Școala duminicală – 26 aprilie, 2015
Proclamare, confruntare, rodire
Matei 13: 1- 9; 18- 23
Versetul de aur: Matei 13.23
Cunoaşteţi cântarea care spune: „Nu te uita la ziduri, la porţile de fier!“ Cum înţelegem această afirmaţie?
În urmă cu câţiva ani, la una dintre întâlnirile de la şcoală, am stat la masă cu fratele Bunaciu. Întotdeauna când stai cu oameni în vârstă e bine să afli multe lucruri pe care le-au trăit ei, de care tu ştii numai din auzite. Dumnealui ne spunea că această cântare era cântată în biserică şi, odată, împuternicitul a venit la dumnealui şi l-a întrebat: „Ce cântaţi voi acolo? Ce aveţi cu Porţile de Fier?“ Ştim bine că Porţile de Fier sunt unul dintre ecusoanele statului comunist de la noi. Acum, eu l‑am întâlnit şi pe fratele Traian Dorz, omul care a scris rândurile acestea. Ce-ai scris gândindu-te la o poartă de fier a unei închisori, şi ce-a înţeles cineva, într-un cu totul alt context, citind despre porţile de fier şi gândindu-se la un baraj de acumulare?! La fel este şi cu privire la Cuvânt. Unii aud Cuvântul şi-l înţeleg, alţii aud Cuvântul şi nu-l înţeleg. Din care eşti?
Această pildă a semănătorului este foarte cunoscută. Poate deja v-aţi tras din priză şi aţi spus: „Ştim cum e cu semănătorul.“ Înapoi în priză! Nu ştiu dacă ştiţi bine, sau dacă ştiţi tot. Sau, dacă ştiţi, e bine să aveţi mintea deschisă să ştiţi mai mult. Pilda aceasta este o pildă a confruntării. Este o pildă în care asupra celui care aude Cuvântul vine un puhoi de atacuri: păsări, soare, spini. Iar când citeşti cine sunt aceştia ţi se face teamă. Tu eşti astăzi în situaţia în care auzi Cuvântul. Nu-i a bună. Când Cuvântul lui Dumnezeu ajunge la urechile tale, diavolul este aproape. Diavolul croieşte pentru tine împrejurări prin care să-ţi ia acel Cuvânt. Dacă a ajuns prea târziu şi nu ţi l-a putut lua, are grijă să lucreze pe dinăuntru, să fie bolovani acolo şi acel Cuvânt să nu prindă rădăcini. Dacă a ajuns şi mai târziu şi Cuvântul a prins rădăcină, are grijă să fie spini împrejur şi să nu poată creşte. Asupra mea se dă acest atac – şi asupra ta. Orice om care aude Cuvântul nu este într-o situaţie uşoară. Proclamarea Cuvântului se face întotdeauna într-un context al confruntării. Să nu uitaţi aceasta niciodată. Nu este vorba despre o împrejurare uşoară aici, nu suntem în concediu (deşi este tentant să crezi că este aşa ceva în Matei 13 – pe malul mării. Isus stă în barcă, mulţimea stă pe plajă şi Mântuitorul îi învaţă. Ai zice: Ce ocazie deosebită! Ce relaxaţi sunt oamenii aceia! Nici vorbă de aşa ceva. Orice proclamare a Cuvântului are loc într-un context al confruntării.
Avem o mulţime de feluri de pământ în pilda semănătorului: pământ bătătorit, pământ pietros şi pământ cu spini, pe de o parte, iar pe de altă parte avem pământ bun. Apostolul Petru este autorul din Noul Testament care ne spune cel mai clar despre rolul Cuvântului în viaţa unui om. El spune în prima lui Epistolă, în capitolul 1, că noi am fost născuţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Noi creştem spre mântuire prin laptele duhovnicesc, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Venirea la viaţă, creşterea spre mântuire se datorează lucrării Cuvântului în viaţa mea – în viaţa ta. Şi acesta este motivul pentru care diavolul este deosebit de interesat să strice această lucrare.
Haideţi să ne uităm la un pământ bătătorit. Cum să înţelegem imaginea aceasta în legătură cu viaţa unui om? Ce anume te poate toci, te poate bătători, ca, atunci când este semănat Cuvântul, el să nu poată pătrunde, să nu poată penetra şi să vină repede păsările şi să-l ducă? Ce anume bătătoreşte mintea omului? Ce anume toceşte? Obiceiurile rele – când atât de mult ne-am învăţat să facem anumite lucruri încât toate s-au apăsat acolo şi nu mai poate pătrunde nimic. Apucături nepotrivite, tabieturi – toate creează o rutină prin care lucrurile merg de la sine. Ajungem să trăim o viaţă tocită. Nimic nu poate pătrunde în ea. Cu toţii suntem în căutare de securitate. Încercăm să ne creăm o roată care să funcţioneze ca un perpetuum mobile. Când i-ai dat drumul dimineaţa, se învârte până la culcare, aproape fără să te gândeşti. Pământul bătătorit poate fi în viaţa mea: atât de mult să mă fi obişnuit cu cele sfinte, încât ele să nu mai penetreze viaţa mea. Pe acestea le cunosc, pe acestea le ştiu din pruncie – dar ele n-au ajuns la mine niciodată.
Cu pământul pietros, la prima vedere, lucrurile stau foarte bine. Omul primeşte cu bucurie Cuvântul. Repede, îndată – prinde ceva rădăcină şi răsare; dar, pentru că înăuntru sunt bolovani, rădăcina nu poate pătrunde adânc, iar atunci când vine căldura zilei planta se usucă. Cum mutăm imaginea aceasta în viaţa omului? Foarte dornic la prima vedere: te deschizi, este deosebit, ce nemaipomenit, frumos, împreună cu fraţii! Pentru o vreme – pentru că înăuntru sunt pietroaie care nu lasă Cuvântul să prindă rădăcină în adânc. Poate că exemplele cele mai cunoscute de împietriri în viaţa oamenilor sunt în Cartea Exod. Citim începând cu capitolul 7 despre felul în care inima lui Faraon era împietrită. Vedea minunile pe care le făcea Dumnezeu prin Moise: ce lucruri măreţe, nemaipomenite! – şi, când să ia decizia, n-o putea lua. Aceasta cu privire la Faraon. Dacă ne uităm ce-au păţit mai departe, în Exod 17, vedem, la Meriba, cum li s-a împietrit inima şi israeliţilor ieşiţi din Egipt: „Ne-ai scos aici să murim de foame şi de sete! Dă-ne apă!“ Şi Moise spune: „De ce căutaţi ceartă cu mine? De ce ispitiţi pe Domnul? De ce v-aţi împietrit? L-aţi văzut, e măreţ, v-a dat atâtea şi atâtea…“ A fost mare bucurie când au ieşit din Egipt. Fiecare a mers la vecinul şi a spus: „Dă-mi vasul de aur pe care ştiu că-l ai, dă-mi lucrurile de preţ pe care ştiu că le ai. Dumnezeul lui Israel a făcut minuni. Ne ia afară, ne cheamă la El.“ Dar au trecut câteva săptămâni şi bucuria aceea s-a ofilit. Când a venit căldura zilei, soarele deşertului asupra lor, s-au împietrit. S-au văzut pietrele din suflet. Cum are loc această împietrire în viaţa omului? Aceste exemple sunt explicate în Sfintele Scripturi. Textul cel mai detaliat cu privire la aceasta se găseşte în Epistola către efeseni. Acolo, apostolul Pavel spune aşa (4:17-18): „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.“ Ne-ar ajuta să citim acest text de la coadă: în urma împietririi ajungi la neştiinţă, la a fi străin de Dumnezeu, la a avea mintea întunecată şi gândurile deşarte. Toate pornesc de la pietre din suflet. La suprafaţă totul poate părea bun: teren în care poţi semăna. Dar în acest teren nu creşte nimic, sau nu ajunge nimic la maturitate.
Al treilea tip de teren este terenul cu spini. Terenul este bun, aşa ne spune Scriptura: sămânţa a căzut acolo, a crescut – dar n-a putut ajunge la maturitate. Spinii sunt interpretaţi în două feluri: îngrijorări şi înşelăciunea dată de bogăţii. Această expresie este greu de tradus – poate mai bine ar fi „plăcerile aduse de bogăţii“ (aşa cum apostolul Petru scrie în 2 Petru 2:13). Îngrijorările sunt întotdeauna o realitate prezentă în viaţa unui om. Omul în mod natural tinde spre securitate. Orice vine să mişte aici lucrurile duce la o stare de anxietate, de îngrijorare – o teamă din aceea mocnită: oare cum va fi, ce va fi, ce ne aşteaptă?
Să urmărim câteva observaţii cu privire la îngrijorările din viaţa unui om. 40% dintre ele sunt despre lucruri care nu se vor întâmpla niciodată. 30% sunt cu privire la lucruri care nu se pot schimba. 12% se bazează pe critici pe care ţi le aduc alţii, critici care adesea nu sunt adevărate. 10% sunt cu privire la sănătate – care din cauza lor se înrăutăţeşte şi mai mult. Abia 8% dintre îngrijorările unui om sunt legate de probleme reale, ce vor urma. Foarte mult din lumea îngrijorărilor din viaţa unui om poate fi asemănat cu o umbră, cu ceva imaginar care nu va ajunge să se întâmple niciodată în viaţa lui. Să ne imaginăm că o ceaţă densă ar cuprinde tot oraşul nostru, aşa, ca o pâclă de nepătruns – s-ar putea să nu fie mai mult decât, poate, o găleată de apă, dar care, pentru că este împărţită în miliarde de particule foarte fine, pare atât de mult. Un lucru mic poate paraliza un oraş. Nu uitaţi contextul de confruntare: lucrurile acestea diavolul le aduce în viaţa mea – să ajung să mă tem de umbra mea, să mă îngrijorez de ceea ce niciodată nu se va întâmpla. Au ajuns la tine zvomuri, lucruri care se amplifică şi tind să te pună la zid. Cred că ni s-a întâmplat fiecăruia dintre noi să fim efectiv paralizaţi de îngrijorare.
Cum biruim o astfel de stare, astfel de piedici? Lucrul numărul unu care trebuie făcut într-un context al îngrijorării este odihna. Omul obosit este răpus de îngrijorări. Primul lucru care trebuie făcut în încercarea de a birui o îngrijorare este un somn bun – odihnă. Când eşti odihnit, necazurile par mai mici. Cu cât te apropii mai mult de ele, vor părea şi mai mici. În al doilea rând, trebuie să facem distincţie între acele părţi ale vieţii pe care le putem controla şi acelea pe care nu le putem controla. De aceea, Mântuitorul ne-a învăţat: „Nu vă îngrijoraţi cu privire la ziua de mâine; nu-i a voastră.“ Nu aveţi control acolo. Trăiţi astăzi! În al treilea rând, să ne verificăm cu mare atenţie scopurile: câte dintre ele sunt realiste şi câte nu; câte sunt doar ambiţii iluzorii, la care nu putem ajunge. Şi, în ultimul rând, al patrulea şi cel mai important lucru: să fii dependent de Dumnezeu în întregime. Toate acestea au fost îngrămădite de diavolul în viaţa mea. El mi le-a adus. Dar să observăm că atacul nu este îndreptat atât de mult împotriva mea, cât împotriva Cuvântului care este sădit în viaţa mea. Acesta este un Cuvânt care îmi aduce viaţa, care îmi aduce în cele din urmă mântuirea, un Cuvânt care mă leagă înapoi de Dumnezeu. Din perspectiva diavolului, acela trebuie strivit, aşadar acolo îşi va îndrepta el atacul.
Cu privire la bogăţii, lucrurile sunt în aceiaşi termeni. Mântuitorul ne-a învăţat: „Unde îţi este comoara, acolo îţi este inima.“ Când tot ceea ce sunt eu, centrul meu de control – inima mea – este copleşită într-o anumită direcţie, Cuvântul piere, pentru că el mă îndreaptă spre Dumnezeu.
Pilda semănătorului ne vorbeşte despre aceste confruntări care au loc în viaţa celui care aude. Ce anume mă bătătoreşte? Ce anume mă face impermeabil la Cuvânt? Care sunt pietroaiele pe care le port în suflet? Care sunt spinii care au răsărit în viaţa mea: îngrijorări şi plăceri? Toate acestea sunt lucruri împotriva Cuvântului – Cuvântul dătător de viaţă, Cuvântul dătător de creştere.
În pământul bun toate acestea nu mai există. Pământul acela a fost arat, nu mai este bătătorit. Din pământul acesta, cel bun, au fost scoase pietrele. De pe pământul acela au fost tăiaţi şi smulşi toţi spinii. Doar acolo poate creşte Cuvântul. Toate merg succesiv spre un apogeu. Dacă eşti bătătorit – pasărea duce Cuvântul. Dacă eşti pietros – creşte până la o vreme, dar se usucă. Dacă eşti cu spini – creşte şi mai mult, dar se îneacă. Este nevoie ca toate acestea trei să fie rezolvate, este nevoie să se vegheze asupra lor, pentru ca sămânţa semănată de Cristos să poată aduce rod: 30, 60, 100. Se va întâmpla ca pe vremea lui Isaac (Geneza 26): omul acela a semănat – şi a secerat însutit. Recoltă extraordinară! Unii vor aduce aşa ceva, în măsura în care au arat, au scos pietrele, au tăiat spinii şi au prins rădăcini adânci. Ele depind de mine. Acelaşi Cuvânt desăvârşit cade şi pe loc bătătorit, şi între spini, şi pe teren pietros. Dar creşte doar în pământul cel bun.
Aceasta este rugăciunea pentru fiecare dintre noi: să punem plugul în viaţa noastră. Orice cărare bătătorită să fie afânată. Orice pietroaie care ar putea încurca la a prinde rădăcini să fie date la o parte. Orice spini să fie tăiaţi. Toate acestea vor fi doar spre binele nostru, pentru ca prin acest Cuvânt să aducem rod crescând spre mântuire.