Școala duminicală – 3 Mai, 2015
Neghina şi grâul
Matei 13: 24-30; 36-43
Versetul de aur: Matei 13.43
Această pildă face parte dintr-un şir de pilde din Matei, capitolul 13. Ea vine să facă lumină cu privire la o întrebare urgentă. De obicei, atunci când se instaurează o împărăţie lucrurile merg în mod normal înspre o judecată a împărăţiei de dinainte. Orice împărat biruitor, învingător, ca urmare a unui război, a unei lupte importante, îşi ia învinsul, îl judecă şi, de regulă, îl omoară. În aceste fel împărăţia cea nouă se poate instaura pe deplin. Se merge în acest tandem: venirea unei noi împărăţii şi judecata pe care o aduce împărăţia aceasta nouă asupra celei de dinaintea ei. Evangheliile ne spun că, atunci când a venit, Mântuitorul a spus următorul lucru: „Împărăţia cerurilor s-a apropiat. Dacă Eu scot draci cu mâna lui Dumnezeu, înseamnă că Împărăţia Lui a venit în mijlocul vostru.“ Dar, judecata încă nu a venit. Judecata este doar la sfârşitul vremurilor. Până atunci, Împărăţia cea nouă, a cerurilor, a lui Dumnezeu, a lui Cristos, convieţuieşte împreună cu împărăţia cea veche, a Celui Rău. Pilda aceasta explică felul cum convieţuiesc cele două împreună.
Această pildă poate fi interpretată greşit – aşa cum a făcut-o, de exemplu, Augustin. El a interpretat-o ca referindu-se la faptul că în Biserică nu trebuie să faci disciplină. Neghina şi grâul stau laolaltă. Aşa spune Mântuitorul, dar, dacă nu citeşti partea a doua, când explică Mântuitorul, o poţi înţelege greşit. Ţarina nu este Biserica. Ţarina este lumea. În lume lucrurile stau împreună, laolaltă. În Biserică, textul după care ne călăuzim atunci când este, din păcate, cazul este Matei 18 – un text despre disciplină. Cele două împărăţii în lume convieţuiesc împreună. De foarte multe ori, când cele rele se năpustesc asupra vieţii tale, îţi vine să te rogi ca ucenicii în Evanghelia după Luca: „Doamne, să lăsăm foc din cer?“ Nu este greu să vă imaginaţi că sunteţi undeva la odihnă, dormiţi bine şi, pe la miezul nopţii, în mod brusc cineva de dedesubt, sau de deasupra sau de la stânga, de la dreapta, dă drumul la ceva ce te face să sari în picioare. Ce-ţi vine să spui aşa, instinctiv? Doamne, fă să se oprească. Strică, tună, fă ceva! Cu alte cuvinte: Doamne, adu judecata acum, să se vadă răul şi binele. Matei 13 răspunde la întrebarea de ce se amână judecata.
De regulă, nici o amânare nu este bună. De exemplu, în primele zile de primăvară, când zăpada de pe munţi începe să se topească, pe râuri, din partea lor dinspre munte, începe gheaţa să vină la vale. Râul de deasupra Cascadei Niagara – râul pe care se află Niagara – acolo aduce primăvara devreme bucăţi de gheaţă în care este peşte îngheţat, care a fost prins aşa în timpul iernii. Pescăruşii ştiu lucrul acesta şi pândesc blocurile de gheaţă pe râu şi se năpustesc asupra peştelui care este gata prins. Dar, dacă nu sunt foarte atenţi, când blocul de gheaţă se apropie să cadă în cascadă le poate rămâne pliscul prins în peşte şi pot cădea şi ei odată cu el. De regulă, amânarea nu este bună. Dar în textul nostru este indicată. Amânarea este, de fapt, istoria în care trăim noi. Este o istorie care tinde spre un seceriş. Este o amânare care duce la coacere.
Cum coexistă fiii Împărăţiei cu fiii Celui Rău aici? Fiul Omului a venit şi a semănat. După Legea romană, este o faptă vrednică de pedeapsă dacă, după ce un om şi-a însămânţat ogorul, îi vine duşmanul şi-i aruncă altă sămânţă în ogor. Nu cred că noi avem în Codul penal o astfel de pedeapsă, dar Imperiul roman o avea. Omul îşi termină treaba primăvara, doarme, stă liniştit şi când încep lucrurile să iasă din pământ vede că iese ce n-a semănat. Un duşman i-a făcut un lucru deosebit de rău: i-a stricat rodul, recolta. Aici, pe pământ, Mântuitorul spune: Aşa stau lucrurile. Eu am venit şi am adus sămânţa cea bună. Dar a venit duşmanul şi a aruncat şi el sămânţă în aceeaşi ţarină, în acelaşi ogor. Lucrul pe care îl subliniem aici este că, atâta vreme cât încă nu au ajuns la coacere, grâul şi neghina seamănă foarte mult. Când sunt verzi, greu le poţi deosebi. Diferenţa este că neghina are rădăcină mai adâncă şi mai puternică. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune: Nu smulge încă neghina. La orice cataclism, la orice lucru care vine să ia ceva, şi cei buni sunt afectaţi. Dacă se bombardează undeva pentru pedepsi pe cineva, şi cei buni suferă. Aşa merg lucrurile. Ai vrea să smulgi un fir de neghină – şi se smulg cu el încă trei fire de grâu. Fiii Celui Rău au rădăcini mai puternice decât fiii Împărăţiei – aceasta este ideea pe care o aduce Mântuitorul. Până la un moment dat se pot asemăna foarte mult unul cu celălat, dar la seceriş rodul pe care-l aduce fiecare va arăta cine este grâu şi cine este neghină. Robii nu cunosc despre aceste lucruri. Ei îşi dau seama doar la seceriş când văd: grâu şi neghină. Dar Fiul omului ştie, încă din noaptea în care duşmanul a venit şi a semănat neghina. Sunt anumite lucruri pe care le pricepem doar atunci, dar pe care Fiul le ştie deja astăzi. Pare o manifestare bruscă a răului – pentru că răul se aseamănă cu binele foarte mult.
Ceea ce spune Mântuitorul, în partea a doua a textului, este că fiii Celui Rău sunt o pricină de poticnire pentru fiii Împărăţiei. Aceasta este una dintre acuzele care I Se aduc. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire. Acesta este un subiect fierbinte în multe locuri. Nu faci ceva, ca să nu poticneşti pe cineva. Nu te duci într-un anumit loc, ca să nu fii o pricină de poticnire pentru cineva.
Această temă este importantă în Evanghelia după Matei şi este dezvoltată pe două linii mari. Vom privi mai întâi în viaţa Mântuitorului, la cuvintele pe care le spune El despre Sine (11:6): „Ferice de cel care nu găseşte o pricină de poticnire în Mine.“ Mesajul pe care l-a adus El putea fi un mesaj care să-i întoarcă pe oameni de la El. La sfârşitul capitolului 13 avem un astfel de exemplu. Mântuitorul termină pildele, iar cei care L-au auzit se întreabă: „Cine este Acesta? Nu este Iosif tatăl Lui? Nu este El Fiul tâmplarului? Nu este Maria, mama Lui? Uite, fraţii Lui, surorile Lui.“ – „Şi astfel găseau în El o pricină de poticnire“ (13:57); după care urmează citatul celebru: „Niciodată un prooroc nu este preţuit în patria lui.“ Mai departe, în capitolul 15, fariseii se poticnesc în El, când le spune: „Nu ceea ce intră în om spurcă pe om; ci ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om.“ Pentru farisei, acolo este o învăţătură care nu poate fi adevărată – „noi avem mâncăruri necurate, care ne pot pângări, şi Tu ne spui că lucrurile nu stau aşa!“ El face trimitere la lucrurile care izvorăsc din inima unui om – acelea sunt lucrurile care-l fac necurat, care-l pângăresc. Aşadar, un lucru adevărat, spus de Mântuitorul, a putut fi pentru cineva o piatră de care să se împiedice. Există acel text care apare în Noul Testament de mai multe ori: „Iată pun în Sion o piatră de care se vor poticni mulţi – piatra pe care zidarii au lepădat-o, dar care este scumpă în ochii Mei. Ultimul eveniment din Evanghelia după Matei în care apare această temă se găseşte în capitolul 26, unde Mântuitorul le spune ucenicilor: „În noaptea aceasta toţi veţi găsi o pricină de poticnire în Mine“ – datorită Mie voi vă veţi împiedica şi veţi cădea; în special tu, Petru: de trei ori vei face asta. Sunt împrejurări în viaţa Domnului Isus în care mesajul pe care L-a adus El a fost prea de tot pentru unii. Dacă citim Ioan 6, găsim şi acolo un astfel de eveniment. Învăţătura aceasta este prea tare – şi au plecat de la El (Ioan 6: 61). A fost o pricină de poticnire pentru ascultători. Aşadar, poticnirea poate fi un moft. Cineva va spune întotdeauna: aceasta e prea de tot. Aceasta nu primesc. Mă poticnesc, cad. Aceasta este o linie în Evanghelia după Matei.
Cea de a doua începe în capitolul 5, versetul 29, unde Mântuitorul spune aşa: „Dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l! Dacă mâna dreaptă te face să cazi în păcat, dacă este pentru tine o pricină de poticnire, taie-o!“ Acestea sunt măsuri extreme, dure. În capitolul 16, când se află împreună cu ucenicii la Cezarea lui Filip, îi întreabă: „Voi cine spuneţi că sunt?“ Petru Îi răspunde: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!“ Apoi urmează să le spună despre suferinţele Lui, şi Petru sare din nou: „Să Te ferească Dumnezeu!“ Care este răspunsul Mântuitorului? „Înapoia Mea, Satano; pentru că tu eşti pentru Mine o pricină de poticnire!“
Există, aşadar, motive adevărate, reale prin care cineva poate face în mod intenţionat pe altcineva să cadă. Acelea sunt lucrurile cu privire la care trebuie să fim deosebit de atenţi. Sunt convins, ştiu că toate lucrurile pe care le fac sunt văzute. Pentru unii, unele pot duce la zidire. Altele pot duce la poticnire. Singurul lucru de care eu trebuie să fiu întotdeauna deosebit de atent este: ce spune Dumnezeu despre aceasta? Este un adevăr de la El, sau nu? Nu porni niciodată de la diferitele înţelegeri, şi mofturi, şi opinii ale oamenilor. Ele pot fi deosebit de variate. Cristos a fost în situaţia aceasta. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu-l spun, voi nu primiţi mântuirea. Dacă-l spun, voi vă poticniţi. Apostolul Pavel a fost într-o situaţie similară. Când a ajuns între greci, crucea a fost o nebunie. Pentru iudei, crucea era un motiv de poticnire. Cum să predice un astfel de mesaj? Dacă nu l-ar fi predicat, n-ar fi ajuns până la noi…
Aşadar, pe de o parte, un adevăr proclamat cu dragoste, chiar dacă duce la cădere, iar pe de altă parte mare, mare atenţie la ceea ce fac sau spun – dacă îndeamnă pe cineva la păcat sau nu. În cartea Numeri, capitolele 22 – 24, găsim un exemplu clasic (se revine asupra lui în Apocalipsa 2:14): Balaam învăţând pe Balac să ducă poporul în rătăcire. Îl înveţi pe celălalt să facă rău. Dacă fratele poate merge până aici, şi eu pot. Cunoaştem astfel de situaţii, astfel de exemple. De aceea, trebuie să am grijă cum mă port în fiecare zi. Pot fi în atâtea locuri, în atâtea împrejurări, să mă vadă atât de mulţi – şi eu să nu ştiu. Pentru a-ţi alunga teama – „oare ce-am spus, cum am fost, ce-am făcut atunci?“ –, gândeşte-te întotdeauna că ai ochii lui Dumnezeu asupra ta, că El te vede întotdeauna: cum stai în maşină, ce faci în autobuz, la ce te gândeşti acasă, la serviciu, peste tot. Ochii lui Dumnezeu sunt asupra ta – dacă te gândeşti aşa, atunci te poate vedea oricine, fără ca tu să ştii, şi n-ai nicio teamă: ce-ai spus, la ce te-ai uitat, cum te-ai purtat, cum ai fost îmbrăcat. Fiii Celui Rău îi vor face pe fiii Împărăţiei să cadă. Aceasta va fi o acuză în ziua judecăţii. Ei se pot asemăna cu fiii Împărăţiei până la seceriş. Noi, aici, putem fi induşi în eroare, crezând că este bun, dar să fie neghină. Nu ne dăm seama. Fă din aceasta un barometru: Mă îndeamnă sau nu mă îndeamnă la păcat? Mă conduce spre o viaţă uşoară sau mă ţine lângă Cristos? Lângă adevărul Lui? În ziua aceea, spune în altă parte în Evanghelia după Matei, Tatăl va smulge orice răsad care n-a fost semănat de El (15:13). Este un lucru pe care Şi l-a rezervat Lui. În sensul acesta, amânarea este un lucru bun: duce la coacere. Înveţi să te fereşti de cele rele. Chiar dacă neghina îţi este lipită de umăr, chiar dacă trăieşti în fiecare zi având neghină aproape, Tatăl nu o smulge ca să nu te smulgă şi pe tine. Dar atenţie, că neghina are rădăcină mai tare decât tine. În această lume ea este ancorată mai bine. N-o lăsa să te facă să cazi. Fii foarte atent la coacerea ta. Fii o plantă care se maturizează, care aşteaptă secerişul.
Destinul de la urmă este prezentat şi el ca fiind pe două linii. Neghina va fi adunată mai întâi şi strânsă în snopi şi aruncată în foc. Din nou apare această expresie, care apare de multe ori în Matei: „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.“ Scrâşnitul din dinţi este măsura ultimă prin care un om încearcă să facă faţă la o durere mare. Aceasta îţi mai rămâne. Te aduni cu tot ce eşti şi faci faţă la necazul sau la durerea care este peste tine. Acesta este destinul veşnic al neghinei.
Cum stau lucrurile cu cei drepţi, cu grâul? „Atunci, cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.“ Această expresie este luată din Cartea Daniel, din capitolul 12:3: „cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci.“ Iată contrastul: unii îi învaţă pe alţii să cadă, iar alţii îi învaţă pe alţii să umble în neprihănire. „Atunci, aceia vor străluci ca soarele, ca lumina cerului.“ De asemenea, expresia aceasta apare în ultimele cuvinte pe care le-a spus împăratul David – 2 Samuel 23:3-4: „Dumnezeul lui Israel a vorbit, Stânca lui Israel mi-a zis: „Cel ce împărăţeşte între oameni cu dreptate, cel ce împărăţeşte în frică de Dumnezeu, este ca lumina dimineţii când răsare soarele.““ Un astfel de exemplu avem şi în Evanghelia după Matei, la evenimentul schimbării la faţă (capitolul 17). Cei care au fost martori oculari au spus: „Şi Faţa Lui a strălucit ca soarele.“ Acel model este deja arătat acum de către Fiul lui Dumnezeu: un Om care i-a învăţat pe alţii să umble în neprihănire. La fel trebuie să facem şi noi – să-i învăţăm şi noi pe alţii să umble în neprihănire. Să nu fim oameni care îi împing pe alţii la păcat, ci oameni care îi îndeamnă pe alţii la dreptate, la neprihănire – ştiind că secerişul va fi o realitate, că judecata va veni, că Împărăţia care acum a ajuns într-o zi se va instaura pe deplin şi că atunci, ca orice împărăţie care vine şi năpusteşte într-un anumit domeniu, într-o anumită zonă, va fi însoţită de o judecată a împărăţiei celei vechi. Nu lăsa ca neghina să te îndemne la păcat, ci fii tu un om care îndemni pe alţii la dreptate.