Cum să învii o biserică din morți? – Apocalipsa 3:1-6
Școala duminicală – 12/4/2016
Versetul de aur: Apocalipsa 3:2
Ca şi celelalte „scrisori“ din această parte a cărţii Apocalipsa, acest Cuvânt este este trimis îngerului bisericii. Acesta este un mod de a vorbi despre slujitorul bisericii. De regulă, persoana sau persoanele care slujesc în biserică, sunt numiţi „diaconi“, „prezbiteri“, „păstori“, „episcopi“ sau, în general, sunt numiţi „slujitori“. Aici, însă, sunt numiți „îngeri“ – probabil pentru că referirea este oarecum mai largă, incluzând biserica. De exemplu, atunci când spune „îți merge numele că trăiești, dar ești mort“, aceasta are în vedere biserica, nu doar conducătorul/conducătorii ei.
Încă de la început este evident că modul de adresare al Cuvântului este dur – este o situație în care, în biserică, lucrurile la suprafaţă şi vestea despre ei în lume sunt bune, dar adevărul este altul: „îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort“. Cum îţi cade un aşa cuvânt din partea lui Cristos? Când vin astfel de cuvinte din partea oamenilor, când oamenii ne spun așa ceva, de multe ori respingem aceste cuvinte – dar când îţi spune Mântuitorul nu o poţi întoarce, nu poţi da înapoi.
Un lucru foarte important este următorul: Cristos nu-i spune cuiva că este mort ca să-l îngroape, ci îi spune cuiva că este mort ca să vadă că are nevoie să vină la viaţă. Aceasta este atitudinea pe care trebuie s-o avem şi noi pentru întreaga biserică şi pentru fiecare dintre noi, personal. Cel mai greu cuvânt pe care-l pot primi din partea Mântuitorului este acesta: „îţi merge numele că trăieşti“ – oamenii te văd în felul acesta, dar ei se înşală, pentru că nu este aşa, ci „eşti mort“. Pe ce bază se poate spune despre o biserică, despre o adunare, că a murit? Când se pune lacătul pe uşă? Oare atunci când nu mai sunt membri în biserică? Dar aici găsim oameni în biserică, biserica nu este goală, nu au rămas numai pereţii. Se poate ca biserica să fie moartă chiar cu membri în ea. Desigur, știm că despre biserică se poate vorbi cu referire la biserica universală, sau cu referire la biserica locală. De exemplu, în Evanghelia după Matei, la 16:18, este un verset care se referă la biserica universală: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui.“ Dacă am lua numai acest verset, sau dacă l-am aplica la biserica locală, am putea deveni triumfalişti. Am putea spune despre noi că nimeni nu ne poate face nimic, că noi suntem indestructibili. Cum, adică, să murim? Dar ştim că trebuie să adăugăm şi cealaltă perspectivă – cea a bisericii locale. Biserica universală cuprinde toţi credincioşii din orice loc şi din orice veac, iar biserica locală se referă la adunarea credincioșilor dintr-un anumit loc și timp. În acest sens, putem ajunge să vedem cum o biserică moare – acest fel de a vorbi este un mod de a evalua starea bisericii, starea acelei biserici locale. Iar diagnosticul care se pune nu este definitiv, nu este spre pierzare, ci este spre înviere.
De-a lungul întregii istorii a Bisericii a existat întrebarea și efortul cu privire la definirea bisericii: care sunt lucrurile care definesc adevărata biserică? Este o întrebare fundamentală,s pentru că dacă reuşeşti să discerni unde este adevărata biserică, atunci știi unde trebuie să te duci – te faci membru, și te închini lui Dumnezeu cu adevărat împreună cu sfinții săi. Din toată istoria Bisericii, cel care a răspuns cel mai concis şi cel mai corect este Calvin. El spune astfel: cineva poate cunoaşte adevărata biserică uitându-se atent la două lucruri: 1) Acea biserică este adevărata biserică în care se proclamă Cuvântul lui Dumnezeu în toată plinătatea, bogăţia şi complexitatea lui. Calvin, ca şi predicator, şi-a făcut o disciplină de viaţă din predicarea Cuvântului. Așadar, primul lucru care defineşte adevărata biserică este proclamarea Cuvântului, curat, deplin, în toată bogăţia lui. 2) Acea biserică este adevărata biserică în care se împlinesc întocmai cele două acte de cult pe care le-a lăsat Cristos: botezul şi Cina Domnului (botezul credinţei și al pocăinţei, şi Cina Domnului în urma cercetării personale). Acesta este al doilea element care caracterizează adevărata biserică.
Dacă în felul acesta se identifică adevărata aduncare, adevărata biserică, atunci când se poate spune despre ea că a murit? Potrivit cu ce găsim în textul din Apocalipsa 3, sunt două lucruri: 1) O biserică este pe moarte atunci când nu mai mărturiseşte Numele lui Dumnezeu, Numele lui Cristos, înaintea oamenilor, o biserică în care nu se mai regăseşte în trai ceea ce spune apostolul Pavel în 1 Corinteni 1: „fraţilor, nu vreau să ştiu nimic altceva între voi, decât Cristos şi pe El răstignit“. Când am deviat de aici, am pornit pe calea morţii. 2) O biserică în mijlocul căreia sunt păcate nemărturisite este o biserică despre care se poate spune că trage să moară. Cea mai puternică otravă pe care am putea-o aduce în biserică este rămânerea în păcat, nepocăința de păcate.
Textul din Apocalipsa 3 nu vorbește însă doar despre ce face ca o biserică să moară, ci vorbește și despre cum se poate ieși din această stare – cum ridici o astfel de biserică din morţi? Mântuitorul ne spune că ajutorul este la îndemână: „Trezeşte-te!“ „Adu-ţi aminte de vremea de la început!“ Mai sunt și alte biserici cărora le spune să-și aducă aminte de dragostea dintâi, de primele zile ale pocăinţei. Cum era inima ta în acele zile de la început? Parcă zburai, aveai bucurie din belşug, te-ai simţit cum s-a simţit fiul risipitor când a ajuns în braţele tatălui. Nu a meritat, pentru că a risipit tot, dar când tatăl i-a întins roba cea mai bună, când i-a pus inelul în deget, când l-a strâns în braţe, ce a fost în inima lui? Dar oare ce a fost în cer? O bucurie de nespus, iar tata a dat un ospăţ. Când bucuria ta s-a stins, să ştii că urmează să se stingă şi credinţa; când dragostea ta s-a stins, urmează să vină moartea. Așadar, veghează asupra acestor lucruri! Erai plin de viaţă, iar acum moartea e aproape. Este o singură soluţie: pocăieşte-te! Este aşa de greu să vorbim despre pocăinţă după ce am ajuns în biserică! De obicei ne gândim la cei necredincioși atunci când vorbim despre pocăință. Dar la fel cum, pentru necredincioşi, pocăinţa poate aduce viaţă din morţi, tot astfel, pentru cei din biserică, pocăinţa ridică din moarte.
Însă acele lucruri de la început, „cum ai primit și auzit“, nu rămân de la sine așa – este nevoie de veghere. Când nu veghem, le pierdem – pierdem dragostea dintâi, uităm ce am primit, uităm ce am auzit. De aceea Cuvântul vorbește despre veghere, despre „a-ți aduce aminte“. Când nu veghem, când pierdem din vedere lucrurile acestea, atunci urmează suprize neplăcute – „voi veni ca un hoț, și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine“. Această imagine a hoțului cuprinde un element de surpriză și un element de pierdere, de pericol. Faptul că îți merge numele că ești viu nu te va scăpa atunci când, de fapt, ești mort.
Chiar într-o biserică „moartă“ se poate să mai fie „câteva nume, care nu și-au mânjit hainele“. Chiar dacă biserica în care ești se îndreaptă spre moarte, sau a murit, mărturiseşte mai departe Numele Domnului! Când biserica nu ascultă, ai grijă la caracterul tău şi la mărturisirea ta!
Toate aceste lucruri trebuie să ne îndemne la cercetare și la veghere, ca biserică și, de asemenea, în mod personal, fiecare dintre noi. Trebuie să veghem, să nu uităm ce am primit și ce am auzit, iar aceasta ne va ține vie dragostea dintâi, ne va ajuta să ne păstrăm hainele curate, să fim „vrednici“ înaintea lui. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute pe noi, în biserica noastră, să rămânem vii, biserica să aibă viaţă lungă, să crească, să fie un loc al harului, al mântuirii, o biserică vie și plină de dragoste, propovăduind și urmând Cuvântul lui Dumnezeu în toată plinătatea și curăția lui și îndeplinind ce ne-a învățat Mântuitorul.