Școala duminicală, 15 martie, 2015
Isus şi Nicodim
Ioan 3:1-12
Versetul de aur: Ioan 3.5
Mă întreb dacă ştiţi vreo persoană care s-a întors la Dumnezeu după 70 de ani. Cunoaşteţi astfel de cazuri? Eu n-am reuşit să găsesc. Am început cu această întrebare pentru următorul motiv: cu cât omul înaintează în vârstă, cu atât se întoarce mai greu la Dumnezeu.
Un predicator scoţian din veacul al XIX-lea şi-a întrebat pe 253 din prietenii săi la ce vârstă s-au întors la Dumnezeu. Rezultatele pe care le-a primit omul acesta sunt următoarele: cei care s-au întors la Dumnezeu până la 20 de ani – în număr de 138; între 20 de ani şi 30 de ani – 85; între 35 şi 40 – 22; între 40 şi 50 – doar 4; între 50 şi 60 – doar 3; între 60 şi 70 – doar unul, iar peste 70 – nici unul.
Nu ştim câţi ani avea Nicodim, dar, pentru a ajunge învăţătorul unui popor, pentru a fi conducător printre conducătorii unui popor, eşti undeva în partea a doua a vârstei.
Ne uităm la diferite întâlniri cu Isus, în Evanghelia după Ioan – felul în care Mântuitorul a întâlnit lumea: cum l-a întâlnit cu Natanael, cum S-a întâlnit cu cei de la Nunta din Cana. Dacă urmăriţi cu mare atenţie, vedeţi că de fiecare dată a venit altfel la ei. Lui Natanael i-a spus: „Un israelit în care nu este vicleşug. Sub smochin te-am văzut.“ Celor din Cana le-a arătat o sursă care nu se termină. Ce a făcut cu Nicodim?
Ştim din experienţă că este foarte greu să vorbeşti şi să duci o discuţie cu un om care crede că ştie multe. De regulă, el te inundă, vine peste tine, năvăleşte şi spune: Aşa! Şi tu abia dacă mai apuci să spui: Bună ziua! Sau: Uite de aceea am venit, aceasta am vrut să vorbesc cu tine. Nicodim a făcut la fel cu Isus – ca o discuţie între rabini: cel care vorbea primul, acela aducea subiectul serii.
Nicodim a ales un anumit timp când să vină la El. Sunt foarte multe interpretări: De ce a venit noaptea? Poate aţi auzit interpretarea care spune că i-a fost ruşine sau frică – aşadar, când nu te vede nimeni te duci la Isus să-L întrebi ceva. Este foarte puţin probabilă, pentru că atunci când Mântuitorul a murit (vezi Ioan 19) şi Iosif din Arimateea s-a gândit că nu trebuie să rămână pe cruce; Nicodim a mers cu el la Pilat şi a cerut trupul lui Cristos. Era un om care n-avea frică. A mers pe faţă şi a spus: Lasă-ne să-L îngropăm, să-L coborâm de pe cruce. Acesta era un fapt nemaiauzit în lumea antică: să dai jos un răstignit de pe cruce. Acolo trebuia să rămână, să-l mănânce vulturii. Nicodim a avut acest curaj, deci nu putem spune că s-a dus noaptea de frică. Atunci de ce? Dacă citim cu atenţie Ioan de la început până la sfârşit, vom observa un contrast al întunericului şi al luminii. Cred că Ioan menţionează că această întâlnire a avut loc într-o oră a nopţii, a serii târzii, pentru a arăta contextul din care vine Nicodim – un context al întunericului spiritual. Aceasta este ideea care ni se prezintă de la început: cel care vine să stea de vorbă cu Isus e în întuneric – în întuneric s-au întâlnit şi I-a vorbit Mântuitorului.
Cine era Nicodim? Era fruntaş al iudeilor, învăţătorul lui Israel, membru în Sinedriu, fariseu. Dacă e să punem în limbajul veacului al XXI-lea lucrurile acestea, poate ar fi un fel de episcop, un conducător religios deosebit de mare. Era un om al Bibliei, dedicat pentru viaţa cu Dumnezeu. Ce ne-am spune? Un astfel de om Îi trebuie lui Cristos – acesta da ucenic. Cât potenţial într-un om ca acesta, ce ocazie pentru Mântuitorul! N-a fost să fie aşa. Acolo unde noi, privind ca oameni, am vedea potenţial deosebit, extraordinar, acolo n-a ieşit aproape nimic. Din felul în care poartă el discuţia cu Mântuitorul ne dăm seama cât de departe este şi cât de adânc e întunericul din care vine. Versetul 23, din capitolul 2, prezintă foarte bine contextul din care vine Nicodim la Mântuitorul – „Doamne, ştim că eşti de sus. Dumnezeu este cu tine. Hai să vorbum despre semnele pe acare le faci. Nimeni nu le poate face dacă Dumnezeu nu este cu el.“ Iar Isus nu acceptă acest subiect al discuţiei: „Nu vreau să discutăm despre fapte puternice, despre minuni, pentru că au fost unii care le-au crezut, dar Eu ştiu ce este în ei. N-am încredere în acea credinţă.“ Aşadar, El schimbă subiectul discuţiei: „Îţi spun, dacă nu te naşti din nou, nu vezi Împărăţia lui Dumnezeu.“ Uneori Cristos nu-l ia pe om de acolo de unde este. De multe ori îl ia, dar, nu întotdeauna. Când întâlneşte oameni care cred că ştiu multe şi alcătuiesc scenarii după scenarii şi au întrebări de tot felul, uneori Mântuitorul nu le răspunde întrebărilor. Adesea, un om care ştie multe vrea să creeze fum, ceaţă; stă undeva în spate, şi-l vezi şi spui: Doamne, ce om! Mântuitorul a dat fumul la o parte şi a spus: „Aceasta este problema. Despre aceasta stăm de vorbă în această seară când ai venit la Mine.“ Ce face un om învăţat când este pus într-o situaţie incomodă? Când îl pui la colţ, îl strângi cu vorba, ce face? Caută o poartă de ieşire. Despre naştere din nou? Ce-ai vrut să spui? Eu, om bătrân înapoi în pântecele mamei? Vrea să-L facă pe Isus să pară prost. Mântuitorul evită acest ricoşeu şi-i spune: „Da, a fi născut din nou înseamnă a fi născut din apă şi din duh.“ Merge mai departe şi explică: aşa cum nu vezi vântul, dar îi auzi vuietul şi vezi foşnetul, la fel este şi cu cel născut din Duhul.
Există mai multe interpretări cu privire la „a fi născut din apă şi din Duh“. Foarte pe scurt vom reaminti câteva dintre ele şi vom încerca să le şi evaluăm. Una dintre cele mai pertinente este aceea a contrastului pe care îl creează aici Mântuitorul – născut din „apă“ şi din Duh, apoi născut din „carne“ şi născut din Duh. A fi născut din apă se referă la naşterea fizică, iar a fi născut din Duh – la naşterea spirituală. Mulţi autori de specialitate merg pe această linie. Nu avem o cheie cu care să deschidem uşa şi să spunem: cu siguranţă aşa este. Dacă citim despre apă în toată Evanghelia, vor fi două texte care ne ajută. Unul dintre ele este la întâlnirea de la fântână cu femeia samariteancă; acolo Mântuitorul vorbeşte cu ea şi spune: „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-mi să beau!“, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.“ „Doamne,“ i-a zis femeia, n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea dar să ai această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?“ Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.““ (4:10- 14) Un alt text important este în capitolul 7. Acolo Mântuitorul spune aşa (v. 37-39): „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.“ Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El. Pentru că Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus încă nu fusese proslăvit.“ Există, aşadar, o sinonimie între apă şi Duh. În momentul în care vine această lucrare a lui Dumnezeu în viaţa unui om, el se schimbă şi din inima lui curg râuri de apă vie. Dacă argumentul cu naştere fizică şi naştere spirituală este puternic, cred că acesta, al doilea, este şi mai puternic. De aceea, înţeleg ceea ce spune Mântuitorul în Ioan 3, 4, 5 (şi mai departe) astfel: a te naşte din apă înseamnă a te naşte din Duh. Această expresie se referă la un singur eveniment – acel eveniment în care Duhul vine şi se întâmplă ceva ce poţi explica prin asemănare cu bătaia vântului. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul: „Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.“ Există o sinonimie aici. Ioan lucrează cu această simbolistică a apei: lucrarea lui Cristos şi a Duhului în termenii apei, vorbind în mod spiritual. Iar Nicodim n-a înţeles. Cum se face aceasta? Textul merge mai departe. Există şi alte texte despre a fi născut din nou, atât în Epistola lui Petru (1 Petru 1), cât şi în 2 Corinteni 5 şi în Galateni 6. Textele acelea sunt scrise de alţi autori care vorbesc despre înnoirea făcută de Duhul, despre spălarea naşterii din nou (Tit 3:5). Dar aici Mântuitorul explică modul cum se face aşa ceva. Pentru aceasta, face trimitere la înălţarea şarpelui în pustie. Cei care au fost muşcaţi de şarpe au primit porunca: „Dacă vă uitaţi la prăjină, vă faceţi bine.“ Unii au crezut şi s‑au uitat şi au fost vindecaţi, alţii nu. Există o dimensiune tainică a acestei lucrări, o dimensiune pe care n-o pricepem. Doar te-ai uitat – şi veninul n-a mai avut efect. Mântuitorul spune: la fel, Fiul Omului va fi înălţat şi oricine va crede în El va avea viaţa veşnică. Cuvintele sunt slabe atunci când înceară să explice cum era Dumnezeu în Cristos împăcând lumea cu Sine, cum moartea aceea de atunci este o moarte înlocuitoare, în locul meu, cum pedeapsa pentru tot răul din istoria lumii a fost pusă atunci peste El şi a fost ispăşit totul, astfel că astăzi eu pot să stau curat înaintea Lui şi cu nădejde de curăţire. Cum? Ştim foarte puţin. Ai de făcut o alegere. Eşti muşcat de şarpe. Te uiţi la cel înălţat, sau nu te uiţi. Dacă nu te uiţi, mori. Dacă crezi în Fiul înălţat pe cruce pentru mântuirea ta, scapi. Putem găsi o mie şi una de întrebări prin care să evităm această întrebare directă. Ca Nicodim. De ce este aşa de multă suferinţă? Erau copiii tăi în World Trade Center, când a plesnit. Poate erau. De ce aşa de mult rău? Pe toate acestea le putem folosi pentru a ne ascunde. Dar Mântuitorul (3:19- 20) vine din nou şi nu te lasă: „Oamenii au iubit mai mult întunericul, pentru că faptele lor erau rele. De aceea, nu vin la lumină.“ Dacă alegi să-I vorbeşti din întuneric, cum I-a vorbit Nicodim, El îţi pune această întrebare directă. Nu pierde timpul cu tine vorbind despre cât este de adânc întunericul, îţi spune doar cum poţi ieşi de acolo, ce trebuie să experimentezi în viaţa ta, din partea lui Dumnezeu, de sus, ca să ieşi de acolo şi să te bucuri de viaţa pe care El a adus-o. „În El era viaţa.“ Aceasta ne-a spus de la capitolul 1. Această viaţă se primeşte nu ca urmare a unei credinţe în nişte minuni pe care le-a făcut El, ci ca urmare a unei credinţe în jertfa Lui mântuitoare de pe cruce. „Atât de mult a iubit El lumea că Şi-a trimis Fiul să moară, pentru ca acela care crede în El să nu piară, ci să se bucure de viaţa veşnică.“ Cu adevărat, Cristos este un Cristos puternic. Poate să facă tot ce vrea – o fântână de vin şi multe, multe alte minuni. Urmează în Evanghelii vindecări de orbi şi aşa mai departe – să te vadă chiar dacă eşti acasă şi să-ţi spună: „Ştiu ce făceai. Te-am văzut când erai acolo.“ Dar toate acestea nu le aduce înaintea ta când vorbeşte despre viaţa veşnică – ci crucea o aduce atunci.
Isus a întâlnit un om care a ştiut multe. Nu ne spune cum a plecat Nicodim de la El. Mântuitorul i-a vorbit – şi nu întotdeauna ştim dacă omul a răspuns. Omul este cel care hotărăşte dacă răspunde sau nu.