Evenimente ale unei credințe exemplare – Evrei 11:28-31
Școala duminicală – 10/30/2016
Versetul de aur: Evrei 11:29
Continuăm să citim aceste două capitole din Scriptură, Evrei 11 și 12, pentru că în ele avem explicat ceea ce ni se spune în Evrei 10:39 – „noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului“ -, și învățăm astfel despre „credința pentru mântuirea sufletului“. Fiecare dintre noi dorește să ajungă cu bine la sfârșit, niciunul dintre noi să nu dea înapoi, în lume, ci noi toți dorim să experimentăm în mod real credința care aduce mântuirea sufletului.
Versetele pe care le-am citit de data aceasta nu descriu un om anume (cum a fost cazul în paragrafele precedente), ci descriu trei evenimente în care nu un om, ci un popor a experimentat credința cu adevărat. După aceste trei evenimente urmează textul care prezintă personajul care închide lista eroilor credinței: este personajul la care noi ne-am aștepta cel mai puțin, este o femeie stricată, Rahav – ea este ultima pe listă.
Cum te gândești tu la credință, mai ales că toată această epistolă ne spune că „fără credință este cu neputință să-I fim plăcuți lui Dumnezeu“? De ce este atât de importantă credința în viața unui copil al lui Dumnezeu? Doar când crezi dovedești în mod concret că depinzi de Dumnezeu – de aceea Scriptura ne spune, și în Vechiul Testament, și în Noul Testament, că „cel neprihănit va trăi prin credință“. Această dimensiune a vieții noastre este una fundamentală, este o dimensiune de viață și de moarte. În poporul lui Dumnezeu trebuie să fii dependent de Dumnezeu. Așa croiește Dumnezeu viața ta și viața mea încât ne duce prin situații în care învățăm dependența de Dumnezeu. Orice vârstă ai avea, orice educație ai avea, orice familie ai avea, Dumnezeu face tot ce trebuie să te învețe credința, pentru că altfel nu poți să-I fii plăcut. El, Creatorul, cere de la noi dependență totală de El. În aceste capitole din Epistola către evrei, după ce i-am avut pe toți eroii credinței, la finalul listei avem trei evenimente exemplare în ce privește credința – acele evenimente sunt evenimente de viață și de moarte, în care numai o ascultare totală, o încredere totală că ceea ce a spus Dumnezeu așa este, numai așa ceva i-a ținut cu viață.
Primul eveniment prăznuirea Paștelor și ungerea cu sângele mielului pascal a tocului ușii. Când poporul este dezrobit și este gata să plece din Egipt, în ultima noapte, Domnul le dă niște porunci total neașteptate. Dacă tu ai pleca într-o călătorie mâine, ce faci în ultima seară? Îți faci bagajul, te pregătești pentru drum. Ei, în ultima noapte în Egipt, au avut alte lucruri de făcut – au avut de ținut o sărbătoare. Sărbătoarea aceasta așa a fost croită încât ei, după generații, să nu uite ce au trăit în Egipt – o sărbătoare în care n-au mâncat pâine care a avut vreme să dosprească, pentru că nu a mai fost vreme să dospească deoarece plecarea a fost pe fugă; o sărbătoare în care n-au mâncat din rodul dulce al câmpiilor mănoase din Egipt, de pe malul Nilului, o sărbătoare în care n-au mâncat castraveți, ci o sărbătoare în care au mâncat ierburi amare, ca să nu uite ce greu a fost să facă acele cărămizi fără să li se dea niici măcar paiele, și pe acelea trebuia să le adune ei; o sărbătoare în care li se cere să jertfească un miel, și cu sângele lui să-și protejeze casa. Toate acestea sunt ca să-i învețe credința. Evenimentul cel mai dur urma să se întâmple în noaptea respectivă – întâiul născut (și al oamenilor, și al animalelor) urma să fie luat, urma să fie omorât, urma să fie nimicit; doar aceia scăpau a căror ușă era cu sânge. Ce s-ar fi întâmplat dacă unul dintre evrei ar fi spus: „Nici vorbă, vezi-ți de treabă, eu nu ascult, nu fac ce-mi poruncești!“ Copilul lui cei mai mare, mare întâiul născut, ar fi murit! Dumnezeu a adus poporul într-o situație în care dacă asculți, trăiești, dacă nu asculți, mori. Este o noapte în care unii își plâng morții, iar alții experimentează dezrobirea – diferența este dată de credință. Acesta este primul eveniment
Cel de al doilea eveniment este parcă și mai dur. După ieșirea din Egipt, poporul ajunge în fața mării, iar din urmă vine armata faraonului. Este iarăși o situație de viață și de moarte. Israeliții s-au înspăimântat și au cârtit: nu era mai bine în Egipt? robi, dar în viață? ne-ai adus aici să murim? Cuvântul ne descrie întâmplarea aceasta în cartea Exodul. Faraonul nu a vrut să-i lase să plece – și urmează plagă după plagă, până ce, în cele din urmă, le dă drumul, însă apoi îi pare rău că i-a lăsat și se răzgândește și pornește în urmărirea lor. Își ia armata, carele de război, și pornește după ei. (Este aici o ușoară ironie. Exod 14 spune că Israel ieșise gata de luptă – un popor care a fost patru sute cincizeci de ani rob: ei nu au experiență de luptă, ei nu au armată să se bată cu armata lui Faraon!) Moise le amintește că Domnul va lupta pentru ei, iar Domnul le poruncește să pornească înainte. Acolo era marea… Cuvântul spune că în noaptea aceea a venit un vânt de la Răsărit, care a suflat atât de tare încât a făcut drum prin mijlocul mării. Mai mult, acolo unde a fost apă dintotdeauna, acum era uscat, atât de puternic a fost vântul acela! Iar îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea lor, a trecut în spatele lor – între tabăra lor și urmăritori. Marea s-a despicat și poporul a trecut prin mare ca pe uscat. Marea s-a reîntors peste carele de război și peste armata faraonului, iar poporul lui Dumnezeu a ajuns cu bine pe țărmul celălalt. Aceasta este credința. Acesta a fost al doilea eveniment.
Aceste două evenimente ne definesc, ne explică băbește cum este credința. Trăiești tu atât de dependent de Dumnezeu? Dacă nu, atunci încă nu experimentezi credința cu adevărat. Evanghelia după Marcu prezintă cazul unui tată al cărui fiu era posedat de un duh care îl arunca ba în foc, ba în apă. El vine după ajutor la Domnul Isus și rostește acele cuvinte memorabile – „cred, Doamne, ajută necredinței mele!“. Ajungi în situația în care spui: „numai Dumnezeu mai poate să facă ceva“ – aceea este credința adevărată, o credință care-și recunoaște neputința, nevrednicia, slăbiciunea, o credință care pune totul în mâinile lui Dumnezeu: „dacă Tu nu faci ceva, nu se alege nimic de noi“. Aceasta s-a întâmplat în fața Mării Roșii. (De aceea este atât de greu să trăiești aici ca și copil al lui Dumnezeu când ai de toate – în momentul în care ai început să te bazezi pe ele, slăbești în credință. Dovada că ești un copil al lui Dumnezeu, că ai credința care duce la mântuire, este că atunci când ești sănătos, voinic, puternic, bogat spui (și se vede în viața ta ce spui): „Doamne, de dimineața și până seara, eu trăiesc nu bazându-mă pe ce am, ci mă bazez numai pe Tine!“ Când meditezi în ce privește credința ta personală, gândește-te la ce au trăit oamenii aceia cu o noapte înainte de a trece Marea Roșie. Cuvântul spune în Exod 14 că erau înspăimântați – acea seară vine și arată ce înseamnă să depinzi de Dumnezeu. Atunci când ești într-o situație imposibilă – o primejdie de moarte, o boală, un examen greu – și ajungi să spui „Doamne, dacă nu faci Tu ceva, nu iese nimic, nu se alege nimic!“, ce ai spus atunci aceea este credința despre care vorbește Scriptura, altfel este vorbă în vânt.
Cel de al treilea eveniment vine după mulți ani. Poporul ajunge în țară – dar lipsește o generație, de la momentul trecerii Mării Roșii și până la Ierihon trec patruzeci de ani, au rătăcit prin pustie și au murit mulți, a murit cine a trebuit să moară și a ajuns cine a trebuit să ajungă. Este o generație nouă, cei mai mulți s-au născut în pusite, și au ajuns acum la cea mai puternică cetate pe care au văzut-o vreodată. De unde arme, de unde tactică de război? cum cucerești o cetare întărită? Aici din nou intervine credința și ascultarea lor. Porunca pe care o primesc este să dea ocol cetății în fiecare zi timp de șase zile, iar în a șaptea zi să îi dea ocol de șapte ori și preoții să sune din trâmbițe, iar la sunetul acestora poporul să scoată mari strigăte. Așa au făcut, iar când când au încheiat ce li s-a spus că au de făcut zidurile sau prăbușit. Scriptura spune că „prin credință au căzut zidurile Ierihonului“. Nu ei le-au dărâmat. Acesta este iarăși un eveniment în care omul nu poate face nimic, puterea poporului este zero, dar ascultarea face tot. „Dacă Dumnezeu ne-a spus să facem lucrul acesta, atunci aceasta facem.“
În aceste evenimente mai participă cineva – este vorba de o femeie cu un nume rău, o femeie dintre cei din Ierihon (descriși ca „răzvrătiți“). Spre deosebire de toți ceilalți din cetate, ea a crezut zvonul care se auzea despre evrei – „eu știu că Dumnezeu vă dă vouă țara aceasta“ -, iar când au venit spionii ea i-a găzduit, i-a protejat, i-a ajutat să scapte, dar le-a a cerut o promisiune: să-i cruțe familia, atunci când vor cuceri cetatea. Rahav este singura femeie din lista aceasta, și despre ea trecutul ei se spun clar lucruri rele. Dar învățătura de aici este că nu contează viața ta de dinainte de a te întâlni cu oamenii lui Dumnezeu, ci ceea ce faci după aceea. Poate să fi fost cea mai nenorocită, cea mai vorbită de rău, cea mai stricată. Ea a și rămas cu porecla respectivă: în Biblie ea este „curva Rahav“ tot timpul, așa i-a rămas eticheta; la fel și în cazul lui Simon „zelotul“ – zelot până la moarte, Levi – „vameș“ până la moarte. Oamenii nu-ți uită căile vechi, dar Dumnezeu ți le iartă, viața ți se îndreaptă, devii exemplu în Scripturi. De la Rahav învățăm ceva ce nu învățăm de la mulți alții din Biblie – ea a știut să se uite în trecut și să învețe despre viitor: dacă aceasta s-a întâmplat cu împărații amoriților, cu Sihon și cu Og, așa se va întâmpla și cu Ierihonul; Dumnezeu este cu oamenii aceștia și de partea lor trebuie să fiu și eu. Prin credință ea își salvează casa. Când îi apucă groaza pe toți, când zidurile cad, femeia aceasta are o temelie care nu-i aducea frică, ci speranță. „Pune la fereastră o sfoară roșie, să știm că acolo sunteți voi“ – toți au fost trecuți prin sabie, cu excepția familiei ei.
Astfel se vede credința, astfel se verifică dacă o ai sau nu. Adeseori ne învățăm unii pe alții să trăim prin forțe proprii, prin noi înșine, dar este greșit – prin noi înșine e vai de noi, vedem atât de puțin, știm atât de puțin, încât nu se poate clădi nimic pe ceea ce știm, nici viața personală și nici viața de familie, și nici viața bisericii. Fără Dumnezeu, fără promisiunile Lui, fără orizontul pe care-l deschide El, este vai de noi. Cu cât mai repede și mai profund ne dăm seama că aceasta este cu adevărat o problemă de viață și de moarte, cu atât mai bine. Vom înceta să rătăcim și ne vom întâri în „credința care duce la mântuire“. Avem de învățat din aceste situații limită ce înseamnă dependența de Dumnezeu, ce înseamnă credința, și apoi trebuie să ne verificăm. Trebuie să ne ferim să nu pierdem din vedere versetul care spune: „Fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu.“ Dumnezeu nu mă primește dacă eu nu depind total de El. De aceea când Cristos îl cheamă pe un om la El primul lucru pe care i-l spune este acesta: „dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine“. Acesta este primul pas – pasul obligatoriu -, așa începe credința și așa sunt chemat să trăiesc toate zilele vieții mele.
Când vezi lucrurile în felul acesta te umple rușinea gândindu-te de câte ori ai fost plin de tine și de câte ori te-ai bazat pe ce poți tu sau pe ce ai tu. Dumnezeu poate să facă lucrări extraordinare doar prin credință. Sunt versete în Scripturi care ni se par basme – „dacă ai avea credință cât un grăunte de muștar, ai spune acestui munte să se mute în mare și s-ar muta“. Și nu ai ce spune: ți-e greu, vezi cât ești de neascultător, de împietrit, de tare… Versetele acestea din Evrei 11 și 12 au darul să ne zdrobească, au darul să ne ajute la lepădarea de sine. Avem de învățat de la toți aceștia, de la oricare dintre ei – de la Avraam, de la Moise, de la Noe, din situațiile prin care a trecut Israelul, de la Rahav -, și învățătura va fi aceeași: eu trebuie să mă dau la o parte pentru ca Dumnezeu să aibă loc. Eu nu pot nimic prin puterile mele. Trebuie să mă bazez pe Dumnezeu, să cred în El și să ascult de ceea ce poruncește El. Aceasta este calea pe care trebuie să mergem – o cale în care El este totul. Nu există bucurie mai mare, nu există împlinire mai mare, nu există mulțumire mai mare decât atunci când El este totul în viața mea. Când este El pe deplin în mine, atunci este speranță, este pace, este odihnă, este bucurie. Aceasta este credința care duce la mântuire.