Școala duminicală – 10 mai, 2015
Politeţea ca păcat
Matei 21:23-32
Versetul de aur: Matei 21.31
Am putea aprecia multe lucruri la o pisică – de ce rasă este, cât e de frumoasă, de mare, de jucăuşă, de eficientă la prins şoareci –, dar cu siguranţă despre o pisică spui că întotdeauna cade în picioare. Cei cu care stă de vorbă Mântuitorul sunt oameni şi de multe ori, dacă nu întotdeauna, omul calcă pe urmele pisicii: vrea să cadă în picioare cu orice chip, în orice împrejurare. Vom discuta în continuare despre două lucruri: politeţea ca păcat şi răzgândirea ca virtute.
Am călătorit de curând de la Arad la Braşov şi în compartimentul nostru era o doamnă care călătorea la Bucureşti. Venea de la părinţi şi mergea la familie. Doamna aceasta, la 30 şi ceva de ani, avea o stare deosebită – se vedea pe bagaj, pe cum arăta. După un ceas, două, trei… am reuşit să deschidem o discuţie. Surprinderea a fost foarte mare: când i-am spus că sunt pastor baptist a tresărit şi, după o vreme, ne-a spus că, deşi era catolică acum, a copilărit în biserica baptistă dintr-un sat din judeţul Arad, unde mergea la bunici în fiecare vară. Şi, în cadrul discuţiei, ea a recunoscut că omul, chiar ea şi soţul ei, s-ar putea să se întoarcă, să deschidă ochii, să facă ceva doar la vreme de nevoie. Altfel… Şi-a cumpărat maşină de curând – şi ce să cumperi? Volfswagen Sharon sau Opel Safira – sau lucruri din acestea, la care nu mulţi ajung, dar când ajungi la ele nu ai nevoie de Dumnezeu.
Cei cu care stătea de vorbă Mântuitorul erau mai marii preoţilor şi cărturarii, oameni care acum au ajuns sus. Dacă a îndrăznit Cineva să le tulbure liniştea, s-au dus la El imediat: Cu ce putere faci lucrurile acestea? El le putea spune: Un profet are putere, face asta, asta, asta … dar n-a făcut aşa. Le-a spus o pildă – dar o pildă care aşa a fost croită încât le-a luat pământul de sub picioare. Despre ei a fost vorba în pilda aceea – o pildă foarte asemănătoare cu cea din Luca 15, cu fiul risipitor. Un tată avea doi fii. Cei doi au fost puşi în contrast, ca şi în Luca 15, dar direcţia şi ţinta sunt în altă parte. Când Dumnezeu te prinde la colţ şi te confruntă şi atunci vrei să cazi în picioare. Vrei să fii politicos: Da, Doamne, mă duc. Da, Doamne, fac. Până scapi de la colţ. Sau până ieşi din biserică. Până ai trecut valea, până s-a făcut din nou lumină, s-a făcut zi şi eşti sănătos… La revedere. Cunoaştem astfel de oameni, poate am fost şi noi astfel de oameni.
În Evanghelia după Matei sunt doi care cheamă la pocăinţă. Mai întâi, este Ioan Botezătorul, în capitolul 3: „Pregătesc calea Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, pocăiţi-vă, securea s-a înfipt la rădăcina copacului“ – acesta este limbajul pe care îl foloseşte Ioan. După el, după ispitiri, în capitolul 4, vine Mântuitorul cu acelaşi tip de mesaj: „Pocăiţi-vă! Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.“ Acesta este mesajul care se coboară din cer şi dă buluc pe pământ. Mântuitorul foloseşte şi o altă expresie, care spune astfel: „Împărăţia de la Ioan încoace se ia cu năvală, cu puhoi, trebuie să fugi, să alergi, să pui mâna pe ea – pentru că ea s-a coborât între voi.“ Iar în altă parte Mântuitorul spune: „Dacă Eu scot draci cu puterea lui Dumnezeu înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu s-a coborât în mijlocul vostru.“
Omul poate avea două atitudini faţă de acest mesaj. Poate fi politicos: „da, aşa este“ – şi să nu facă nimic. Vorbele nu ajung. Trebuie sudate de fapte. De aceea, Ioan le-a spus: „Faceţi fapte vrednice de pocăinţa voastră.“ Altfel degeaba vedeţi un proroc care este foarte aspru la limbă, ascuţit, şi vă confruntă şi veniţi şi vă botează. Este degeaba dacă aceasta nu se vede apoi într-o viaţă schimbată. Mai mult, le pune mâna la spate: „Colectorii de impozite – pe care voi îi socotiţi trădători, dar nu sunt mai trădători ca voi – şi femeile stricate au luat-o înaintea voastră în Împărăţie. Dar, voi n‑aţi crezut lucrurile acestea.“
Cine erau cei cu care vorbea Cristos? Toate lucrurile acestea, aceste evenimente, se întâmplă pe vremea când erau mari preoţi Ana şi Caiafa. La o observare atentă această expresie este ciudată, pentru că, potrivit Legii, doar unul este mare preot, nu sunt doi. Ana a fost mare preot începând cu anul 6 până în anul 15 d.Cr., când guvernatorul roman de atunci, Gratus, l-a schimbat. Acum, marii preoţi erau din neamul saducheilor. Ştim din istorie că saducheii se trag din Macabei, din oameni care s-au ridicat împotriva puterii siriene, care au reuşit pentru o vreme să ţină Israelul independent, dar apoi, când au venit romanii, s-au făcut una cu ei – de aceea şi ei, şi vameşii erau urâţi de popor. Dar Ana a avut aşa de mare trecere, aşa de mare autoritate încât chiar şi după ce a venit Eleazar, fiul lui, ca mare preot, iar apoi Caiafa, ginerele lui, când poporul vorbea despre slujba de mare preot, vorbea despre doi – chiar despre mai mulţi: cei care sunt din neamul marilor preoţi. Aceştia, cei care erau mână în mână cu puterea romană (pentru că puterea romană desemna pe marele preot), aceştia au fost confruntaţi de Isus – oameni care toată viaţa lor nu făceau decât o jonglerie între cine vine la putere, la Roma, cine e guvernator la Ierusalim şi cum împăcăm poporul: noi întotdeauna printre toate iţele astea trebuie să cădem în picioare. Voia Tatălui, aşa cum spune Mântuitorul, este să lucrezi în via Lui – iar ei aşa au spus: Da, aşa facem. Însă doar am spus-o, şi n-am făcut nimic.
Când citim ce răspuns dă celălalt fiu, parcă ne auzim pe noi răspunzând părinţilor noştri. „Fă asta!“, şi ai zis: „Nu vreau.“ Dar ceea ce se spune mai departe despre fiul acesta este calea de urmat. Acestuia în urmă i-a părut rău – şi s-a dus. Cu cât eşti mai în vârstă, mai adult, mai mare, cu atât îţi vine mai greu să te răzgândeşti; cu atât accepţi greu: atunci am luat o hotărâre greşită (mai ales dacă cineva mic îţi atrage atenţia). De multe ori se întâmplă – toţi cei care aveţi copii ştiţi lucrurile acestea, le-aţi trăit – să-i spui copilului: Acum, faci aşa. Peste o lună sau peste şase luni îi spui despre acelaşi lucru să-l facă altfel şi copilul ţine minte şi spune: Nu trebuie să-l fac aşa, pentru că atunci mi-ai spus să-l fac altfel!… Şi am fost de multe ori în situaţia să spun: Tata atunci a greşit, cum îţi spun acum trebuie să faci. Dar îţi vine greu. Îţi vine greu să recunoşti lucrul acesta.
Sunt câteva expresii în textul nostru: a intra în Împărăţie, a umbla pe calea neprihănirii şi a face voia Tatălui. Toate acestea trei sunt legate de Predica de pe munte şi ne ajută să înţelegem mai bine răspunsurile celor doi fii. Când Mântuitorul termină Predica de pe munte, spune astfel (capitolul 7): „Nu oricine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.“ Aşadar, ni-l amintim aici pe fiul care, atunci când tatăl l-a trimis la vie, a spus: „Doamne, mă duc.“ Şi nu s-a dus. Nu oricine-Mi spune: „Doamne, fac!“ intră, ci doar cel care ajunge să şi facă lucrurile acelea. Mântuitorul spune mai departe (versetul 24): „Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a construit casa pe stâncă.“ Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu derivă din ascultarea de cuvintele pe care le-a spus Cristos despre Împărăţia aceea, aşa cum le găsim în Predica de pe munte (Matei 5-7).
Expresia: „calea neprihănirii“ în Noul Testament apare doar în două locuri: aici, în textul nostru din Matei 21, şi în a doua Epistolă a lui Petru, 2:21. Acolo, apostolul Petru ne ajută să pricepem mai mult. Cuvântul lui Dumnezeu spune aşa (v. 20-21): „În adevăr, dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată.“ Umblarea împreună cu Cristos este o umblare pe calea neprihănirii. După un moment al intrării, urmează o perioadă a umblării. Deşi în Noul Testament apare doar în două locuri, în Vechiul Testament această expresie apare în mult mai multe locuri. Cartea Proverbe este o carte care foloseşte această expresie şi citez două din apariţiile ei. În capitolul 8, versetul 20, Cartea Proverbe spune aşa: „Eu umblu pe calea nevinovăţiei, pe mijlocul cărărilor neprihănirii“, iar în capitolul 12, versetul 28, spune şi mai clar: „Pe cărarea neprihănirii este viaţă şi pe drumul însemnat de ea nu este moarte.“
Care este atitudinea unui om când este confruntat de Cristos? Ce face omul când Cristos îl cheamă? „Da, Doamne, vin“ – şi nu vine. „Nu vreau să vin“ – şi, după o vreme, îi pare rău şi vine. Politeţea în anumite împrejurări este un păcat. Este un păcat atunci când folosim politeţea doar pentru a scăpa neatinşi de o împrejurare în care, pentru o clipă, s-ar părea că nu avem altă alternativă. Eşti drăguţ, zâmbeşti – şi scapi. Este indicat să fim oameni politicoşi – dar să nu facem din politeţe o mănuşă după care ne ascundem. Să nu facem din politeţe un gest, o atitudine prin care să fugim de Dumnezeu.
Răzgândirea nu este un lucru de indicat, pentru că se aşteaptă de la noi să fim oameni cu judecată, care să cântărim bine lucrurile şi să luăm o hotărâre bună, de care să ne ţinem. Dar, dacă n-am luat una bună, să avem curajul să ne recunoaştem greşala. Este mult mai bine să te opreşti şi să spui: am luat-o rău. Pentru un bărbat acesta este un lucru foarte greu – de exemplu, când te duci undeva cu maşina şi nu vrei să întrebi, să ceri informaţii când cauţi ceva. Şi te tot duci, te duci, te duci – şi ai pe cineva în dreapta care spune: N-ar fi mai bine să întrebăm? Aţi experimentat lucrurile acestea, vi s-au întâmplat de multe ori. Ai puterea să te opreşti, să verifici dacă direcţia în care mergi este bună! Toate au derivat din învăţătura lui Cristos din Predica de pe munte: „Cine aude şi le face…“
Celălalt discurs mare din Evanghelia după Matei se găseşte în Matei 25 şi are ca temă venirea lui Cristos în slava Lui ca Judecător. Acolo, El îi judecă pe oameni după lucrurile pe care li le-a spus în Predica de pe munte (Matei 25:31-46). Cei care se bucură de cuvintele „veniţi, binecuvântaţii Tatălui, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (v. 34) sunt cei care au avut un moment în care s-au răzgândit. Au văzut că merg într-o direcţie greşită şi au schimbat drumul – „veniţi şi căpătaţi din plin lucrurile în care aţi intrat şi în care aţi umblat în această viaţă, ca urmare a ascultării de ceea ce Cristos ne-a proclamat“: o ascultare, o întoarcere care se vede în roade.
Politeţea uneori poate fi un păcat. Răzgândirea ne poate salva de rătăcire. Să fim oameni care au curajul să analizeze calea pe care merg şi, dacă duce la moarte, să fim gata să sărim de pe ea pe calea care duce la viaţă. Am greşit poarta. Este greu să recunoşti că ai greşit. Le-a fost greu marilor preoţi şi cărturarilor, dar nişte oameni care erau la marginea societăţii au primit lucrurile acestea – despre aceştia Mântuitorul le spune: „Au luat-o înaintea voastră în Împărăţie.“ Chiar dacă unii deja sunt înaintea noastră şi merg demult, fiecare poate avea un început, un răspuns sănătos – poate mai degrabă o răzgândire, decât un răspuns politicos.