Școala duminicală – 31 mai, 2015
Arendaş nu proprietar
Marcu 12:1-9
Versetul de aur: Marcu 12.9
Care credeţi că este anotimpul cel mai greu, în lucrarea lui Dumnezeu? Toamna. Ştiţi de ce? Toamna se adună rodul din lucrare – şi întotdeauna, când lucrezi în via lui Dumnezeu şi ajungi la vremea roadelor, poate fi o ocazie de o mare ispită. După ce te-ai ostenit şi Dumnezeu a vărsat din belşug şi toate sunt pline, îţi vine să zici: „Doamne, ce lucrare mare am făcut!“ Dar poţi zice şi mai mult de atât: „Doamne, m-ai pus într-o vie atât de mănoasă, aşa bine merge, e tânără, are mlădiţă sănătoasă, pământul este deosebit: Doamne, ce-ar fi să-Ţi iau via?!“ Uiţi cine a sădit-o, cine a împrejmuit-o, cine a zidit turnul, cine a săpat teascul şi zici: „Doamne, e via mea“.
A lucra în via lui Dumnezeu, ca ispită – despre aceasta urmează să vorbim în continuare. Cea mai periculoasă perioadă în slujirea lui Dumnezeu este perioada rodului. Când vezi că ceva se mişcă, ceva se naşte, vine şi n-ai lucrat degeaba, ţine-te bine: ispita este extraordinar de mare. Roadele pot lua minţile oamenilor. Ca principiu îl putem pune în felul următor: „Nu uita că eşti doar un arendaş, nu eşti proprietar!“ Acolo unde te-a aşezat Dumnezeu, te-a aşezat numai pentru o vreme, iar ceea ce ţi-a dat nu este al tău şi nu eşti veşnic. Eşti doar un arendaş. Cel care te-a pus în via Lui, Cel care ţi-a dat în arendă via Lui, ca un semn al respectului faţă de El, faţă de proprietar, aşteaptă ca la vremea roadelor să-I dai şi Lui.
În naraţiunea de faţă conflictul intervine tocmai la acest moment: când s-a adunat rodul – şi trebuie să se vadă cine e proprietarul. Secerişul este o vreme grea pentru lucrător. Se poate da drept proprietar, spunând: „Via este a mea.“ Trimite stăpânul unul după altul, robi peste robi. Pe unii îi batem, pe unii îi omorâm – cum reuşim, depinde de robi. Iar la urmă îşi trimite fiul. Cheia pentru a desface pilda aici este. Vine moştenitorul? Cum putem noi avea via? Dacă îl omorâm pe moştenitor, cu siguranţă va fi a noastră – şi fac lucrul acesta. Roadele pot lua ochii lucrătorilor. Vedem în Scripturi că diavolul foloseşte roadele pentru a-i dărâma pe slujitorii lui Dumnezeu. Diavolul n-a ispitit-o pe Eva primăvara, nici vara, ci, toamna, când în pom era rod – un rod care aşa era de frumos încât deschidea mintea celui care avea parte de el.
În Noul Testament, bogatul care a căzut n-a căzut primăvara, nici vara, nici iarna, ci toamna, când s-au umplut hambarele, de n-a mai avut loc în ogradă. Atunci a zis – toamna, la culesul rodului: „Ai pentru mulţi ani, veseleşte-te, trăieşte liniştit, ignoră-L pe proprietar, pe Dumnezeu, pe Cel care ţi le-a dat pe toate.“
Adunarea roadelor este o perioadă de mare ispită. La acest punct poate fi periculos un botez – un eveniment deosebit în lucrarea bisericii, dar un moment extraordinar de lunecos. Când se vede rod, omul nu trebuie să uite că este doar un arendaş, oricine ar fi acel om. Oricât te-ai fi rugat pentru rodul acela, oricât ai fi săpat şi trudit în dogoarea zilei, orice-ai fi făcut – să-ţi fi dat viaţa pentru rodul acela –, doar arendaş eşti. La moment de belşug, omul poate fi ispitit.
Mai sunt şi alte exemple în Scripturi, în acest sens. În cartea Deuteronom 8:10-14 găsim unul dintre ele: „Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o. Vezi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu păzeşti poruncile, rânduielile şi legile Lui, pe care ţi le dau azi. Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu‑ţi‑se argintul şi aurul şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umfle inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei…“ Când aduni roadele din vie, din viaţa ta, din lucrarea ta, din umblarea ta cu Dumnezeu, ai grijă să nu ţi se umfle inima de mândrie. Vierii din pilda noastră au făcut mai mult decât atât. Ne-a dat, ne-a făcut, a sădit, îi luăm nu numai rodul, îi luăm şi via şi îi ucidem şi robii, şi fiul. Şi ajungem să spunem: „Doamne, nu doar ce a crescut aici, ci inclusiv tot ce este aici este al nostru. Lucrarea este a noastră. Comunitatea este a noastră. Totul este al nostru.
Ce face Dumnezeu cu aşa lucrători, cu aşa vieri? Să vedem întâi despre ce fel de Dumnezeu este vorba. Moise I-a cerut Dumnezeului său să i se arate, să-i spună cum este. Exod 34 este capitolul din Scripturi în care Dumnezeu se descrie pentru prima oară pe El Însuşi. Acolo Îl vedem pe El ca pe un Dumnezeu plin de milă, de îndurare, un Dumnezeu încet la mânie. Când ajungem în Numeri 14 şi poporul spune: „hai să ne alegem o căpetenie, să ne întoarcem înapoi în Egipt; umblăm pe-aici bezmetici prin pustie, murim de foame şi de sete“, mânia lui Dumnezeu se aprinde împotriva lor, iar când Moise se roagă şi mijloceşte pentru popor Îi aduce aminte lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu a spus în Exod 34: „Aşa Te-ai arătat că eşti, ţine-Ţi cuvântul; ce vor zice egiptenii dacă ne nimiceşti aici în pustie? Ai răbdare cu poporul acesta!“ La fel, când Pavel le scrie celor din Roma, vorbeşte despre Dumnezeu (Romani 15) ca despre „Dumnezeul răbdării şi al oricărei mângâieri“.
Dacă avem aşa vieri şi aşa Dumnezeu, cum se poartă El faţă de ei? Trimite un rob, trimite pe al doilea, trimite pe al treilea şi pilda spune: „a trimis mulţi şi au păţit toţi la fel“. Adică n-au adus rod stăpânului viei – unii pentru că au fost bătuţi, alţii pentru că au fost omorâţi; nu şi-au împlinit misiunea. Prin felul în care s-au purtat, vierii au transmis un mesaj ascuţit stăpânului viei: „Vrem să ţi-o luăm“. Nu doar roadele, ci tot ce ai făcut aici. În răbdarea lui, stăpânul viei îşi trimite fiul – şi fiul păţeşte la fel. Pentrucca ei să fie siguri că via va fi a lor, că ei o vor moşteni, îl omoară pe moştenitor. Aici este apogeul pildei, punctul culminant în naraţiune – acţiunea care vine şi pecetluieşte o hotărâre a lucrătorilor în via lui Dumnezeu. Orice lucrător se va valida sau invalida la acest punct. Nouă ni s-a promis o moştenire, dar acolo. Aici, suntem doar arendaşi. Chiar şi acolo vom fi moştenitori nu de capul nostru, singuri, ci împreună cu Cristos, cu Fiul care este moştenitor a toate lucrurile. Aşadar, cum te porţi în via Lui, faţă de moştenitorul viei, când Tatăl L-a trimis printre noi pe Fiul? Ale cui sunt toate, ale cui sunt roadele, al cui este teascul, al cui este gardul, cine a sădit-o, cine a împrejmuit-o? Nu noi, ci stăpânul viei. Prin felul în care ne raportăm la moştenitor ne arătăm cine suntem ca şi lucrători şi cum am trecut ispita secerişului. Când s-a umplut casa de rod, prin toate lucrurile pe care noi le-am face trebuie să arătăm: „Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău (Psalmul 115:1), Numelui Tău I se cuvine toată slava, pentru bunătatea Ta şi pentru credincioşia Ta.“
Psalmul 78 este un Psalm al lui Asaf, unde găsim o trecere în revistă a întregii istorii a poporului lui Dumnezeu până în vremea lui David – de la ieşirea din Egipt şi până când a fost luat David de la oi. Din nou, şi din nou vedem acelaşi ciclu: Dumnezeu vine, intervine, dă, revarsă – şi poporul acaparează tot. Şi din nou, şi din nou. Aici, în Psalmul 78, este prezentat un principiu pe care vreau să-l menţionez (v. 34-35): „Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu; îşi aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor şi că Dumnezeul atotputernic este Izbăvitorul lor.“ Omul nu-L caută pe Dumnezeu decât atunci când Acesta îl loveşte de moarte. Altfel, omul vrea să ia tot ce este al lui Dumnezeu: lucrarea Lui, drepturile Lui, tot. Omul se trezeşte din nebunia lui numai atunci când Dumnezeu vine şi-l atinge. Altfel, foarte rar o face. (Ca o paranteză, acest verset este un verset care ne călăuzeşte atunci când noi ne rugăm ca şi alţii să se întoarcă la Cristos. Omul n-o face. Omul nu-L caută, decât atunci când Dumnezeu îl atinge. Dacă vă uitaţi în viaţa dumneavoastră, aşa a fost şi cu dumneavoastră. Aşa a fost cu mine. Nu-L cauţi, nu-ţi îndrepţi faţa spre El, decât dacă te-a atins, decât dacă ţi-a ieşit înainte.)
Belşugul, secerişul, vremea roadelor, este o vreme a ispitei. Ultimul lucru pe care-l face proprietarul viei în pilda noastră, după îndelunga lui răbdare, este că vine el la vie. Îi nimiceşte pe vieri, le ia via şi aduce alţi vieri la lucru. Dacă în cadrul lucrării noastre în vie nu recunoaştem clar, prin ceea ce facem cu roadele, cine este proprietarul, mai devreme sau mai târziu Dumnezeu ne va lua via şi o va da altora care vor asculta de porunca Lui. Dacă n-o vor face nici ei, vor păţi şi ei ce-am păţit noi.
Aşadar, toate lucrurile pe care le avem ca şi rod, în viaţa şi lucrarea noastră, sunt cu ajutorul Lui. Trebuie să existe acţiuni clare, specifice, prin care aceasta să se vadă: nu sunt ale mele, nu le moştenesc eu, ci El le-a sădit, ale Lui sunt, eu sunt doar un arendaş, o vreme, aici. Dacă citim contracte de arendă, găsim lucruri foarte clar specificate: perioada pentru care ţi s-a arendat via, condiţiile în care ţi s-a arendat via şi ce se întâmplă dacă ai încălcat acele condiţii. Toate acestea se respectă, în pilda noastră. La vremea roadelor trebuie să dai din rod, iar dacă nu dai ţi se ia via.
Doamne, în lucrarea în care ne-ai aşezat, cu roadele pe care le-ai adus între noi, ajută-ne aşa să mergem, mai ales în zilele de toamnă, arătând că suntem doar nişte arendaşi, că ale Tale sunt toate, prin puterea Ta au ajuns în viaţa noastră, iar noi le administrăm doar pentru o vreme.