Școala duminicală, 22 februarie, 2015
Păstorii la naşterea lui Isus
Luca 2: 8-20
Verset de aur: Luca 2.20
Avem de învăţat de la aceşti oameni foarte simpli, de la nişte păstori. Cum s-au purtat ei când au auzit vestea aceasta? Ce hotărâre au luat? Ce s-a întâmplat în viaţa lor?
Pentru aceasta, să intrăm în universul pe care ni-l descrie Luca. Luca scrie şi Evanghelia şi Cartea Faptele apostolilor pentru un om ales, un om de rang înalt, un oficial, şi o face, aşa cum spune la începutul Evangheliei, cu următorul scop: „ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai“. Lucrurile pe care le-ai auzit sunt aşa cum ţi s-au dat. Îţi scriu toate lucrurile acestea, prea alesule Teofil, ca să ai siguranţă că ai auzit adevărul. Şi astfel începe evanghelia să se desfăşoare cu ce i se întâmplă lui Zaharia când slujeşte în Templu, apoi cu Bunavestire, când îngerul Gabriel i se arată fecioarei Maria, apoi cu naşterea lui Ioan Botezătorul, iar apoi cu naşterea lui Isus. Apoi urmează textul nostru, cu păstorii, iar apoi întâlnirea de la Templu cu Simon, cu Ana. Toate acestea sunt alese cu atenţie şi puse în ordine de către Luca cu acest scop precis: să-l ajute pe Teofil, pe prea alesul Teofil, să capete siguranţă: ceea ce am auzit este întocmai aşa. Textul nostru se termină pe această notă. Ultimul verset spune: „Păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate lucrurile pe care le-au auzit şi le-au văzut şi care erau întocmai cum li s-a spus.“ Lucrurile pe care le-ai auzit, Teofil, nu sunt poveşti de la ţară, sunt lucruri adevărate, lucruri pe care să le crezi. Luca mai adaugă, la începutul Evangheliei,un lucru esenţial pentru orice sărbătoare a naşterii Mântuitorului: cei care au auzit, au văzut, au trăit lucrurile acestea au ajuns slujitori ai Cuvântului. Dacă treci altfel prin sărbătorile acestea, le-ai auzit degeaba. Te-ai obosit degeaba. Este atât de dureros să ştii că în locul acela, unde S-a născut, erau atât de mulţi, atât de mulţi care au mers să se înscrie la recensământ şi atât de puţini au auzit şi s-au bucurat de vestea aceasta! Bucuria mare este că în zilele acestea am auzit-o şi noi. Ne pot prinde atât de multe, de aceste Sărbători, dar trebuie să avem grijă să nu pierdem din vedere ce este mai important.
Aşadar, avem de învăţat de la păstori. Ce au făcut ei când S-a născut Fiul Celui Prea Înalt? Aceasta este formularea cu care Îl prezintă Luca lui Teofil pe Pruncul care S-a născut: „Fiul Celui Prea Înalt“ – Fiul lui Dumnezeu. Ioan spune „Cuvântul S-a făcut trup“, Matei spune „Împăratul iudeilor“, dar Luca ni-L arată ca pe „Fiul Celui Prea Înalt.“ Ce au făcut păstorii? S-au arătat îngerii. Ce puteau ei zice? Când vom avea zi liberă dăm o fugă până la Betleem, că nu-i departe, şi vedem Copilul. Acum e noapte, e târziu şi ei ştiau că a venit lume multă, e aglomeraţie în Betleem în zilele acelea. În mod natural evităm locurile aglomerate. Oamenii aceştia ne învaţă că de Naşterea Mântuitorului atitudinea cea mai potrivită este cea a închinării – o închinare care are locul numărul 1. Ei puteau amâna. Îngerii au plecat. Le-au spus, le-au cântat, şi-au arătat strălucirea şi s-au dus.
De câte ori ţi se întâmplă ţie, în diferite împrejurări, să ai convingerea că a fost cercetarea lui Dumnezeu în locul acela? Şi să zici: stai liniştit că trece – şi pot reveni înapoi la normal. Oamenii aceştia au fost, i-am auzit. Ni se întâmplă, de regulă, când ei vin, dar viaţa revine la normal. Păstorii n-au făcut aşa: „Haide! Acum ne ducem. Am auzit, hai să vedem!“ Acesta este primul lucru pe care îl avem de învăţat de la ei: de Crăciun, închinarea trebuie să fie o prioritate.
În al doilea rând, păstorii ne învaţă cui îi aparţine închinarea. Nu era lucru mic să ţi se arate îngeri, să-ţi vorbească îngeri. Şi nu era doar un păstor, erau mai mulţi. Atunci când vorbeşte cineva că a văzut sau a auzit ceva deosebit, de obicei nu-l crezi, dar ei erau mai mulţi care puteau spune: „ni s-au arătat, ne-au vorbit şi ne-au trimis“. Ce puteau ei face? Puteau merge în Betleem sau la alţi colegi păstori şi să le zică: Măi, voi ştiţi cui a ales Domnul să vorbească în seara aceasta? Dar ei n-au făcut aşa. Păstorii ne învaţă că închinarea Îl are în centru pe Fiul născut, pe Fiul Celui Prea Înalt. Nu pe ei. Nu găsim că ar fi avut vieţi extraordinare, merite deosebite, că erau anumiţi păstori diferiţi de alţi păstori. Nu ni se spun multe despre ei, însă avem de învăţat de la ei. De naşterea Lui, închinarea trebuie să aibă primul loc. În al doilea rând, închinarea Îl are în centru pe Fiul care S-a născut – nu pe închinător, ci pe Cel căruia Îi aducem închinarea.
Întotdeauna sunt foarte bucuros când întâlnesc feţe multe în Casa lui Dumnezeu. Dar, întotdeauna, îmi pun următoarea întrebare: De ce vin oamenii? Care sunt motivaţiile lor? Ce îi trimite şi ajung în locuri ca şi acesta? De foarte multe ori zic, stând de vorbă cu fraţi şi surori, „Biserica e ca o uzină: non‑stop“. Este un loc în care se consumă foarte mult – şi aici este pericolul: ca oamenii să caute Biserica aşa cum caută un restaurant, să se ducă acolo unde este meniul care le place şi preţul pe care şi‑l pot permite. Dorim, cu tot ce stă la îndemâna noastră, ca la închinare să nu fim oameni care venim să luăm, ci care venim să dăm. Standardele închinării, rigorile ei nu le stabilim noi. Nu noi suntem cei care primim închinarea, ci Fiul care S-a născut – doar El este vrednic s-o primească: Dumnezeul nostru. Putem învăţat de la păstori lucrul acesta. Ei au pornit, au ajuns, au văzut şi au istorisit. Dar nu se termină aici.
Păstorii ne mai învaţă un lucru în seara aceasta. După ce le-a vorbit Dumnezeu, după ce s-au închinat înaintea Pruncului, ei au fost alţi oameni. Întotdeauna închinarea adevărată lasă urme în viaţa mea. Întotdeauna când îmi vorbeşte Dumnezeu, când mă cercetează, El aduce schimbări. Lucrează în viaţa mea. Sunt lucruri care trebuie date la o parte, aduse altele. Citiţi toată Scriptura, la acele locuri în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu. Niciodată nu mai este la fel. Începeţi cu Iacov, în Vechiul Testament şi sfârşiţi cu Ioan, în Apocalipsa, şi veţi vedea că dintr-un înşelător iese Israel, dintr-un fiu al tunetului iese un ucenic prea iubit. Iar exemplele pot veni, şi veni, şi veni. Scriptura este plină de ele. Când te-ai închinat cu adevărat, Cel căruia te închini te schimbă.
În încheiere, să privim la încă două texte esenţiale din Scripturi cu privire la închinare. Mai întâi, este vorba despre o frământare a unui om al lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Este un proroc care a scris un cuvânt celebru – Mica, 6 (începând cu versetul 6). Ascultaţi frământarea, întrebarea: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul? Cu ce mă voi pleca înaintea Celui Prea Înalt?“ – şi vedeţi răspunsurile care vin: „Cu arderi de tot, cu viţei de un an, cu mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut?“ Urmează apoi versetul 8: „Ţi s‑a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?“ Dacă lucrul cel mai important în seara în care S-a născut Fiul Celui Prea Înalt este închinarea, din partea Vechiului Testament lucrurile care trebuie să fie în sufletul nostru sunt acestea: practicarea dreptăţii, iubirea milei şi smerenia înaintea lui Dumnezeu.
Din Noul Testament, textul potrivit îl găsim în Epistola către Romani 12:1-2. Acolo, apostolul Pavel spune aşa: „Vă îndemn, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.“ Aşadar, este vorba de o închinare cu tot ce suntem noi, o închinare care are mare grijă ca lucrurile din această lume să nu-şi găsească loc în caracterul nostru, în mintea noastră, în viaţa noastră.
Păstorii ne-au învăţat lucrurile acestea. De naşterea Lui – şi nu numai – închinarea trebuie să aibă prioritate, trebuie să fie o închinare care nu-l are în centru pe om, ci pe Dumnezeu, pe Fiul Lui, iar o închinare adevărată este o închinare care te schimbă.