Școala duminicală, 7 decembrie 2014
Disciplinează-te pentru evlavie
1 Timotei 4.7
Versetul de aur: 1 Tim. 4.7
Dacă ar fi să desenăm pe o hârtie hotarele Împărăţiei, aşa, sub formă de un cerc, cred că am putea vedea fiecare dintre noi, că cei mai mulţi din interiorul Impărăţiei, pun adesea următoarea întrebare: „arată-mi, cât poţi de clar, care este graniţa, să ştiu să nu păşesc în afara Impărăţiei“. Şi vor fi foarte puţini, care te vor întreba: „arată-mi unde este centrul Impărăţiei, să nu mă depărtez, de acolo“. Această situaţie, caracterizează creştinismul nostru de astăzi. Spune-mi, ce n-am voie să fac? Spune-mi până unde ţine masa, să nu cad? Cu alte cuvinte, aşteptăm nu-uri, aşteptăm interdicţii, şi în cele din urmă, creştinismul cu care rămânem, este un creştinism al interdicţiilor. A fi creştin, înseamnă: să nu faci asta, să nu faci asta, noi nu mergem acolo, noi nu suntem aşa, noi vorbim aşa…şi lista poate merge mai departe. Un astfel de creştinism, prinde foarte greu, dacă prinde, la generaţia tânără. Intrebarea de bază este: cum aducem învăţătura creştină, la toţi? Şi la cei tineri, şi la adulţi, şi la cei în vârstă.
Dacă citim, pe aceeaşi pagină, la 1 Timotei 3:16, apostolul Pavel spune: „Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost înălţat în slavă“.
Prima linie din v.16, o putem traduce în felul următor: „Şi fără indoială, mare este taina religiei noastre“. Biserica din veacul 1, cei care îi vedeau şi îi cunoşteau, ştiau despre ei, că evlavia este modul lor de viaţă. Şi apostolul Pavel spune: „Religia pe care o avem noi, evlavia are această mare taină, acest mare mister: Ce a făcut Dumnezeu în Cristos, când a venit, cum a fost socotit neprihinit în Duhul, predicat între Neamuri, ridicat în slavă“. Creştinismul primar avea această caracteristică: evlavia. Ceilalţi, îi cunoşteau aşa. Am mai spus, adesea, astăzi noi suntem cunoscuţi ca, aceştia, care nu fac astea…
Dacă eşti în mijlocul unei audienţe, şi dacă acolo se vorbeşte într-un anumit fel, dacă se servesc anumite lucruri, şi tu spui: eu, nu asta…cel căruia i-ai spus, nu, imediat va spune: „sunteţi pocăit“. Da, sunt. Imediat, aşa suntem cunoscuţi. Asta e, şi bine, şi mai puţin bine. Cred că ar trebui să fim cunoscuţi, prin lucrurile pozitive din viaţa noastră, prin lucrurile care sunt din abundenţă în viaţa noastră, nu prin lucrurile de la care noi ne oprim. Sunt multe de la care trebuie să ne oprim, dar nu acestea…ştiţi, nu punem căruţa înaintea cailor. Nu înaintează. Să punem lucrurile pe care le avem din abundenţă, mai întâi, acelea să se vadă.
Apostolul Pavel îi spune unui tânăr: „caută să fii evlavios!“ O altă traducere ar fi: „antrenează-te pentru evlavie!“
Verbul de acolo, etimologic, din acest cuvânt a răsărit cuvântul foarte cunoscut astăzi: gimnastica. Lucrează la asta, exersează spre acest scop, cu acest scop. Evlavia, acea caracteristică de bază, care definea creştinismul primar, este o stare, este un mod de viaţă, care izvoreşte din trei atitudini: 1) frică de Dumnezeu, 2) dragoste pentru Dumnezeu, 3) sete după Dumnezeu.
Le luăm puţin pe rând. Atunci când auzi pe cineva, că se teme de cineva, în general, nici tu nu vrei să-l cunoşti pe acel om. Nici tu nu vrei să ştii despre o situaţie înfricoşătoare, dar în creştinism lucrurile stau altfel. Dacă citim despre felul în care a fost proorocit despre Domnul Isus, în Cartea profetului Isaia, în cap.11, găsim scrise următoarele despre El. Citesc câteva versete: „Apoi Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul“. Cel care a întemeiat religia în care suntem noi, Cel care este Călăuza mântuirii noastre, Cel pe urmele căruia călcăm fiecare dintre noi, a avut această plăcere.
Un respect deosebit de profund pentru Tatăl Său, pentru Dumnezeu Tatăl. Dacă citim din Cartea Faptele apostolilor despte Biserica primară, găsim o atitudine similară. Un singur verset din Fapte, capitolul 9. Cuvântul Domnului spune aşa în v.31: „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului“; şi acum atenţie: „şi cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulţea“. Evlavia, ca mod de viaţă, izvorăşte din această atitudine, vizavi de Dumnezeu. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii. Apostolul Pavel spune în Cartea către Evrei: „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“. Spun toate aceste lucruri despre Dumnezeu, cu un singur scop: să ne zidim o imagine corectă despre El. Foarte uşor Il putem coborâ pe El, la nivelul umărului nostru, şi adesea să ne tragem de mânecă. Să vă dau un exemplu: Poate cel mai apropiat om de Domnul Isus, a fost apostolul Ioan. El a fost cel care la Cină a stat lângă Domnul Isus, şi-a pus capul pe pieptul Lui, era ucenicul iubit de Isus. Care a fost atitudinea lui în Cartea Apocalipsa, la capitolul 1, atunci când L-a revăzut pe Domnul Isus? Ce ne-am fi aşteptat să spună cineva, cuiva drag, pe care nu-L văzuse cam de 60 de ani. Unde, unde umbli? Mi-e dor tine! Să vedem care a fost atitudinea lui. Citesc un verset din cap.1, Apocalipsa, v.17: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui, ca mort. El şi-a pus Mâna dreaptă peste mine, şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi, şi Cel de pe urmă“. Deşi erau foarte apropiaţi, au dormit în aceeaşi barcă, au mâncat din acelaşi peşte, şi-au umplut picioarele de praf pe acelaşi drum… Cu toate acestea, El era Dumnezeul Lui, şi Lui Ii datora cel mai mare respect. Acel sentiment, când Il vezi, când auzi despre El, ţi se opreşte respiraţia, şi e mai mult decât mirare, e un sentiment care îţi cuprinde inima, şi nu mai poţi să zici nimic, decât să te apleci la pământ. Aceasta este o stare permanentă. Antrenează-te cu acest scop, pentru aşa ceva. Caută evlavia!
A doua atitudine este dragostea pentru Dumnezeu. Atunci când cărturarii şi fariseii, dorind să-L ispitească, L-au întrebat pe Domnul: fă o sinteză a Vechiului Testament, identifică acea poruncă care este înaintea celorlalte. Asta a fost un test al ortodoxiei pentru Domnul Isus. Şi El răspunde: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată fiinţa ta“. In mod natural, îţi vine greu să iubeşti pe cineva, de care nu poţi să te apropii, pe cineva care este atât de mare şi atât de tare, încât tremuri înaintea lui. Dar, apostolul Ioan ne ajută să trecem peste această barieră naturală, am spune noi. El spune aşa; „Noi Il iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“. Acel Dumnezeu, care stă în slavă, care le-a făcut pe toate, la a cărui poruncă se ţin toate, Acelaşi Dumnezeu S-a coborât la noi, şi a murit pentru noi. Această atitudine a Lui, de dăruire pentru om, este poate cel mai mare mister, lucrul cel mai greu de explicat. Atât de mare şi atât de tare, făcut atât de slab, încât să moară, nu pentru nişte oameni buni, ci pentru nişte lipsiţi de evlavie. Asta ştim din Romani 5. Această dragoste a lui Dumnezeu, ne cheamă pe noi la dragoste, cu tot ceea ce suntem noi. In mod natural, dragostea este posesivă, lucrul pe care-l iubeşti, îl vrei, îl ţii numai, şi numai pentru tine. Cu Dumnezeu e puţin mai greu, pentru că El iubeşte şi pe alţii. Acceptăm asta, şi ne bucurăm de asta. Evlavia este un mod de viaţă, care izvoreşte din teamă de Dumnezeu, din dragoste pentru Dumnezeu, şi sete după Dumnezeu.
Când vorbim despre sete, ne fuge gândul la Psalmul 42: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!“Această a treia idee, vine să identifice care este obiectul, care este lucrul după care noi tânjim. Care este obiectul dorinţei noastre? Ce vrem noi cel mai mult? Unde ni se focalizează voinţa? Unde ne stă mintea? Tot din Psalmi, ştim că David spune: „Doamne, un lucru cer de la Tine, şi-l doresc fierbinte. Aş vrea să locuiesc toată viaţa mea, în Casa Ta“. Iar, după apostolul Pavel, în Filipeni, cap.3, găsim acea imagine pe care el o foloseşte: „Uit ce este în urmă, şi mă avânt cu toată puterea înainte“. Vreau să fiu găsit în El, vreau să fiu cuprins de El, vreau să fiu stăpânit de El. Vedeţi, toate aceste trei lucruri nu au multe interdicţii; ele sunt afirmaţii pozitive, sunt atitudini de reverenţă. Ştiu cine este Dumnezeul meu, şi mă cutremur gândindu-mă la El. Dar, Il iubesc pentru că El m-a iubit întâi, pentru că El m-a mântuit, pentru că El m-a smuls de sub stăpânirile sub care trăiam, şi-L doresc cum nu mai doresc nimic altceva. De aceea, atunci când mă gândesc la Impărăţie, nici nu-mi stă mintea să întreb, dar unde-i marginea, să nu calc peste, ci întotdeauna voi fi la mijloc, cât mai aproape. Abundenţa, va fi ceea ce mă va caracteriza, nu negaţia, nu interdicţia. In felul acesta, creştinismul devine relevant şi pentru cei tineri, şi este uşor accesibil pentru adulţi şi pentru oameni în vârstă. Este un anumit mod de viaţă plin, plin de anumite lucruri, plin de Dumnezeu.
Apostolul Pavel îi spune lui Timotei, şi prin el, Bisericii din Efes: „Fraţilor, antrenaţi-vă pentru evlavie!“ Lucraţi la asta, deprindeţi-vă, având în vedere acest scop. Atunci când vorbeşte despre antrenament, un sportiv deştept, îşi alege un antrenor bun. Un antrenor bun, are cel puţin două calităţi: sportivul are încredere în el, iar antrenorul are puterea să-i facă observaţii, care să dea rezultate. Care este antrenorul nostru? Ce antrenor ne alegem? Noi ştim că toată Scriptura, este inspirată de Dumnezeu. Textul acela este în 2 Timotei 3:16. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, şi de folos, ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune, în neprihănire“. Pe lângă antrenor, avem nevoie de dedicare, pentru atingerea acelui lucru, pentru care ne antrenăm. In cazul nostru, evlavia.
Avem nevoie să ajungem acolo; atunci când alţii ne văd, să ştie despre noi, lucrurile pozitive din viaţa noastră, lucrurile care dau peste, lucrurile care se revarsă. Să vadă abundenţă, să vadă ceva covârşitor în viaţa noastră, să vadă viaţă trăită din plin; o viaţă în care Dumnezeu e la mare cinste, şi rămâne întotdeauna Dumnezeu. Un Dumnezeu pe care-L iubeşti, cum nu iubeşti pe nimeni, un Dumnezeu pe care-L doreşti, cum nu doreşti pe nimeni. Şi pentru a mă menţine într-o formă, intr-o condiţie bună, am nevoie de un antrenor bun, un antrenor aspru, care mă ţine disciplinat, mă ajută să fiu la aceeaşi înălţime. Sfintele Scripturi sunt antrenorul cel mai bun, cel mai sever, cel mai de folos, un antrenor care nu înşală. Se cere de la noi, dedicare în a le citi şi în a asculta de ele. Să căutăm evlavia, pentru că, aşa cum spune apostolul Pavel, ea are promisiunea vieţii de acuma, dar şi pe a celei viitoare. Deşi cetăţenia noastră este în ceruri, noi suntem cetăţeni şi aici. Şi avem nevoie, să trăim şi aici din plin, să nu ne uscăm, ci să fim ca nişte pomi verzi – aceasta este o altă imagine din Psalmi -, pentru că suntem lângă un izvor de apă.