important: chiar viaţa duşmanilor săi). Dacă suntem în această situaţie, în care pământul nostru rodeşte mult şi deja avem, trebuie să lucrăm cu mare atenţie! Aceasta este o situaţie în care te poţi purta ca un om bogat faţă de Dumnezeu, sau te poţi purta ca un nebun.
Celălalt exemplu, pe lângă Iosif, este Iov, care ne oferă un alt contrast cu bogatul care i-a rodit ţarina. Iată ce spune Iov despre viaţa lui (Iov 31:24-28): „Dacă mi-am pus încrederea în aur, dacă am zis aurului: „tu eşti nădejdea mea“, dacă m-am îngâmfat de mărimea averilor mele, de mulţimea bogăţiilor pe care le dobândisem; dacă am privit soarele când strălucea, luna când înainta măreaţă, şi dacă mi s-a lăsat amăgită inima în taină, dacă le-am aruncat sărutări, ducându-mi mâna la gură – şi aceasta este tot o fărădelege care trebuie pedepsită de judecători, pentru că – mare atenţie! – m-aş fi lepădat de Dumnezeul cel de sus!“ Orice om pământean – şi, cu atât mai mult, orice ucenic al lui Isus – trebuie să-şi vadă toată viaţa – fiecare clipă, fiecare suflare – ca pe un dar pe care Dumnezeu i-l dă. De aceea orice vine, în timp ce încă mai sufli, este o ocazie de a lucra pentru Dumnezeu, de a te purta ca un om care a primit ceva de la El, şi care acum Îi dă înapoi, foloseşte pentru El. Dacă în momentul în care ce-ai primit ţii pentru tine şi-ţi laşi inima amăgită, Iov ne învaţă: „Omul acela s-a lepădat de Dumnezeu.“ Cu alte cuvinte, omul acela spune: am pentru ani mulţi, pot să stau liniştit, nu mai am obligaţii faţă de nimeni – nici faţă de oameni, nici faţă de Dumnezeu. Trăiesc ca un om autonom – am pus eu mâna pe volanul vieţii, le ţin eu. Mi le-am asigurat, trăiesc în siguranţă. Un astfel de om uită cine este. Aici este cheia pentru un comportament corect, în vreme de mare belşug.
Noi, de regulă, vorbim despre şi accentuăm (şi nu facem rău) un comportament corect în ispite, în necazuri, în încercări. Trebuie să vorbim şi despre comportament corect când Dumnezeu revarsă belşug de se umple casa de grâu, de nu mai încap hambarele. În orice clipă – şi la mare necaz, şi la mare belşug – să nu uităm cine suntem. Rămânem doar oameni – doar oameni. Să ne lăsăm călăuziţi de înţelepciunea şi experienţa celor dinaintea noastră. Să citim despre Iacov, despre David, despre Core şi despre Isaia – oameni care în diferite împrejurări revin la aceeaşi întrebare, foarte limpede, sintetic: „Cine e de fapt omul?“ Fie el proroc, fie împărat, fie cântăreţ, fie oricine ar ajunge.
Să revenim la istoria din cartea Geneza: foametea vine, Israelul nu mai are iarbă şi Iacov îşi trimite fiii. Istoria continuă: ajunge şi Iacov şi coboară şi se înfăţişează înaintea lui Faraon – şi aici Iacov face prima mare sinteză pe care o găsim din Scripturi cu privire la viaţa omului. Când îl întreabă Faraon: „cine eşti? câtă vreme ai?“, Iacov îi răspunde: „Anii pribegiei mele sunt atâta. La cei dinaintea mea au fost mai mulţi, că au fost mai buni.“ Vezi viaţa ca o pribegie, ca o călătorie. Noi aici suntem doar în drum – oameni care trecem. Acest lucur este adevărat cu privire la oricine – cu privire la cel mai sărac din biserică, cu privire la cel mai bogat din biserică. Toţi trecem. Aceasta spune Iacov.
David a cântat mult despre acest lucru. Psalmul 39 este Psalmul în care vorbeşte despre ce este omul – „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt“ (v. 4); „Ascultă-mi rugăcinea, Doamne, şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele! Nu tăcea în faţa lacrimilor mele! Pentru că sunt ca un străin înaintea Ta, ca un pribeag, ca toţi părinţii mei.“ David spune aceste lucruri cântând şi la fel le spune şi când era aproape de moarte, după cum găsim în cartea 1 Cronici unde se află rugăciunea lui David, înainte ca el să moară (29:15): „Înaintea Ta noi suntem nişte străini şi locuitori, ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nici o nădejde“.
Psalmul 49 este un psalm scris de Core, care analizează acelaşi lucru: vremurile de belşug şi cum te porţi atunci. În acest psalm omul pus în cinste, dar fără pricepere, este asemănat cu un dobitoc.
Aşadar, dacă Dumnezeu revarsă mult, mare, mare atenţie! Dacă Dumnezeu revarsă mult, noi putem folosi acea revărsare a lui Dumnezeu pentru Dumnezeu. Acesta este sfatul Mântuitorului. Poartă-te ca un om bogat cu Dumnezeu. Nicolae Steinhardt, călugărul de la Mânăstirea Rohia, are o vorbă pe care o tot repetă în cărţile lui: „Fii boier cu Dumnezeu“. Fii ca unul care are mult şi lucrează mult, dă mult, se implică în mod deosebit, pentru că Dumnezeu i-a dat mijloace.
Isaia spune acelaşi lucru despre om: „Spune-mi, ce să strig? Orice făptură este ca iarba“ (Isaia 40). Acestea sunt texte pe care Petru şi Iacov le iau în Noul Testament şi aduc aminte oricărui om – Cine este, de fapt, omul? Omul este trecător. Suflarea lui depinde în întregime de Dumnezeu. Dumnezeu o poate chema înapoi oricând.
Aşadar, belşugul nu garantează ani mulţi, dar belşugul poate fi o ocazie în care Îl poţi sluji pe Dumnezeu şi mai puternic, şi mai bine. Învaţă de la Iosif din Arimateea – un om bogat, un om care, atunci când a fost nevoie, a spus: „ce trebuie să dau? Şi mormântul mi-l dau“ – poate unul dintre lucrurile cele mai intim legate de soarta omului. Poartă-te ca un om bogat cu Dumnezeu. Toate darurile pe care le-am primit de la El trebuie să meargă înapoi, la El. Lucrurile de care ai nevoie le ţii, le foloseşti – tot ce este peste, dă-I înapoi. Omul înţelept, omul cu judecată se poartă în felul acesta. Omul acela a ajuns să-şi dea seama că viaţa nu stă în mulţimea bogăţiilor, ci viaţa stă întotdeauna în Dumnezeu. Dacă El spune: „Înapoi!“, nu mai plecăm acasă de aici. Dacă el ne dă, este o ocazie în care să folosim ceea ce ne-a dat.
Belşugul poate fi o cursă – omul din pildă a căzut în cursa aceasta. Dar în acelaşi timp belşugul poate fi o ocazie pe care o poate folosi Dumnezeu, într-un mod unic pentru El, pentru planurile Lui, pentru voia Lui, între toţi oamenii. Fiecare dintre noi să ne judecăm, să ne cântărim lucrurile pe care ni le-a dat. Nu ne aşezăm viaţa pe ele. Viaţa nu depinde de mulţimea lucrurilor pe care le-am primit. Viaţa depinde în întregime de Dumnezeu. De aceea, să trăim ca nişte oameni înţelepţi, care ne-am aşezat viaţa noastră pe o temelie puternică, pe Cristos. Iar tot ce se revarsă peste temelia aceea se revarsă pentru a fi mai eficienţi, mai buni, mai puternici în lucrul la care El ne aşteaptă.